31 mai 2008

Principele Carol I şi independenţa de stat a României


Alegerea pe Tronul României a unui Prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, a constituit şi premisa pentru înfăptuirea Independenţei. Primind la 10/22 mai 1866 misiunea încredinţată de naţiunea română, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă”[1]. Pentru atingerea acestui obiectiv primordial, ce nu va putea fi realizat în împrejurările de atunci, Domnitorul îşi va asuma responsabilitatea coordonării politicii externe şi va întreprinde el însuşi demersuri diplomatice pe lângă Curţile garante şi Sublima Poartă.
Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia[2], avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict[3]. Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său[4]. O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei[5].
Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi”[6].
Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale”[7]. La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi[8].
Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene.
Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord[9].
Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional[10]. În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata”[11].
Poziţia intransigentă a Porţii şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc[12].
În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei[13]. Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de Marele Duce Nicolae. Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic[14]. De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor”[15].
Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei”[16]. Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare”[17].
În cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă[18]. Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii”[19]. Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”[20].
Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă[21] – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre.
Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României[22] drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Împăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România[23]. Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne[24]. Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei”[25].
În Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre”[26]. Într-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar”[27].
De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse[28]. Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată. Nelidov avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată[29]. Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor.
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi[30]. În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României”[31]. Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente”[32]. A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene”[33].
Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană[34]. Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!”[35].
Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe[36]. În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei”[37]. De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei[38].
Pe de altă parte, Gorceakov exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării[39]. Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere[40].
Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României[41]. Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre[42]. Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc[43]. Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui.
În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere”[44]. Mihail Kogălniceanu avea să fie şi mai tranşant, declarând aceluiaşi consul francez că: „Acţiunea noastră militară pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea reîntoarcerii la status quo ante bellum”. În optica ministrului nostru de Externe, Europa va fi astfel nevoită să recunoască o stare de fapt pe care nu o acceptase anterior, şi anume „ruptura definitivă între Turcia şi România”[45].
Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa[46]. În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita[47], nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo”[48]. În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea”[49].
Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna”[50].
La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial, unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!”[51]. După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate”[52].
Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major.
Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de Osman Paşa
În cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita[54]. Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a Plevnei[55].
După trei luni de asediu, cu resursele aproape epuizate, Osman Paşa va declanşa, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, o acţiune menită a sparge încercuirea în sectorul VI din nord-vestul Plevnei, sector acoperit de trupele generalului Ganeţki şi de Divizia a IV-a română. Operaţiunea planificată s-a soldat cu un eşec, Osman Paşa capitulând necondiţionat în faţa colonelului Cerchez în cursul aceleiaşi zile. Căderea Plevnei avea să deschidă drumul ruşilor spre Adrianopol, în timp ce armata română îşi va asuma misiunea de a anihila trupele otomane din nord-vestul Bulgariei, acoperindu-se de glorie la Vidin, Lom Palanka, Belogradcik şi Smârdan. Apropierea trupelor ruseşti de Adrianopol avea să-i determine pe otomani să accepte, la 19/31 ianuarie 1878, condiţiile armistiţiului[56].
Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie.
O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.

[1] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (în continuare se va cita: Memoriile Regelui Carol I), ediţie de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 40.
[2] Vezi detalii asupra răscoalelor în lucrarea recentă a lui Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 108-109.
[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita: A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Ministère des Affaires Etrangeres- Correspondance Politique des Consuls, Turquie-Bucarest, vol. 39, rola 18, cadrul 245, Castaing către Decazes, Bucarest, le 20 Août 1875; vezi şi Keith Hitchins, România, 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 60-61.
[4] R.V. Bossy, Politica externă a României între anii 1873-1880 privită de la agenţia diplomatică din Roma, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, p. 119.
[5] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Bucharest, vol. 39, r. 18, c. 271, Des Michels către Decazes, Bucarest, le 25 Novembre 1875.
[6] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 399.
[7] Independenţa României. Documente (în continuare se va cita: I.R.D.), vol. II, partea I-a , Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, doc. nr. 47, p. 115.
[8] Fr. Kellogg, Drumul României spre independenţă, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 205.
[9] Independenţa României în conştiinţa europeană, ediţie de documente îngrijită de Corneliu-Mihail Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu, Bucureşti, 1997, doc. nr. 32, p. 185.
[10] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 25/1876, f. 1-2.
[11] I.R.D., vol. II, partea I-a, p. 250-251.
[12] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 2-3.
[13] E. Diaconescu, Acordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Budapesta (1877), Bucureşti, 1943, p. 58-67.
[14] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 88-89.
[15] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. I, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, p. 498-499.
[16] Gh. Cliveti, România şi crizele internaţionale, 1853-1913, Iaşi, Editura Fundaţiei Axis, 1993, p. 236.
[17] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 105.
[18] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 11-26.
[19] N. Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, ediţie îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 84.
[20] Vezi Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1972, doc. nr. 66, p. 143-144.
[21] Ministrul român de Externe, într-o notă adresată girantului agenţiei noastre diplomatice de la Constantinopol, preciza că: „Trecerea Prutului de către ruşi nu poate autoriza Turcia să treacă Dunărea pentru a ne cotropi ţara, deoarece intrarea ruşilor a avut loc cu asentimentul mai mult sau mai puţin tacit al Puterilor şi România nu putea face ea singură ce n-a făcut întreaga Europă pentru a se împotrivi trecerii ruşilor”; Ibidem, doc. nr. 74, p. 159-160.
[22] În această proclamaţie, Marele Duce Nicolae anunţa că armata rusă a sosit cu „aceleaşi sentimente de amiciţie şi bunăvoinţă ca şi în trecut”, trecerea trupelor fiind temporară. Solicita a se pune la dispoziţie mijloacele necesare, tot ceea ce se livra armatei ruse urmând a fi plătit fără întârziere din fondurile militare; totodată, armata rusă va respecta legile, persoanele şi bunurile locuitorilor, cu atât mai mult cu cât „strămoşii noştri au vărsat sângele lor pentru libertatea voastră”; A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 29/1877, f. 1-3.
[23] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 111.
[24] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 4.
[25] Ibidem, f. 3 verso.
[26] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. I, p. 519-520.
[27] Ibidem, p. 527.
[28] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 6.
[29] Idem, fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 4.
[30] „Monitorul Oficial” (în continuare se va cita: „M. O.”), nr. 118, 27 mai 1877.
[31] Independenţa României. Documente,vol. IV, București, Editura Academiei, 1978, doc. nr. 88, p. 255.
[32] Ibidem, vol. II, partea II-a, doc. nr. 9, p. 10.
[33] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 36/1877, f. 1-2.
[34] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 22, p. 34.
[35] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, p. 20.
[36] N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, ediţie de Vicenţiu Rădulescu, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 231.
[37] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 22, p. 34-35.
[38] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 155.
[39] Ibidem, p. 164.
[40] În aceste împrejurări, Domnitorul şi-a scos chipiul, salutând obuzul turcesc ce tocmai explodase cu cuvintele: „Ha! asta-i muzica ce-mi place”. Atitudinea Suveranului şi stăpânirea de sine au fost de natură a-i încuraja pe soldaţii din bateria Carol; vezi T. C. Văcărescu, Luptele românilor în răsbelul din 1877-1878, ediţia a treia, Bucureşti, 1887, p. 75-76.
[41] Ibidem, p. 179.
[42] Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice, 1848-1903, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2003, p. 221-222.
[43] „Ruşii – evidenţia Carol I într-o scrisoare către soţia sa – ne fac dificultăţi şi paralizează mijloacele noastre de acţiune, nevoind să consimtă ca eu să dispun în libertate de armata mea”; Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 41-42.
[44] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 33, p. 53-54.
[45] Ibidem, p. 54; primul ministru Ion C. Brătianu îi declarase şi el că Turcia „n-are decât un singur mijloc pentru a se asigura împotriva acţiunii noastre militare, acela de a se grăbi să ne recunoască independenţa!”, ibidem, doc. nr. 55, p. 88.
[46] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 14; vezi şi Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 45.
[47] Potrivit unor note ale lui Ion C. Brătianu, „Carol nu voia să treacă Dunărea în iulie 19/31 1877”. Prin urmare, primul ministru îi declara că îşi va da demisia şi va convoca Parlamentul, cu care avea un „angajament tacit”. În cele din urmă, Carol afirma că trebuia luată o decizie fie bună, fie rea. Brătianu decide astfel să meargă la Nicopole pentru a da ordin trupelor române; A.N.I.C., fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 12.
[48] Ion Bălăceanu, op. cit., p. 196-197.
[49]Apud Corneliu-Mihail Lungu, Relaţiile româno-austro-ungare, 1875-1900, Bucureşti, Editura Silex, 2002, p. 64.
[50] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 55; M. Kogălniceanu, consemnând răsturnarea de situaţie, nota cu sarcasm: „Soldaţii noştri deveniseră peste zi buni, armata românească peste noapte căpătase stima tuturor generalilor (ruşi – n.n.)”; A.N.I.C., fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 5.
[51] Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 91.
[52] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 211-212.
[53] Dacă armata română dispunea de un efectiv de 35.000 de oameni, iar cea rusă de doar 30.000, Osman Paşa, dincolo de avantajul poziţiei strategice a Plevnei, conta pe 65.000 de oameni; vezi T. C. Văcărescu, Luptele românilor..., p. 263-264.
[54] Ibidem, p. 267-276.
[55] Ibidem, p. 393.
[56] Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 684-692.