miercuri, 11 iulie 2007

Castelul Peleş

Castelul Peleş - ctitorie a Regelui Carol I şi simbol al dinastiei


În momentul în care i se oferise Tronul României, Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era tânăr locotenent în Regimentul de dragoni al gărzii prusiene şi nu cunoştea nimic, până atunci, despre ţara şi poporul asupra cărora urma să domnească. Părăsindu-şi patria de origine, Prusia, şi somptuosul castel de la Sigmaringen, Prinţul, o dată ajuns în România, rămâne surprins de aspectul oriental al Bucureştilor şi aşa-numitul Palat domnesc, o clădire cu un singur etaj, cu drapel şi gardă de onoare. Nu numai că pavajul din faţa reşedinţei princiare era "nespus de primitiv", dar apartamentele domneşti aveau drept privelişte o piaţă murdară, unde se instalaseră câteva familii de ţigani şi unde "porcii se tăvăleau prin noroi"[1].
Încă de la început, Carol I s-a dovedit a fi un spirit metodic, laborios, extrem de meticulos şi pătruns de sentimentul datoriei faţă de naţiunea care i-a încredinţat destinele sale. De o corectitudine şi punctualitate tipice mediului în care s-a format, Suveranul avea să se confrunte în patria sa adoptivă cu o lume total diferită, unde amprenta orientală era încă persistentă. De aceea, Prinţul a trebuit să parcurgă o etapă de adaptare la noile realităţi, să se familiarizeze cu obiceiurile şi tradiţiile, cu oamenii politici şi aspriraţiile românilor.
Pentru a cunoaşte mai îndeaproape diferitele regiuni ale ţării, tradiţiile, portul ţărănesc şi dansurile populare, Carol I efectua, periodic, călătorii oficiale sau particulare, fiind plăcut impresionat de peisajele pitoreşti, şi mai ales de zonele montane care-i aduceau aminte de locurile natale. A apreciat mai ales mănăstirile din nordul Moldovei şi din Muntenia, chiar dacă - aşa cum o mărturiseşte - nu se puteau compara cu grandioasele catedrale din Apus.
Pentru a scăpa de atmosfera apăsătoare de la Bucureşti şi de clima insuportabilă din timpul verii, Monarhul îşi petrecea puţinele momente de refugiu la mănăstirea din Sinaia şi în împrejurimi, fiind captivat de frumuseţea acestei regiuni. Aici avea, de altfel, să-şi aleagă locul pentru construirea unui Castel, care să-i reamintească de ţinuturile natale. Primele planuri în acest sens fuseseră elaborate încă din 1873, însă abia doi ani mai târziu, la 10/22 august, se va desfăşura ceremonia solemnă de începere a lucrărilor de fundaţie. "Singura bucurie netulburată a Regelui - notează Mite Kremnitz - a fost ... să conducă însuşi lucrările clădirii în toate amănuntele ei, să urmărească înaintarea construcţiunilor şi să ia parte cu gustul său individual la fiecare fază a lor"[2].
Construcţia Castelului Peleş a durat zece ani de zile - cu o scurtă întrerupere în timpul războiului de independenţă -, fondurile necesare fiind furnizate de Monarh din caseta sa privată. Stilul arhitectonic preferat de Carol I avea să fie cel al neo-renaşterii germane. Cu prilejul ceremoniei oficiale de inaugurare a edificiului, la 25 septembrie/7 octombrie 1883, Regele mărturisea : " Am clădit acest Castel ca un semn trainic că aleasă liber de naţiune este adânc înrădăcinată în această frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului nostru cu încrederea nemărginită care o avem în viitorul scumpei noastre patrii"[3].
Considerat de contemporani o adevărată bijuterie arhitectonică, Castelul regal din Sinaia a găzduit numeroşi invitaţi princiari sau din mediul literar-artistic, fiind adeseori deschis chiar publicului larg. Potrivit mărturiilor contemporane, la Peleş era mai puţină etichetă. Aproape de fiecare dată, Regele obişnuia să reţină la prânz miniştrii cu care lucra sau membrii corpului diplomatic român sau străin ce fuseseră primiţi în audienţă[4]. De asemenea, nu de puţine ori, prefera să se relaxeze împreună cu invitaţii săi la o partidă de biliard[5].
Castelul Peleş nu avea să reprezinte însă numai o reşedinţă regală, ci şi un simbol al dinastiei. Aici s-a născut la 3 octombrie 1893, Carol, primul fiu al Principelui moştenitor Ferdinand şi al Principesei Maria.
Tot la Castelul Peleş avea să se desfăşoare şi celebrul Consiliu de Coroană din 3 august 1914, în care Suveranul, respectându-şi angajamentul asumat în momentul încheierii alianţei cu Puterile Centrale şi sincer convins de superioritatea militară a acestora, s-a pronunţat în favoarea aplicării tratatului cu Triplicea. Constatând că majoritatea oamenilor politici prezenţi, invocând lipsa unui casus foederis, s-au declarat pentru neutralitate, el afirma că, în calitate de Rege constituţional, se supune voinţei ţării[6]. Astfel, alianţa României cu Puterile Centrale, necesară într-un anumit moment istoric şi care a marcat orientarea politicii noastre externe timp de trei decenii, încetase de a mai exista, în noile împrejurări fiind stânjenitoare realizării aspiraţiilor naţionale.
Potrivit anumitor mărturii, Carol I, într-un moment de descumpănire, s-ar fi gândit la abdicare[7]. Materialul documentar existent nu ne poate edifica suficient în această privinţă. Dacă avem în vedere că în 1871 intenţia de a abdica nu fusese reală, putem bănui că nici acum în 1914 nu era hotărât să o pună în aplicare. Prin urmare, este posibil ca aşa-numita intenţie de abdicare să fi reprezentat pur şi simplu o modalitate de "acoperire" în faţa cercurilor conducătoare de la Berlin şi Viena pentru atitudinea de neutralitate adoptată[8]. Pare puţin probabil ca după o domnie de 48 de ani, în care a avut de înfruntat numeroase dificultăţi, Carol I - care a dovedit cu prisosinţă că a fost animat de bune intenţii faţă de patria sa adoptivă - să recurgă la o astfel de soluţie extremă.
Cert este că încheierea tratatului cu Rusia din septembrie 1914, prin care, în schimbul neutralităţii binevoitoare, i se recunoaştea României dreptul de a-şi dobândi provinciile istorice aflate sub stăpânirea Coroanei austro-ungare, s-a făcut cu aprobarea Regelui[9]. Acest gest al Suveranului avea să fie şi ultimul, la 27 septembrie/10 octombrie 1914 Carol I trecând în eternitate.
Principele Carol I, deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, îndeplinindu-şi cu succes rolul de monarh constituţional. Dacă la toate acestea adăugăm autoritatea şi probitatea morală a Suveranului, abilitatea şi tactul de care a dat dovadă în practica politică, în asigurarea unui solid echilibru între grupări sau partide, vom reuşi să ne explicăm de ce Carol I, după dificultăţile iniţiale de adaptare la realităţile - nu de puţine ori descurajante - din noua sa patrie, s-a bucurat de un prestigiu incontestabil.


[1] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, pp. 60-63.
[2] Mite Kremnitz, Regele Carol al României, ediţie îngrijită de Ion Nuţă şi Boris Crăciun, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1995, p. 107.
[3] George Bengescu, Carmen Sylva. Viaţa Reginei Elisabeta, ediţie îngrijită de Boris Crăciun, Iaşi, Editura "Porţile Orientului", 1995, p. 55.
[4] Ibidem, pp. 94-95.
[5] Robert Scheffer, Orient regal. Cinci ani la curtea României, Bucureşti, Editura Saeculum I.O.-Editura Vestala, 1997, p. 26.
[6] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 32-51.
[7] Vezi Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Bucureşti, Editura Politică, 1968, pp. 263-264; după moartea Monarhului, Regina Elisabeta îi declarase arhiepiscopului Raymond Netzhammer: "Ştiţi doar că Regele voise să abdice; după abdicare, voiam să plecăm în Elveţia"; vezi R. Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război, 1914-1918, Bucureşti, 1993, p. 21.
[8] Regina Maria afirmase că Regele Carol I i-ar fi declarat soţiei sale: "N-am poftă deloc să părăsesc pământul acum, mă interesează prea mult deznodământul războiului, ţin să văd sfârşitul"; Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 368.
[9] Vezi I. G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, pp. 82-83.

vineri, 6 iulie 2007

Prinţul moştenitor Ferdinand

În umbra Regelui Carol I: Prinţul moştenitor Ferdinand

Personalitatea Prinţului moştenitor Ferdinand şi apoi Rege al României a fost surprinsă de contemporani în toate ipostazele sale. Dincolo de opiniile eronate, tendenţioase, vehiculate de adversari sau descrierile apologetice susţinute de anumite persoane aflate în anturajul Casei Regale, nu au lipsit nici aprecierile echilibrate menite a sublinia atât calităţile şi slăbiciunile omului, cât şi responsabilitatea monarhului.
Prinţul Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern s-a născut la 24 august 1865 în castelul de la Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al Prinţului Leopold, fratele mai mare al regelui Carol I al României, şi al principesei Antonia de Bragança, infanta Portugaliei. Anii copilăriei şi i-a petrecut în atmosfera sobră şi severă de la Sigmaringen, personalitatea tânărului Prinţ fiind puternic marcată de educaţia primită în familie şi, îndeosebi, de preceptul care avea să-i călăuzească paşii în viaţă: sentimentul datoriei până la capăt[1].
A urmat studiile gimnaziale şi liceale la Düsseldorf, unde s-a remarcat prin rezultate foarte bune obţinute la materii diverse, precum istorie, geografie, matematică, religie, dovedind o apetenţă deosebită pentru limbile străine clasice (greaca, latina, ebraica) şi moderne (franceza)[2]. Potrivit tradiţiilor familiale, s-a consacrat carierei armelor, la Şcoala militară din Kassel fiind bine apreciat de profesorii săi mai ales în ceea ce priveşte exerciţiile de tir, marşurile şi calităţile de comandă. În 1885 îl regăsim ca sublocotenent în Regimentul I Infanterie Gardă din Potsdam. Concomitent, a audiat cursurile de istorie şi drept de la Universitatea din Bonn, precum şi cele de la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen[3].
După numirea sa ca succesor la Tronul României, s-a stabilit definitiv în noua sa patrie în 1889, făcând parte, ca sublocotenent, din Regimentul 3 Linie, unde tatăl său, Leopold de Hohenzollern, era comandant de onoare. Regele Carol I va supraveghea îndeaproape desăvârşirea pregătirii militare a succesorului său, care va parcurge toate treptele ierarhiei militare fără a beneficia de un regim preferenţial[4]. Totodată, îşi consolidează cunoştinţele despre progresul armamentului, fiind la curent cu ultimele noutăţi în domeniul tacticii moderne şi apreciind la justa valoare forţa combativă a ţării[5]. Nu de puţine ori a iniţiat inspecţii inopinate în unităţile militare, străduindu-se să respecte cu sfinţenie prevederile regulamentelor militare, demonstrând, de altfel, un spirit de ordine şi meticulozitate deosebite. Nu se sfiia nici să critice atunci când situaţia o impunea.
Tânărul moştenitor al Coroanei – înalt, talie subţire, cu părul blond şi ochii de un albastru pătrunzător, nasul uşor acvilin, cu maniere plăcute şi o ţinută prezentabilă – a fost perceput de contemporani ca o persoană de o rară modestie şi de o timiditate excesivă. Principesa Maria îşi aminteşte că soţul său „era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde”[6]. Asemenea însuşiri au fost de natură a crea impresia – greşită, de altfel – că ar fi complet lipsit de voinţă şi iniţiativă. Pentru cei răuvoitori, „bietul Fritz”, cu „urechile cam mari, dezlipite de cap” constituia un subiect de clevetire şi amuzament[7].
Deşi considerat ca fiind puţin comunicativ, rezervat şi solitar, conversaţia cu el, în pofida unor repetiţii sesizabile, era o adevărată plăcere, posedând solide cunoştinţe de cultură generală. Vorbea cu uşurinţă în franceză, engleză şi chiar rusă, iar tainele limbii şi culturii române avea să şi le însuşească de la profesorul Vasile Păun, de la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, care i-a inoculat dragostea faţă vechiul grai cronicăresc. Aşa cum avea să mărturisească în 1890, cu prilejul alegerii sale ca membru de onoare al Academiei, Prinţul Ferdinand a asimilat rapid „frumoasa limbă românească”, ce i-a înlesnit „cunoaşterea de aproape a literaturii populare, a datinilor, a obiceiurilor, dar mai ales a bogatei istorii a neamului românesc”[8].
Numeroasele discursuri – pe care el însuşi le redacta – aveau să fie apreciate pentru stilul literar şi forma artistică. Prinţul – nota I.G. Duca – „se ţinea la curent cu toate manifestările cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse”[9].Un alt fin observator, Constantin Argetoianu, constata că „nimeni nu-l întrecea în bibliofilie, în heraldică şi în tactul cu care ştia să aleagă o ţigară bună de Havana”[10].
Aşa cum o dovedesc mărturiile vremii, Prinţul moştenitor a fost un admirator al muzicii wagneriene – obişnuind să frecventeze concertele de salon şi să încurajeze artiştii valoroşi – după cum nu era insensibil la tendinţele muzicii moderne[11]. Dar adevăratele sale pasiuni erau numismatica, filatelia şi, mai ales, botanica, în acest din urmă domeniu propriile cunoştinţe puteau rivaliza cu cele ale unui specialist. Ştia să fie afabil şi atrăgător, chiar curtenitor, de o nobleţe sufletească remarcată de numeroşi contemporani[12].
Disciplina riguroasă şi sentimentul datoriei au constituit preceptele după care s-a călăuzit în întreaga sa viaţă. A fost de o corectitudine adeseori ireproşabilă, inclusiv în ceea ce priveşte partea religioasă. Deşi a rămas fidel credinţei catolice, a respectat şi încurajat Biserica ortodoxă, iar copii săi au fost botezaţi în religia dominantă a ţării, chiar cu riscul excomunicării de către Papă[13]. În urma unei întrevederi cu Prinţul moştenitor, un diplomat german nota: „Îmi lasă impresia unui om foarte simpatic, având conştiinţa deplină a datoriilor ce-l aşteaptă şi foarte preocupat de a le îndeplini cum trebuie. Îmi păru chiar foarte serios pentru un om relativ aşa de tânăr”[14].
Nu este mai puţin adevărat că Prinţul moştenitor a avut atât slăbiciuni, cât şi defecte, ce aveau să fie speculate de presa de nuanţă socialistă: „Adevărul”, „Munca”, „Facla” ş.a. Prin articolele semnate de Alex. V. Beldiman, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille şi N.D. Cocea, se recurgea la o campanie agresivă, pigmentată de injurii şi aluzii răutăcioase[15]. În ciuda amărăciunii pe care a resimţit-o, a ştiut să ignore pamfletele îndreptate împotriva sa, de altfel, întrutotul nejustificate.
Fără a-l iniţia prea mult în treburile publice şi afacerile de stat, socotite domeniile sale exclusive, Regele Carol I i-a permis nepotului său să se ocupe mai mult de treburile armatei[16]. Supus unui protocol rigid şi unor reguli precise impuse de unchiul său, prinţul moştenitor a dat mereu impresia celor din jur că se afla în umbra Regelui şi că acţiona potrivit unor directive. Principesa Maria avea să remarce în acest sens că soţul său „cu toate că zilnic pătrundea mai mult îndatoririle sale, niciodată nu era întrebat, nici consultat şi activitatea sa, în care personalitatea sa era exclusă,nu prezenta nici un interes; era împiedicat de a lucra pe propria răspundere şi nu i se dădea libertate de acţiune; cu toate acestea, împins de delicateţea firii lui, el se supunea, temându-se să jignească pe unchiul său”[17]. De altfel, Regele Carol I dorea să cunoască în toate amănuntele viaţa la Curte şi, în mod special, comportamentul tinerei perechi princiare, care trebuia să respecte cu rigurozitate normele de protocol, orice abatere fiind aspru sancţionată[18].
Aflat permanent în umbra Regelui Carol I, Ferdinand – în momentul succesiunii la Tron (28 septembrie/10 octombrie 1914) – avea să dovedească o loialitate şi tărie de caracter surprinzătoare pentru cei care nu-l cunoscuseră îndeajuns. Originea germană şi apartenenţa la Casa de Hohenzollern nu l-au împiedicat să afirme că „propriile sale sentimente… trebuie să dea înapoi faţă de marile interese ale patriei”[19]. Înzestrat cu răbdare şi perseverenţă, a demonstrat o remarcabilă abilitate în relaţiile cu reprezentanţii Puterilor Centrale la Bucureşti.
Convins de justeţea cauzei naţionale şi conştient de enorma responsabilitate ce-i revenea Ferdinand avea să promită naţiunii că va fi „un bun român” şi că intenţia dinastiei era aceea de a urma soarta ţării: „învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”[20]. Marcat de această atitudine fermă, unul dintre contemporani, I.G. Duca, avea să noteze: „Regele Ferdinand, discutabil din atâtea puncte de vedere, a dovedit însă… că este un mare suflet şi prin aceasta nu numai că va rămâne, dar se va impune respectului admiraţiunii posterităţii”[21]. Hotărârea de a intra în război alături de Antantă şi împotriva ţării natale i-a impus enorme sacrificii personale, demonstrând că s-a integrat pe deplin în societatea românească, faptul că s-a identificat pe deplin cu aspiraţiile naţionale. Şi într-adevăr, posteritatea avea să-i păstreze neştearsă amintirea, dovadă apelativele cu care a rămas în mentalitatea colectivă: „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”.
[1] Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari. O biografie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 23-24.
[2] Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, Bucureşti, Editura Militară, 2006, p. 24.
[3] N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul Încoronării, ediţia a II-a, Iaşi, 1996, p. 29.
[4] Ibidem, p. 37, 43, 52.
[5] I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, p. 138.
[6] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, ediţia a III-a, vol. I, Iaşi, Editura Moldova, 1990, p. 216, 223.
[7] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, f. l., 1991, p. 3-4; I.G. Duca, op. cit., p. 135.
[8] Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, 1899-1922, Bucureşti, 1922, p. 9-10.
[9] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 138.
[10] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III5, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 113.
[11] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 137; Robert Schefer, Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, Bucureşti, 1997, p. 77.
[12] Regele Ferdinand I. Amintiri de la cei ce l-au apropiat, Bucureşti, f. a., p. 195.
[13] Raymond Netzhammer, Arhiepiscop în România. Jurnal de război, 1914-1918, Bucureşti, 1993, passim.
[14] Apud Sterie Diamandi, op. cit., p. 23-24.
[15] Vezi Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1968, passim; Adevărul despre regi, scrieri din literatura română antimonarhică selectate de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1977, passim.
[16] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898-1940, Bucureşti, Editura Sigma, 2006, p. 20.
[17] Apud Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de contemporanii săi, p. 34.
[18] Eugeniu Arthur Buhman, op. cit., p. 34.
[19] Apud Raymond Netzhammer, op. cit., p. 52.
[20] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 77.
[21] I.G. Duca, Memorii, vol. II, Timişoara, f. a., p. 163.

luni, 2 iulie 2007

Carol I al României - schiţă de portret

Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern, cel care avea să devină în perioada 1866-1914 conducătorul destinelor naţiunii române, se născuse la Sigmaringen, la 8/20 aprilie 1839, şi era cel de-al doilea fiu al prinţului Carol Anton şi al Josefinei. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen era una din cele mai vechi Case domnitoare europene, avînd strînse relaţii de rudenie cu Casa Regală prusiană, dar şi cu familia Bonaparte.
În momentul acceptării Tronului României, prinţul Carol abia împlinise 27 de ani. Persoana sa degaja o oarecare mîndrie princiară, încîntînd asistenţa cu gesturile şi manierele elegante. Fără a beneficia de un regim preferenţial, a absolvit - cu menţiunea "Bine" - Şcoala de cadeţi din Münster cu gradul de sublocotenent. Se orientează spre Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin, în 1857, fiind avansat locotenent à la suite în Regimentul de artilerie al gărzii prusiene. Dovedea o îndemînare deosebită, se făcuse remarcat mai ales la exerciţiile fizice şi echitaţie. De altfel, generalul Moltke, cu un fler surprinzător, îşi exprimase convingerea că: "Tînărul Prinţ de Hohenzollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească de el!".
Prinţul împărtăşea principiile liberalismului, circulînd chiar zvonul că înaintarea în grad era întîrziată ca urmare a acestor convingeri, în condiţiile în care societatea prusiană era una predominant conservatoare. Cu toate acestea, chiar în timp ce se desfăşurau negocierile pentru acceptarea Tronului României, Carol primise vestea că fusese avansat la gradul de căpitan al Regimentului de dragoni din Berlin. Mediul în care s-a format tînărul prinţ avea să-şi pună amprenta asupra personalităţii sale puternice. Principiile după care avea să se călăuzească în întreaga sa viaţă, şi pe care le va respecta cu o tenacitate admirabilă, au fost cele recomandate de tatăl său: "Păstrarea şi întărirea sentimentelor religioase fără ostentaţie şi forme exterioare, onoarea militară, conştiinţa de cavaler, de ofiţer şi de Prinţ, sentimentul răspunderii, întărirea individualităţii".
Iniţial, Carol de Hohenzollern nu ştia nimic despre ţara şi poporul asupra cărora urma să domnească, iar prima sa impresie despre România nu va fi prea măgulitoare pentru români. Părăsindu-şi patria de origine şi somptuosul castel de la Sigmaringen, tînărul Carol era surprins de aspectul oriental al Bucureştilor şi de aşa-numitul Palat domnesc, o clădire cu un singur etaj, cu drapel şi gardă de onoare. Nu numai că pavajul din faţa reşedinţei princiare se dovedea "nespus de primitiv", dar apartamentele domneşti - potrivit propriilor mărturisiri - aveau drept privelişte o piaţă murdară, unde se instalaseră cîteva familii de ţigani şi unde "porcii se tăvăleau prin noroi".
Era un spirit metodic şi extrem de meticulos. Îşi aranja singur arhiva de scrisori, documente şi rapoarte diplomatice de la reprezentanţii români în străinătate, cunoscînd cu o exactitate matematică locul fiecărui act personal. Se documenta în permanenţă în cele mai variate domenii, citea presa internă şi cea din străinătate, colecţiona carte veche şi rară, numeroase manuscrise achiziţionate din propriile resurse financiare fiind dăruite ulterior Academiei sau Bibliotecii universitare pe care a înfiinţat-o şi care-i purta numele. Castelul de la Peleş, construit numai din fondurile furnizate din caseta sa privată, poartă amprenta gustului său artistic. Considerat de contemporani o adevărată bijuterie arhitectonică, castelul regal din Sinaia era adeseori deschis publicului larg.

O zi din zilele prinţului

De o disciplină riguroasă, tipic germană, Carol I îşi respecta cu stricteţe programul zilnic. Dimineaţa prefera plimbările pe străzile Capitalei în costum civil, însoţit doar de aghiotantul său şi, uneori, de o mică escortă princiară. După plimbarea de dimineaţă, principele se îngrijea singur de corespondenţă, pentru ca apoi să se întreţină cu miniştrii, fiecare dintre ei prezentîndu-se la Suveran, în mod regulat (o dată pe săptămînă), timp de două ore. D.A. Sturdza, unul din colaboratorii săi, îşi aminteşte că era mereu ocupat şi căuta să se iniţieze în cele mai variate domenii de activitate. Periodic, inclusiv duminica, după un ceremonial pe care el însuşi l-a instituit, acorda audienţe cu caracter oficial sau privat la Palat între orele 13,00 şi 17,00, cu singura condiţie ca respectivele persoane să se înscrie pe lista aghiotantului de serviciu. A refuzat, nu de puţine ori, să primească în audienţă persoanele care nu respectau ora fixată sau întîrziau nejustificat. Un asemenea tratament avea să fie administrat şi celor mai cunoscute personalităţi politice, care se obişnuiseră cu proverbiala indolenţă orientală şi protocolul mai puţin rigid, ba chiar aproape inexistent, din vremea domniilor anterioare. De altfel, pe biroul din sala bibliotecii Palatului, acolo unde obişnuia să primească în audienţă, se afla o mică pendulă care bătea la fiecare sfert de oră şi care reprezenta semnalul că timpul acordat respectivei audienţe luase sfîrşit. Contrariat de lipsa de punctualitate a românilor, obişnuia să ofere drept dar de sărbători sau cu alte ocazii cîte un ceasornic. Masa de prînz se servea în sufrageria mare a Palatului, la orele 14,00, fiind prezente, aproape zilnic, cîte 12 persoane, de obicei oameni politici şi militari. Seara, atunci cînd nu era absorbit de reglementarea anumitor probleme de stat, îşi îngăduia o scurtă plimbare "la şosea" însoţit doar de un aghiotant. Alteori, asista la reprezentaţiile de teatru, deşi nu a făcut din aceasta o obişnuinţă. Cînd se afla la Castelul Peleş prefera să se relaxeze împreună cu invitaţii săi la o partidă de biliard.
Făcuse o pasiune din studierea istoriei românilor. Cunoştea şi vorbea limbile franceză şi engleză, asimilînd destul de rapid şi româna, chiar dacă era perceptibil un puternic accent german. La numai un an de la venirea sa a rostit în româneşte discursul de deschidere a sesiunii parlamentare. Nu împărtăşea excesele latiniste ale profesorului său de limbă română, August Treboniu Laurian, manifestînd în schimb un interes aparte faţă de necesitatea perpetuării vechilor cuvinte româneşti. Dovadă că proiectul pentru alcătuirea unui vast dicţionar al limbii române, Etymologicum Magnum Romaniae, va beneficia de încurajarea şi constantul său sprijin financiar, concretizat într-o donaţie anuală de 6.000 de lei.

Fără prieteni, doar consilieri

De o corectitudine exemplară, foarte exigent cu sine, Carol I a dus o viaţă aproape austeră. Era o fire introvertită, rareori destăinuind cuiva gîndurile şi planurile sale, neavînd prieteni intimi, ci numai consilieri. Cooperarea sa deosebit de fructuoasă cu Ion C. Brătianu, socotit drept "unul din oamenii de stat cei mai capabili din România", a stîrnit nenumărate acuze din partea adversarilor politici. Deşi nu a împărtăşit întru totul opiniile acestuia, a apelat la fermitatea şi stăruinţa liberalilor, proiectele lor în privinţa căilor şi ritmului modernizării dovedindu-se, în acel moment, necesare societăţii româneşti. Pe de altă parte, a beneficiat, într-o perioadă extrem de dificilă pentru stabilitatea Tronului, de sprijinul necondiţionat al conservatorilor şi mai ales al moldoveanului Lascăr Catargiu, pe care-l aprecia ca fiind un om politic "cu tact şi serios". Este adevărat că nu şi-a format în jurul său o camarilă, mărturisindu-şi dispreţul faţă de cei care încercau să-i cîştige favorurile măgulindu-l. De fapt, singurul căruia îi împărtăşea temerile şi proiectele personale era tatăl său, Prinţul Carol Anton, ţinînd cont întotdeauna de sugestiile lui discrete.
Fireşte, Carol I nu a întruchipat perfecţiunea, a avut şi defecte. Nevoit să se adapteze din mers la realităţile - nu de puţine ori descurajante - din noua sa patrie, să se familiarizeze cu mentalităţile atît de diferite faţă de climatul în care s-a format, a săvîrşit şi greşeli, abil speculate de oamenii politici ai vremii pentru a dobîndi puterea. A ştiut să nu se coboare pînă a acorda importanţă insultelor nejustificate, iertîndu-i pe cei care au scris şi s-au declarat deschis împotriva lui. Nu de puţine ori, calomniatorii de ieri se metamorfozau în fervenţi partizani ai dinastiei în momentul în care ajungeau la putere, primind anumite posturi ministeriale. Acest lucru dovedeşte faptul că monarhul, în calitate de factor decizional, s-a adaptat la "jocul" şi "intrigile bizantine" practicate pe arena vieţii politice româneşti. A dat dovadă însă de o remarcabilă răbdare şi stăpînire de sine, reuşind adeseori să-i domine pe cei din jurul său şi să le descopere slăbiciunile. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape îşi amintesc gestul său de a saluta cu un singur deget la chipiu sau faptul că obişnuia să-şi întîmpine interlocutorii întinzînd numai unul sau două degete, foarte rar mîna întreagă. De altfel, în acest din urmă caz, gestul reprezenta un semn de apreciere deosebită. În general, era extrem de rezervat în ce priveşte exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine pe care şi-a impus-o pînă la sfîrşitul vieţii.
Nu s-a mulţumit cu rolul de "prinţ de operetă", socotit incompatibil cu demnitatea numelui de Hohenzollern. Şi-a exercitat rolul constituţional de arbitru în disputa dintre grupări sau partide, situîndu-se deasupra patimilor politice. Prin alternarea la putere a reuşit să atenueze temperamentul impulsiv al liberalilor, apelînd în situaţiile critice la moderaţia elementelor conservatoare. În egală măsură, a demonstrat reale calităţi de om de stat, ştiind să manipuleze "efectul de prestigiu". Prevalîndu-se de numele şi prestigiul Casei de Hohenzollern, de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, şi-a asumat un rol esenţial în coordonarea politicii externe. Eforturile conjugate ale domnitorului şi diplomaţiei de la Bucureşti au fost subsumate unuia şi aceluiaşi obiectiv: lărgirea autonomiei şi, apoi, dobîndirea independenţei. A participat la consacrarea independenţei pe cîmpul de luptă, în fruntea armatei sale în operaţiunile militare de dincolo de Dunăre din 1877-1878, suportînd cu stoicism în mijlocul ostaşilor condiţiile aspre ale războiului.
Soţiei sale, Principesa Elisabeta de Wied - cu care s-a căsătorit în toamna anului 1869, nu i-a permis imixtiunea în treburile politice. Din păcate, nu a putut avea moştenitori direcţi, singura fetiţă a perechii princiare, Maria, încetînd din viaţă în 1873, la vîrsta de numai 4 ani, în urma unei îmbolnăviri de scarlatină, ceea ce l-a marcat profund. Problema succesiunii la Tron a fost reglementată în 1881 şi definitivată în 1889 în favoarea lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul său de frate.
Adeseori, mai ales spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, ziarele de nuanţă radicală şi socialistă, precum Lupta, Drepturile omului, Facla, Adevărul ş.a., nu ezitau să ridiculizeze bunele intenţii ale monarhului. El era considerat principalul responsabil de funcţionarea "defectuoasă" a mecanismului puterii, de dificultăţile cu care se confrunta societatea românească, fiind denigrat în presă cu numeroase apelative, precum "spionul prusian" sau "omul periculos". În cele din urmă, le-a ignorat şi n-a ţinut cont de astfel de ameninţări. În cei 48 de ani de domnie, Carol I, deşi de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales.

Sorin Liviu Damean este profesor universitar doctor la Universitatea din Craiova, Doctor în istorie, cu lucrarea Monarhia constituţională în România. De la instituirea regimului la proclamarea Regatului (1866-1881); autor al volumului Carol I al României, vol. I (1866-1881), Bucureşti, Editura Paideia, 2000. Al doilea volum (1881-1914) este în pregătire.