25 ianuarie 2012

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)

Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial. În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale. Respectivele demersuri se împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti . Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.
Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre. Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” . Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani . Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român . Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului – Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie . Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene . Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” . În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene . Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” . O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.
În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă. De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” . Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” . Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme . Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” . Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia , avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său . O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei . Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” . Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord . Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .
Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .

VIZITA MINISTRULUI DE EXTERNE RUS S.D. SAZONOV ÎN ROMÂNIA (IUNIE 1914)

După războaiele balcanice din 1912-1913, pe planul relațiilor internaționale din zona sud-est europeană devin tot mai perceptibile eforturile celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, de a menține România în alianță, în cazul Puterilor Centrale, iar în cazul Antantei, de a o atrage de partea sa.
Pe linia acestor din urmă demersuri se înscrie și inițiativa îmbunătățirii relațiilor româno-ruse, prin intermediul diplomației franceze, dar și ca urmare a noii politici imprimate de Serghei Dimitrievici Sazonov (foto), ministrul de Externe rus . Nu este mai puțin adevărat că existau și interese comune ale celor două state în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani, libertatea comerțului la Marea Neagră și Strâmtori, precum și o politică de apropiere față de Serbia. Primele semne ale unei politici favorabile a Rusiei la adresa României sunt sesizabile încă din timpul și la sfârșitul războaielor balcanice, diplomația rusă sprijinind demersurile României de instaurare a păcii în Balcani și, mai ales, de stopare a intereselor expansioniste bulgare în dauna Serbiei. La fel de semnificativă din acest punct de vedere este și vizita întreprinsă de principii moștenitori, Ferdinand și Maria, însoțiți de prințul Carol, în capitala Rusiei, în martie 1914, avându-se în vedere o proiectată căsătorie a acestuia din urmă cu Marea Ducesă Olga, una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea.
Și chiar dacă un asemenea proiect nu se va concretiza, atât ministrul Sazonov, cât și reprezentantul diplomatic al României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy (foto), căutau un pretext pentru o eventuală întâlnire între Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I și o vizită a șefului diplomației ruse în România . În cele din urmă, se ajunge la varianta unei vizite la Constanța a Țarului, care se afla deja la reședința de vară de la Livadia, din Crimeea, însoțit de ministrul său de Externe. Dacă vizita Țarului a avut loc la 1/14 iunie 1914 și a durat 14 ore, cea a lui Sazonov s-a extins pe durata câtorva zile, la București și Sinaia, având convorbiri nu numai cu regele Carol I, ci și cu premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Externe român, Porumbaru.
Dacă detaliile legate de vizita Țarului Nicolae al II-lea (foto) sunt, în general cunoscute, cele despre convorbirile purtate de șeful diplomației ruse cu oficialitățile române nu au fost pe deplin exploatate. Tocmai de aceea, ne-am propus publicarea raportului înaintat de Sazonov Țarului la 11/24 iunie 1914, document care se regăsește în fondul personal Constantin Diamandy de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București . Așa cum se va putea observa, șeful diplomației ruse se referea la ecoul pozitiv, la nivelul opiniei publice româneşti, al vizitei Țarului la Constanța, la convorbirile politice avute cu regele Carol I și Ion I. C. Brătianu, la interesele comune existente între cele două state în ceea ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în Balcani şi comerţul în zona Mării Negre şi a Strâmtorilor, dar şi atitudinea României în eventualitatea unui conflict declanşat prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Concluzia raportului era aceea că există o dispoziţie favorabilă la nivelul cercurilor conducătoare din România faţă de Rusia, exprimându-se speranţa în evoluţia ulterioară a relaţiilor de bună vecinătate. ******************************************************************************************************************************** Prea supusul raport al Ministerului Afacerilor Străine S.D. Sazonov. Având fericirea de a asista în ziua de 1 iunie la întrevederea înaltă a Majestăței Voastre Imperiale cu Regele României la Constanța făcând apoi, conform indicațiunilor prea milostive primite de mine, o călătorie la București, am avut posibilitatea să mă conving personal de impresia pe care a produs asupra tuturor straturilor populațiunei vizita Majestăței Voastre cu Familia Augustă în România. Ne mai vorbind despre bucuria și recunoștința profundă, manifestată cu acest prilej de Rege, de entuziasmul armatei și al mulțimei aglomerate prin străzi, trebuie relevat faptul că la întâmpinarea din Constanța au participat nu numai cercurile guvernamentale ci și reprezentanții opoziției, parcă pentru a sublinia că sosirea Țarului Rus prezintă o sărbătoare pentru întreaga Românie care dorește să-l salute fără deosebire de partid. Din convorbirile mele cu toți oamenii de Stat și politicianii, cu care am avut ocazia să mă văd s-a confirmat prea clar tocmai acest sens al apariției la Constanța, alături de membrii Guvernului a Reprezentanților diferitelor instituții, precum și a capilor marcanți ai minorităței actuale din Cameră. Trecând de la impresii generale la conținutul convorbirilor cu diferitele persoane în mâinile cărora se concentrează în prezent direcțiunea politicei române, sunt dator să reamintesc vorbele de care am fost onorat în mai multe convorbiri de Regele Carol. Majestatea Sa nu ascundea fericirea provocată de evenimentul bucuros pentru Țara Sa. El exprima de asemenea mulțumirea Sa adâncă față de politica desinteresată și conciliantă pe care a urmat-o Rusia, conform directivelor Majestății Voastre, în timpul recentei crize în Balcani, ceea ce într-o măsură considerabilă a contribuit la pacificarea finală a peninsulei. România, după spusele Regelui, a fost fericită de a duce în această divoțiune un ajutor după posibilitățile ei și că ar fi întoadeuna bucuroasă de a colabora cu Rusia pentru menținerea păcei și ordinei în Balcani. O atare colaborare apare Regelui Carol cu atât mai naturală cu cât Rusia și România sunt legate prin comunitatea intereselor, în acelaș domeniu egal de important pentru una și alta, în calitate de țări riverane la Marea Neagră, care nu au altă ieșire pentru comerțul maritim de cât aceia prin strâmtorile turcești. Regele Carol mi-a spus că el, cu o satisfacție osebită a auzit de la Majestatea Voastră Imperială că în această privință ar fi trebuit să se stabilească între Rusia și România concordarea acțiunilor pentru a atinge același țel – îngrădirea circulației comerciale prin strâmtori de orice eventualități. Împărtășind complect această părere, Majestatea Sa mi-a cerut să vorbesc în acest sens cu membrii Guvernului Său. Neamintind niciodata de Austro – Ungaria Regele, din contră, atingea de mai multe ori relațiile noastre cu Germanii, cu care prilej căuta să mă încredințeze că Împăratul Wilhem privește cu simpatie aproprierea dintre Rusia și România, în special consolidarea relațiilor bune între Curțile Domnitoare ale țărilor arătate. După spusele Sale, Împăratu German personal încurajă pe Prințul Carol la întreprinderea călătoriei la St. Petersburg, repetându-i că viitorul Domnitor al României trebue să grăbească a se prezenta Împăratului Rusesc, a cărui influență este atât de mare în Orientul apropiat. Eu nu am putut să nu indic Regelui o serie de cauze, care fără vina noastră au făcut să răcească într-o măsură relațiile noastre reciproce cu Germanii. Majestatea Sa și-a exprimat regretul sincer, adăogând însă că e de sperat că aceste neînțelegeri se vor dovedi trecătoare și că înțelegerea de mai înainte se va restabili în curând. La aceasta El a relevat că ideia trimiterii la Constantinopol a Generalului Sanders a fost personală a Împăratului Wilhelm pentru care motiv și se explică iritațiunea sa cunoscută în această chestiune, când numita misiune a întâmpinat din partea noastră proteste puternice. Vorbind despre sosirea recentă a lui Taalat Bey în România, Regele mi-a spus că acest bărbat de Stat Turc a produs asupra lui impresia de a fi un om moderat și prudent, însă că el probabil, trebuie să țină seama de membrii neastâmpărați din Cabinetul Otoman și înainte de toate Enver Pașa și Djemal Bei, atribuind el agravarea situației în Albania acțiunilor lor subversive. Cu privire la aceasta Regele, cu toate că recunoaște pericolul ce-L amenință pe nepotul său, s-a pronunțat mai mult cu speranțe în viitor și nădăjduind că Prințul Wied va reuși, în fine, să-și consolideze Tronul. Față de celelate State Balcanice Regele s-a mărginit la câteva cuvinte. Cu o simpatie deosebită El s-a pronunțat asupra Serbiei declarând că România n-ar putea să suporte slăbirea acestui Regat. Despre Greci Regele a vorbit în termeni mai puțini călduroși, exceptând de Venizelos a cărui prezență la putere el o consideră ca zălogul dezvoltărei liniștite a Greciei. În ce privește pe Bulgari Regele lăuda calitățile militare ale soldaților lor însă nu și-a ascuns indispoziția față de Regele Ferdinand. Dintre oamenii de Stat cu care am făcut cunoștință, primul loc după situația sa îl ocupă în momentul de față Brătianu care, cu toate că a luat asupra sa în cabinetul format de D-sa, portofoliul de Ministru de Război, însă el conduce aproape singur întreaga politică a României. Repetând din partea sa aproximativ aceleași lucruri ce le-am auzit eu de la Rege relativ la dorința Sa de a se acorda activitatea noastră pentru menținerea păcei în Balcani, Brătianu arăta asupra necesităței, după părerea sa, de a se asigura inalienabilitatea dispozițiilor păcei de la București. Negăsind oportun de a mă lega prin asigurărri categorice în acest sens, eu am preferat să trec sub tăcere această chestiune privată, însă amănunțit m-am oprit asupra caracterului general al relațiilor noastre reciproce cu România. Eu am atras atenția conlocuitorului meu asupra faptului că niciodată nu au existat motive serioase pentru rezerve între ambele state vecine, ci că noi am fost despărțiți artificial de cei interesați cari băgau neîncredere printre noi afirmând de o parte că Rusia nutrește intențiuni inamice față de România iar pe de altă parte că România și-a legat definitiv soarta de țările Triplei alianțe. Iar când noi ne-am convins că interesele noastre nu numai că nu sunt contrarii intereselor României, ci, din contra, în multe privințe sunt identice, noi am demonstrat nu numai în vorbe ci și în fapte că suntem gata de a merge mână în mână, neexceptând cazul în care noi am fi siliți până la o anume măsură să cedăm din curentul foarte înrădăcinat la noi de a susține interesele Bulgariei. Eu am subliniat că noi am pornit pe acestă cale fără ca să așteptăm în prealabil lămurirea chestiunei dacă România poate la rândul ei, cu o sinceritate la fel să pornească cu noi și dacă ea nu este legată prin obligațiile internaționale de așa natură ca să excludă posibilitatea unei colaborări de încredere cu noi. Brătianu mi-a răspuns că România nici într-un caz nu este obligată să participe la vreun război fără ca interesele ei personale să fie direct atinse. El a adăogat că sub influența greșelilor diplomației Austro-Ungare, relațiile între România și Monarhia dualistă au devenit în ultimul timp mai puțin amicale, însă condițiunile create prin vecinătatea ambelor țări le silesc volens-nolens de a nu aduce afacerea până la încordarea extraordinară a relațiilor reciproce. Nesocotind acest răspuns ca fiind destul de clar și dorind de a provoca pe intrlocutorul meu la o explicație mai definită, i-am pus simplu întrebarea: Care va fi atitudinea României față de o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria, dacă prima dintre ele va fi silită de împrejurări să înceapă acțiuni militare? Brătianu mi-a declarat că conduita României în acest caz va fi determinată în legătura cu natura împrejurărilor care ar servi Rusiei un motiv pentru a deschide acțiuni militare împotriva Austro-Ungariei și de asemenea de conjectura momentului care va corespunde în grad mai mult intereselor României. Aci, Ministru, mirat de întrebarea mea, la rândul său, m-a întrebat dacă admit, în asemenea împrejurări, posibilitatea izbucnirii unui război apropiat iar în legătură cu aceasta, a unui război general european. Eu m-am grăbit să liniștesc pe Brătianu spunându-i că am motive să sper în menținerea păcii în Europa și că o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria din inițiativa Rusiei, o pot concepe numai în cazul când, din caza chestiunei Albaneze sau sub vreun alt pretext, Austria ar intenționa să atace Serbia urmărind să cauzeze acestui Regat un detriment considerabil, față de care împrejurare, noi, probabil nu am fi putut rămâne indiferenți. Brătianu a relevat în acest caz drumurile noastre din nou se întâlnesc deoarece România nu are nici un interes a admite slăbirea Serbiei. Concluzia mea (generală) în urma acestei convorbiri, este că România nu este legată prin așa obligațiuni cari ar fi putut să o silească de a eși în orice împrejurări împreună cu Austria împotriva noastră însă de fapt, în cazul unui război între noi și Austro –Ungaria România se va alia cu partea care va fi mai puternică și va fi în stare să-i promită avantagiile cele mai mari. Printre alte chestiuni, în care în special ese în relief comoditatea intereselor Rusiei cu ale României, este înainte de toate chestiunea libertăței navigațiunei comerciale prin strâmtori. Am amintit deja cele ce mi-a spus în acestă privință Regele Carol. Brătianu, la rândul său s-a oprit la acest obiect, și cum în momentul de față datorită agravărei relațiilor Greco-Turce, se prevedea primejdia călcărei intereselor Ruso-Române în domeniul Strâmtorilor, noi am hotărât să profităm de aceste împrejurări spre a demonstra în acest exemplu, concomitent, printr-o eșire comună în apărarea intereselor arătate, unitatea de vederi stabilită între ambele guverne. Astfel s-a elaborat împreună textul telegramei identice în care se ordonă reprezentanților Ruși și Români la Constantinopol, ca printr-o înțelegere reciprocă să se atragă atenția Portei asupra faptului că agravarea următoare a relațiilor între Turcia și Grecia poate duce la o închidere nou a Strâmtorilor ceea ce va atinge interesele fundamentale ale altor State, și în primul rând, ale celor riverane la Marea Neagră, care nu vor putea rămâne indiferente față de aceasta. Având în vedere folosul indirect în urma impresiunei pe care ar avea să o producă și peste frontierele Turciei, eșirea noastră comună în chestiunea sus arătată, poate fi destul de întemeată, anume de faptul că situația geografică a ambelor țări le creează în chestiunea prezentă interese deosebite. Eșirea aceasta împreună cu o putere mai mare nu a putut să nu pară atrăgătoare pentru România, deoarece măgulirea de amor propriu al Regatului îi mărea prestigiul printre alte state Balcanice. În legătură cu posibilitatea unei ruperi deschise între Turcia și Grecia, Brătianu încă odată mi-a confirmat cele spuse de el înaintea Ambasadorului Imperial din București, relativa la declarațiunea recentă făcută lui Taalat Bey că România nu va admite război pe uscat între țările citate. Vorbind de greci Brătianu s-a pronunțat asupra lor negativ, respectând numai pe Venizelos. Cu acest prilej el și-a exprimat părerea că Grecii și Turcii ar fi putut găsi terenul pentru împăcare prin crearea, pentru insulele Hios și Mitilinene, a unei situațiuni asemănătoare cu acea cu care s-a menținut cu succes peste 30 de ani în Bosnia și Herțegovina: insulele ar fi considerate ca fiind sub suveranitatea Turciei, a cărei manifestare exterioară ar consta în prezența acolo a Comisarului Otoman însoțit de o gardă militară personală, iar administrația civilă și armata urmau să fie în mâinele grecilor. Eu am exprimat interlocutorului meu indoiala mea în îndeplinirea acestor presupuneri, adăogând însă, că dacă Turcii și grecii le-ar accepta, Rusia probabil, n-ar fi avut motive de a se împotrivi înfăptuitorilor. Profitând de întrevederea in persona, noi am atins de asemenea diferitele chestiuni la ordinea zilei din domeniul imediat al relațiilor Ruse-Române. În acest sens noi am atins chestiunea delimitării pe fluviul Prut care schimbându-și mereu albia în mare parte în detrimentul țărmului rusesc crează o frontieră foarte nestabilă. Contestând punctul nostru de vedere că drept frontieră trebue să fie considerat talvegul Prutului din anii 1812-1878, Brătianu demonstra greutatea stabilirei pentru prezent a acestei linii și insistă că în cazul dacă acesta s-ar îndeplini, reîntoarcerea la această linie de frontieră, ar crea mai multe neajunsuri de ordin practic de cât folos, de oarece fâșii separate de teritoriu al unui Stat s-ar afla pe ambele părți al fluviului creind neînțelegeri perpetuee și cicniri între străzile de la frontieră. Eu am răspuns că delimitarea recentă între Rusia și Germania pe Niemen a fost făcută conform ultimului cuvânt al artei topografice și că, probabil, la noi vor găsi de cuviință să aplice la Prut, în măsura posibilităței, aceleași procedee. Românii se vede că se intresează viu de chestinea devenită deja veche, a îmbunătățirei legăturilor feroviare între țara lor și Rusia și spera că acuma, față de îmbunătățirea relațiilor reciproce între ambele state, vor fi înlăturate unele din cauzele cari au împiedicat până în prezent rezolvarea favorabilă a acestei chestiuni. Brătianu ca și majoritatea românilor, își dă preferința legăturilor drumurilor ruse și române în direcțiunea Dorohoi – Novo-Selița, arătând că în caz de nu s-ar reuși să se obție eșirea din Dorohoi spre rețeaua ferovială rusă, România va fi silită să-și caute legătura cu rețeaua austriacă într-o apropiere imediată de frontiera rusă. Relevând primejdia pentru noi, din motive strategice, în legătura căilor ferate în direcțiunea indicată, eu am exprimat părerea, că probabil ar fi mai ușor de a accepta legătura căilor ferate ale noastre cu cele Române între Reni și Galați. Brătianu a privit cu simpatie această propunere, spunând că o asemenea rezolvare a acestei chestiuni mature ar fi foarte dorită, însă ca ea să nu fie prea amânată, deoarece singura comunicație feroviară actuală prin Ungheni, nici chiar acum nu corespunde schimbului de mărfuri între ambele țări și nici nu poate contribui la sporirea dorită a acestui schimb. În chestiunea cumpărării de Banca noastră țărănească a moșiilor mănăstirei române Sf. Spiridon situate în Basarabia, Brătianu nu desmințea promisiunile date nouă de cabinetul anterior de a acorda un concurs la încheirea acestei afaceri, însă arată că dacă aceasta s-ar fi înfăptuit în condițiunile propuse de noi adică pentru 8.000.000 de ruble, dobânzile pe capitalul realizat ar fi mult mai reduse față de veniturile obținute astăzi de la moșiile amintite. Aceasta că pune într-o situație grea instituțiile de binefacere susținute de monastirea Sf. Spiridon cu aceste venituri. Din această cauză Brătianu cerea insistent ca guvernul Imperial cel puțin să mărească prețul de cumpărare până la 10.000.000 ruble. Eu am răspuns la aceasta, că bazându-ne pe asigurările primite anterior (textual la vremea lor), noi am crezut această chestiune rezolvată, iar că rezolvarea nouă prezintă greutăți mai cu seamă că în cazul mărirei prețului, vânzarea pământului la țărani poate să devină imposibilă fără acoperirea păgubitoare pentru Bancă, din mijloace proprii.Cu toate aceasta Brătianu insista asupra rugămintei sale invocând impresiunea nefavorabilă pentru noi în România ce va fi provocată de închiderea instituțiunilor de binefacere, lipsite de mijloace pentru existența lor din cauza ceziunei nouă a moșiilor mănăstirești pe un preț redus. Din treburile pe care eu am avut prilej a atinge în convorbirile mele scurte cu Ministrul Afacerilor Străine, dl. Porumbaru, care în genere participă puțin la convorbirile mele politice cu Brătianu, numai chestiunea normalizării pescuitului în apele de frontieră a format obiectul unei examinări mai amănunțită. Cu acest prilej s-a stabilit de noi desideratul de a aranja pescuitul în așa mod încât pescarii noștrii să aibă posibilitatea de a se ocupa cu pescuitul fără a se pune în contradicție cu monopolul pescuitului existent în România. Sintetizând tot ce am văzut și auzit în timpul șederei mele de 3 zile în România sunt dator să raportez Majestății Voastre Imperale că am dedus din această călătorie cele mai bune impresii mărturisind dispoziția favorabilă pentru noi a Românilor și permițând a spera în desvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate. S. Petersburg, 11/24 Iunie 1914 (ss) Sazonov.

23 ianuarie 2012

ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866)

Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena .
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român . În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent .
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine nu avea să fie singulară. În conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii - n.n.) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală - n.n.) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .
Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finanţe Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.