tag:blogger.com,1999:blog-3184712830529811262024-03-13T02:43:22.859+02:00Sorin Liviu Damean - BlogSorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.comBlogger34125tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-82984457108457326482012-05-10T14:13:00.000+03:002012-05-10T14:13:27.813+03:00SEMNIFICAŢIILE ZILEI DE 10 MAIZiua de 10 Mai are semnificaţii multiple în istoria românilor.
Este vorba, în primul rând, de data de <b>10 Mai 1866</b>, când Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul în calitate de Domnitor al României sub numele de <b>Carol I</b>(foto).<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPT2NYHxus3TwP-tabpv1Ozd_6u9SXVG4njVebIqFZO9QlmX9Wu2_9hWpqVZynhJ36Fwt7xfxWO8CjidS0zn1hGkirTx7bvONyawbEDKpjEeKlpsMEUJ0FoWlSWHiVq_m9eUZGCPk3z5JH/s1600/carol1.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="127" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPT2NYHxus3TwP-tabpv1Ozd_6u9SXVG4njVebIqFZO9QlmX9Wu2_9hWpqVZynhJ36Fwt7xfxWO8CjidS0zn1hGkirTx7bvONyawbEDKpjEeKlpsMEUJ0FoWlSWHiVq_m9eUZGCPk3z5JH/s200/carol1.jpg" /></a></div>
În condiţii în care Moldova şi Muntenia se aflau sub suzeranitate otomană şi protectorat rusesc, aducerea unui Prinţ străin dintr-o Casă domnitoare din Europa apuseană era o mai veche cerinţă a clasei politice româneşti. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi convocarea Congresului de Pace de la Paris în februarie 1856, românii au fost consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări în cadrul Divanurilor ad-hoc din 1857. Aici, alături de susţinerea ideii unirii celor două Principate Moldova şi Muntenia într-un singur stat sub numele de România, se solicita şi un Prinţ străin pe Tronul noului stat creat. Raţiunile erau de ordin intern şi extern: necesitatea înlăturării rivalităţilor pentru Tron ale vechilor familii boiereşti şi dobândirea independenţei de stat a României cu sprijinul Puterilor europene şi al Casei domnitoare din care ar fi provenit Prinţul. Alegerea unui Prinţ din Casa prusiană de Hohenzollern-Sigmaringen era socotită benefică, atât ca urmare a înrudirii acestei Case domnitoare cu cea a lui <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgDTp2ChP64c9i62l3o1wegtqlCWHffaP2x51z5ElbFgfCcvrsvFAJQY__mae3wyYlGi9kuzNSOmiLLmSRoacbp697pc3LfVce6-xfx72mRgblqjT96eOj_SJKODRV17OI3Rrla7Xfetokc/s1600/Naopleon+III.bmp" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="139" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgDTp2ChP64c9i62l3o1wegtqlCWHffaP2x51z5ElbFgfCcvrsvFAJQY__mae3wyYlGi9kuzNSOmiLLmSRoacbp697pc3LfVce6-xfx72mRgblqjT96eOj_SJKODRV17OI3Rrla7Xfetokc/s200/Naopleon+III.bmp" /></a></div><b>Napoleon al III-lea </b>(foto) al Franţei, cât şi a prestigiului de care se bucura în Europa vremii.
În al doilea rând, este vorba de data de <b>10 Mai 1877</b> când parlamentarii şi cercurile guvernante ale vremii îi aduceau la cunoştinţă Domnitorului Carol I actul independenţei de stat a României, după ce cu o zi în urmă, la 9 Mai 1877, avusese loc proclamarea independenţei în Parlament de către ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. Intenţia oamenilor politici era aceea de a lega acest măreţ şi curajos act de data depunerii jurământului de către Carol I ca Domnitor al României la 10 Mai 1866, demonstrând în acest fel justeţea ideii aducerii unui Prinţ străin.
În al treilea rând, data de <b>10 Mai 1881</b> reprezintă momentul încoronării lui Carol I al României şi a soţiei sale, Elisabeta, ca Rege şi, respectiv, Regină. <b>Coroana Regelui Carol I</b> (foto)<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZDkjajj0IxfJ41eku0CPXhZiUd3Jac1tChlaiWDXuc5SahPC1FTWJlPZwkLgQkmoleNn_Syyunni60sbV7a9CEEvmpYMCP9tdRXpXrnd8RNOIo-FWxok2C0QoiyqYW1tWGmwbxFK2eVD-/s1600/coroana.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="182" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZDkjajj0IxfJ41eku0CPXhZiUd3Jac1tChlaiWDXuc5SahPC1FTWJlPZwkLgQkmoleNn_Syyunni60sbV7a9CEEvmpYMCP9tdRXpXrnd8RNOIo-FWxok2C0QoiyqYW1tWGmwbxFK2eVD-/s200/coroana.jpg" /></a></div> era făurită din oţelul unui tun capturat la Plevna de trupele române în războiul de independenţă. La data de 14 martie 1881 fusese proclamat Regatul României, însă încoronarea nu a putut avea loc atunci ca urmare a funeraliilor Ţarului Alexandru al II-lea asasinat de nihiliştii ruşi.
Astfel, data de 10 Mai a căpătat o triplă semnificaţie şi avea să fie sărbătorită ca zi naţională a României din 1866 până în 1947, când prin samavolnicie monarhia era abolită şi înlocuită cu un regim republican.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-81092092385246974572012-02-02T21:25:00.000+02:002012-02-02T21:25:09.623+02:00CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (II)<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgdS-jifw-C0GeCYv1yQHY7h4FONN6osO29Qf3K1CGMvqNQmalVMVTn2A2LYN4QWXZrvt3KA5YfbdRGlxheXL6HBrOsxSNwZbp6kh_KM-oFIgB3u9ETrCRoyodX1ec5wsvetVqP4B4ra25Z/s1600/Marele+Duce+Nicolae.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="138" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgdS-jifw-C0GeCYv1yQHY7h4FONN6osO29Qf3K1CGMvqNQmalVMVTn2A2LYN4QWXZrvt3KA5YfbdRGlxheXL6HBrOsxSNwZbp6kh_KM-oFIgB3u9ETrCRoyodX1ec5wsvetVqP4B4ra25Z/s200/Marele+Duce+Nicolae.jpg" /></a></div>În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de <b>Marele Duce Nicolae</b> (foto). Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic . De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor” .
Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” . Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare” .
În cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă . Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României„ .
Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre.
Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Împăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România . Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne . Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei„ .
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh0kAQObOmJW7MeBRWjhbMp2oqwDcmitvkgQXzMIAWWfEjmh7IDLb6Xa3lTVG2XNEx1crRUFboElO4Fh4YfScFu4Lf05jmPwdgstcvrbLP90DR7jXffZ6VJPMoHcpJtQBV20y9WHuwNh1Gt/s1600/Carol+I.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="156" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh0kAQObOmJW7MeBRWjhbMp2oqwDcmitvkgQXzMIAWWfEjmh7IDLb6Xa3lTVG2XNEx1crRUFboElO4Fh4YfScFu4Lf05jmPwdgstcvrbLP90DR7jXffZ6VJPMoHcpJtQBV20y9WHuwNh1Gt/s200/Carol+I.jpg" /></a></div>În Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, <b>Carol I</b> (foto) ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” . Într-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar” .
De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4F22zeOCGxK2XkGtrpHpMkvpIeV0lV64LwB3R9hvMpRlWW7IvCLZuMpBluLFEWIFVGjZO72-GROKqPAPa6_aA88hG8JRzXHMKLpeXvFht5ZJZu4Oyjhax_0S9P3ZKrKNs4tlzq4KwGViJ/s1600/Nelidov_Alexandr_%25281835-1910%2529.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="156" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4F22zeOCGxK2XkGtrpHpMkvpIeV0lV64LwB3R9hvMpRlWW7IvCLZuMpBluLFEWIFVGjZO72-GROKqPAPa6_aA88hG8JRzXHMKLpeXvFht5ZJZu4Oyjhax_0S9P3ZKrKNs4tlzq4KwGViJ/s200/Nelidov_Alexandr_%25281835-1910%2529.jpg" /></a></div><b> Aleksander Nelidov</b> (foto) avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată . Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor.
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României” . Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente” . A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” .
Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană . Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!” .
Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe . În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei„ . De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei .
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgiVI3Q63oSuUomIAzTXfqzCFBFcgv_cjbG_-LbZQ-s89L21UxSksWeHPJ0cjrybNq_x8FkZFdHok4hQgz1gbFTnSI5ir64dTHYuNQ6uSrW9QcXrGDbOFAKpkdMHvnxMHb8jgl4hlr8wD5q/s1600/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="164" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgiVI3Q63oSuUomIAzTXfqzCFBFcgv_cjbG_-LbZQ-s89L21UxSksWeHPJ0cjrybNq_x8FkZFdHok4hQgz1gbFTnSI5ir64dTHYuNQ6uSrW9QcXrGDbOFAKpkdMHvnxMHb8jgl4hlr8wD5q/s200/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg" /></a></div>Pe de altă parte, <b>Gorceakov</b> (foto) exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării . Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere .
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiub8P6EMtKxBYFzBrRgEATL8F_792hy4pMQkkAsCfKvZR0Lo6vFpymcoRmDPdR0dpMa9BSbAfyPMy7Q_WNNxTvPfpmztrY5IfjFTsKRbrukip6Agdl8tu9X-y0wkrGoYrkEKejxM2FnLnS/s1600/Nikopol.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="120" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiub8P6EMtKxBYFzBrRgEATL8F_792hy4pMQkkAsCfKvZR0Lo6vFpymcoRmDPdR0dpMa9BSbAfyPMy7Q_WNNxTvPfpmztrY5IfjFTsKRbrukip6Agdl8tu9X-y0wkrGoYrkEKejxM2FnLnS/s200/Nikopol.jpg" /></a></div>Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la <b>Nicopole</b> (foto) şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României . Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre . Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc . Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui.
În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere” .
Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo” . În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea„ .
Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna„ .
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi29vQrBJHRbaGy_l6ytV5FovfCOSUVKjQs9WE7jZwgV685aSoCPWQk2-NfGSzdAMJeyleFaSafp_q9h7iEHXBr2QJrKSMJg_Zx_lRfUsFhniNvOMgVpbcmjp6WPRZ1ms3GgVkm8rmoYAEz/s1600/MCG.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="119" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi29vQrBJHRbaGy_l6ytV5FovfCOSUVKjQs9WE7jZwgV685aSoCPWQk2-NfGSzdAMJeyleFaSafp_q9h7iEHXBr2QJrKSMJg_Zx_lRfUsFhniNvOMgVpbcmjp6WPRZ1ms3GgVkm8rmoYAEz/s200/MCG.jpg" /></a></div>La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul <b>Cartierului Imperial</b> (foto), unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!” . După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate” .
Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major.
Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de <b>Osman Paşa</b> (foto)<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhWc5tbrqHE4hAKBhGsQAAT3Fw05krntbgrybPz7roOx0PPqWxvbqlwdm2ZaUQynNwFm2ofjWVyXINYmbXOsKlFcj0MJL97zehwXXFtGd_5IBGRkCg-cQXkXp-jTeGfGg3ulTy1r2wVR_tT/s1600/Osman+Pasa.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="160" width="120" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhWc5tbrqHE4hAKBhGsQAAT3Fw05krntbgrybPz7roOx0PPqWxvbqlwdm2ZaUQynNwFm2ofjWVyXINYmbXOsKlFcj0MJL97zehwXXFtGd_5IBGRkCg-cQXkXp-jTeGfGg3ulTy1r2wVR_tT/s200/Osman+Pasa.jpg" /></a></div>.
În cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita . Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a <b>Plevnei</b> (foto).<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimEgebaUZu-clrh-ePCsBZHJx_8j7pXfo54q80_0lFuST2RhXaGlkn_4wscsdCxj-YW-xWiAgM_BD00gE9LE-a-PqalUeeeGAfZF348JTBGHFqmcaI3LWCN1BeUdDo8jCnx1BC68-vxAHm/s1600/plevna_1877-1878.jpg" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="88" width="200" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimEgebaUZu-clrh-ePCsBZHJx_8j7pXfo54q80_0lFuST2RhXaGlkn_4wscsdCxj-YW-xWiAgM_BD00gE9LE-a-PqalUeeeGAfZF348JTBGHFqmcaI3LWCN1BeUdDo8jCnx1BC68-vxAHm/s200/plevna_1877-1878.jpg" /></a></div>
Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei la 10 decembrie 1877. Toate acestea sunt binecunoscute şi tratate pe larg în istoriografie . Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie.
O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.
Încă din 29 decembrie 1877 Domnitorul României, Carol I, preciza - într-o scrisoare adresată Marelui Duce Nicolae - că posibilitatea încheierii armistiţiului şi a preliminariilor păcii a produs o vie emoţie în rândul opiniei publice din ţară, România fiind îndreptăţită a participa la aceste negocieri în baza cooperării dintre cele două armate . Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei ţariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din motive lesne de sesizat. De aceea, se recomanda Guvernului de la Bucureşti să se adreseze direct cercurilor politice de la Petersburg, în acelaşi sens pronunţându-se şi Marele Duce Nicolae, care ţinea să afirme în plus că „interesele românilor nu au fost uitate” . La rândul său, <b>Alexandru al II-lea</b> (foto) <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUuROR8GJPqE605kGVBnHuxgBkGR6bSBHhqswoCu6iJDqjfFhyphenhyphenINbr7dGUuSlEbez6DRfOwlANjkj9x5K_eFEWIkHGeoXY8NsU5bdmaxCXSwGA5qPngU-TssOZC78e10-Klk4ahbEQ2noL/s1600/Alexandru-al-II-lea-al-Rusiei.bmp" imageanchor="1" style="clear:right; float:right; margin-left:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="144" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiUuROR8GJPqE605kGVBnHuxgBkGR6bSBHhqswoCu6iJDqjfFhyphenhyphenINbr7dGUuSlEbez6DRfOwlANjkj9x5K_eFEWIkHGeoXY8NsU5bdmaxCXSwGA5qPngU-TssOZC78e10-Klk4ahbEQ2noL/s200/Alexandru-al-II-lea-al-Rusiei.bmp" /></a></div>îl însărcinase pe Ignatiev să-i explice primului ministru român anumite chestiuni legate de negocierile de pace, oferind asigurări privind „interesul amical pe care-l poartă României„ .
La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Marele Duce Nicolae îi scria din nou Domnitorului, mărturisindu-i că a primit preliminariile păcii transmise de la St. Petersburg, unde interesele României au găsit o justă satisfacţie prin recunoaşterea independenţei din partea Porţii şi printr-o despăgubire teritorială . Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea Cabinetelor europene faţă de recunoaşterea independenţei şi neutralităţii României, înainte de semnarea păcii. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Guvernului britanic , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile .
La curent cu iniţiativa Guvernului princiar, cancelarul Gorceakov ţinea să-i precizeze limpede generalului Iancu Ghica decizia Rusiei de a respinge cu fermitate orice fel de dezbateri, în cadrul viitorului congres european, privind neutralizarea României, o astfel de propunere fiind socotită „o ofensă directă la adresa ei” .
Pe de altă parte, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargi, să-l contacteze pe ambasadorul otoman din capitala Franţei, pentru a tatona terenul în vederea recunoaşterii independenţei de către Poartă. O asemenea iniţiativă, dacă era încununată de succes, ar fi înlăturat – în opinia şefului diplomaţiei române – pretenţia Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc” . La rândul său, Carol I îi destăinuia consulului francez la Bucureşti temerea faţă de tendinţa Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci în afara preconizatului Congres european, şi tocmai de aceea prefera să obţină dinainte recunoaşterea independenţei. Domnitorul nutrea speranţa că diplomaţia franceză va interveni la Constantinopol în acest sens . Numai că ministrul de Externe francez nu era deloc înclinat să dea curs unei asemenea iniţiative, întrucât nu dorea să indispună diplomaţia rusă.
La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezenta „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorat de materializarea unei asemenea intenţii, Domnitorul adresa o nouă scrisoare Ţarului Alexandru al II-lea, mărturisind enormele dificultăţi ce ar provoca în România orice rectificare de teritoriu. De altfel, în cursul întrevederii cu Ignatiev, Suveranul declarase pe un ton ferm că „nu poate să se învoiască la cedarea Basarabiei (a sudului acesteia – n.n.)” .
Faţă de ameninţările şi ingratitudinea Rusiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, după dezbateri aprinse, adoptau în unanimitate o moţiune ce reliefa limpede hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei, având în vedere următoarele motive: că integritatea teritorială era garantată de Puterile europene, garanţie reînnoită de Rusia prin art. 2 din convenţia de la 4/16 aprilie 1877, că partea română şi-a respectat cu fidelitate obligaţiile ce derivau din această convenţie, că a participat, cu mari jertfe materiale şi umane, la războiul de la sud de Dunăre şi că, în fine, o Românie independentă şi omogenă corespunde atât intereselor vecinilor, cât şi Europei .
Într-un Memoriu înaintat Puterilor europene, diplomația de la București încerca să demonstreze că schimbul propus de Rusia era prejudiciabil intereselor româneşti, prin răpirea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicaţii cu Dobrogea, provincie separată de restul României de către fluviul Dunărea şi mlaştinile impracticabile situate în aval de Călăraşi şi până la Brăila. Prin urmare, în pofida tuturor consideraţiilor istorice şi politice, de drept, ca şi a intereselor, materiale, economice şi administrative, abandonarea sudului Basarabiei ar antrena după sine rezultate nefaste şi ar determina reacţia potrivnică a opiniei publice româneşti. În schimb, posesiunea asupra sudului Basarabiei şi a Deltei Dunării nu ar face altceva decât să consolideze independenţa României şi ar încununa cu succes misiunea care i-a fost încredinţată în 1856, aceea „de a supraveghea, cu energie şi statornicie, libera navigaţie pe Dunăre„ .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei„ . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine, Germania, au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: „Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-19717020547909333702012-01-25T21:13:00.001+02:002012-01-25T21:13:47.095+02:00CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgtC89GQjm94djwhEBEr2ZomUQsiPpMrfVxTDflfyxjVj7rOC3z9a7bJM3yzpnLpasLtfWcA5cgDGIEByN6uqbS1KVkTy3uMznduiO9CX-tXqedRdeM__IaBseKqDeFE7a3zrJgM55aZOHU/s1600/carol-i.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgtC89GQjm94djwhEBEr2ZomUQsiPpMrfVxTDflfyxjVj7rOC3z9a7bJM3yzpnLpasLtfWcA5cgDGIEByN6uqbS1KVkTy3uMznduiO9CX-tXqedRdeM__IaBseKqDeFE7a3zrJgM55aZOHU/s200/carol-i.jpg" /></a></div>Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial.
În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale.
Respectivele demersuri se împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti .
Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUHTuJ_D6DI2zZ5agNXGYaMz_0gQGPLVkmIuUtSYwVGJUK81K1uEh33hlJ0E8bTmc7gZLBHb1vpZxcZKbVQc6oF8d1jSGZuUhFU25yT_jUhYYyUU1XmZOmn01ZA-M1UcBgV_NVtsFC2uK9/s1600/Friedrich_Ferdinand_Graf_Beust-241x300.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="161" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUHTuJ_D6DI2zZ5agNXGYaMz_0gQGPLVkmIuUtSYwVGJUK81K1uEh33hlJ0E8bTmc7gZLBHb1vpZxcZKbVQc6oF8d1jSGZuUhFU25yT_jUhYYyUU1XmZOmn01ZA-M1UcBgV_NVtsFC2uK9/s200/Friedrich_Ferdinand_Graf_Beust-241x300.jpg" /></a></div>Cancelarul austro-ungar <b>Ferdinand von Beust</b> (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.
Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” .
Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani .
Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului – Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie .
Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene . Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” .
În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene .
Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” .
O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEghzfZoiX4TKVwa3jJ-LBgmv3GI0PP9tZzCdkF6baRrGxGIM081n3_vBuIBbFl2WP0U5OkBpyx3jxrO7LnEa3MInwUKqWNiXqr79hP7a1ddiCcSXL4fXsw3n_XZQ0X-ANRbo8tEwCiM9Ctw/s1600/franz1.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="118" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEghzfZoiX4TKVwa3jJ-LBgmv3GI0PP9tZzCdkF6baRrGxGIM081n3_vBuIBbFl2WP0U5OkBpyx3jxrO7LnEa3MInwUKqWNiXqr79hP7a1ddiCcSXL4fXsw3n_XZQ0X-ANRbo8tEwCiM9Ctw/s200/franz1.jpg" /></a></div>În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul <b>Franz-Iosif</b> (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă.
De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” .
Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” .
Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme .
Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” .
Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia , avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său . O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei .
Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” .
Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi .
Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene.
Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord .
Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCk9ENdTUD-_xWrnlYSqY1XAU2GnXWMOSaWRYAIeVq6N76dweJ27UoVrWhoqPA3XQtv_vpKz9XjzqZWyql4TVKmG20BMd80-553u5nPjoMnrG99nfss8-Eadfw2qLSgyFNXEdGaPP6aJ_2/s1600/Abdul-Hamid+II+Sultan+of+Turkey-2.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="132" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCk9ENdTUD-_xWrnlYSqY1XAU2GnXWMOSaWRYAIeVq6N76dweJ27UoVrWhoqPA3XQtv_vpKz9XjzqZWyql4TVKmG20BMd80-553u5nPjoMnrG99nfss8-Eadfw2qLSgyFNXEdGaPP6aJ_2/s200/Abdul-Hamid+II+Sultan+of+Turkey-2.jpg" /></a></div>Poziţia intransigentă a Sultanului <b>Abdul Hamid al II-lea</b> (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-30576931443024622022012-01-25T20:48:00.001+02:002012-01-25T20:48:32.452+02:00VIZITA MINISTRULUI DE EXTERNE RUS S.D. SAZONOV ÎN ROMÂNIA (IUNIE 1914)După războaiele balcanice din 1912-1913, pe planul relațiilor internaționale din zona sud-est europeană devin tot mai perceptibile eforturile celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, de a menține România în alianță, în cazul Puterilor Centrale, iar în cazul Antantei, de a o atrage de partea sa.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbQl6L0AFLKy3_LGVdNMLa2XDw7x89IWiz-30cJecfgmIW-Ou330B-ODogWCGl2NcR0oQfuRGGQo9jdFm29scxQ9ipkcT9JrvLL2VlELnJVfgCVCBahkYLJe-CxgqMpCx_yVaWdh69tWQH/s1600/sazonov.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="124" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbQl6L0AFLKy3_LGVdNMLa2XDw7x89IWiz-30cJecfgmIW-Ou330B-ODogWCGl2NcR0oQfuRGGQo9jdFm29scxQ9ipkcT9JrvLL2VlELnJVfgCVCBahkYLJe-CxgqMpCx_yVaWdh69tWQH/s200/sazonov.jpg" /></a></div>Pe linia acestor din urmă demersuri se înscrie și inițiativa îmbunătățirii relațiilor româno-ruse, prin intermediul diplomației franceze, dar și ca urmare a noii politici imprimate de <b>Serghei Dimitrievici Sazonov</b> (foto), ministrul de Externe rus . Nu este mai puțin adevărat că existau și interese comune ale celor două state în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani, libertatea comerțului la Marea Neagră și Strâmtori, precum și o politică de apropiere față de Serbia.
Primele semne ale unei politici favorabile a Rusiei la adresa României sunt sesizabile încă din timpul și la sfârșitul războaielor balcanice, diplomația rusă sprijinind demersurile României de instaurare a păcii în Balcani și, mai ales, de stopare a intereselor expansioniste bulgare în dauna Serbiei. La fel de semnificativă din acest punct de vedere este și vizita întreprinsă de principii moștenitori, Ferdinand și Maria, însoțiți de prințul Carol, în capitala Rusiei, în martie 1914, avându-se în vedere o proiectată căsătorie a acestuia din urmă cu Marea Ducesă Olga, una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtXH0YYAhQU8grSN_9yLyrxmfpYpwVbpgezfiUUFC4nCTFcXlpWZFH0Ixcu_vZIj36_QyYRWZxTK4j4g1Q6W-jTx9NSyOOR4cPCw7DhY9m1tWU-voWPHsc4DAD0huZWBDvjZAj_5TXfHY5/s1600/diamandy.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="148" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtXH0YYAhQU8grSN_9yLyrxmfpYpwVbpgezfiUUFC4nCTFcXlpWZFH0Ixcu_vZIj36_QyYRWZxTK4j4g1Q6W-jTx9NSyOOR4cPCw7DhY9m1tWU-voWPHsc4DAD0huZWBDvjZAj_5TXfHY5/s200/diamandy.jpg" /></a></div>Și chiar dacă un asemenea proiect nu se va concretiza, atât ministrul Sazonov, cât și reprezentantul diplomatic al României la Sankt Petersburg, <b>Constantin Diamandy</b> (foto), căutau un pretext pentru o eventuală întâlnire între Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I și o vizită a șefului diplomației ruse în România . În cele din urmă, se ajunge la varianta unei vizite la Constanța a Țarului, care se afla deja la reședința de vară de la Livadia, din Crimeea, însoțit de ministrul său de Externe. Dacă vizita Țarului a avut loc la 1/14 iunie 1914 și a durat 14 ore, cea a lui Sazonov s-a extins pe durata câtorva zile, la București și Sinaia, având convorbiri nu numai cu regele Carol I, ci și cu premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Externe român, Porumbaru.
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgpDJXm5SxA-2e1EwiFxPl2zoEQQ6AngeKyUHpah6dds1aJbhbZNjhUCm4-SUmpCQgGKqf2MV-yAYNiHBf3uM0HeCeLIAYxRLDXEODlx6iSaH_4kKz4vSZUd4fumDqdpmoFImBYopQQbLKe/s1600/Nicolae+II+la+Constanta.jpg" imageanchor="1" style="clear:left; float:left;margin-right:1em; margin-bottom:1em"><img border="0" height="200" width="171" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgpDJXm5SxA-2e1EwiFxPl2zoEQQ6AngeKyUHpah6dds1aJbhbZNjhUCm4-SUmpCQgGKqf2MV-yAYNiHBf3uM0HeCeLIAYxRLDXEODlx6iSaH_4kKz4vSZUd4fumDqdpmoFImBYopQQbLKe/s200/Nicolae+II+la+Constanta.jpg" /></a></div>Dacă detaliile legate de <b>vizita Țarului Nicolae al II-lea</b> (foto) sunt, în general cunoscute, cele despre convorbirile purtate de șeful diplomației ruse cu oficialitățile române nu au fost pe deplin exploatate. Tocmai de aceea, ne-am propus publicarea raportului înaintat de Sazonov Țarului la 11/24 iunie 1914, document care se regăsește în fondul personal Constantin Diamandy de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București .
Așa cum se va putea observa, șeful diplomației ruse se referea la ecoul pozitiv, la nivelul opiniei publice româneşti, al vizitei Țarului la Constanța, la convorbirile politice avute cu regele Carol I și Ion I. C. Brătianu, la interesele comune existente între cele două state în ceea ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în Balcani şi comerţul în zona Mării Negre şi a Strâmtorilor, dar şi atitudinea României în eventualitatea unui conflict declanşat prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Concluzia raportului era aceea că există o dispoziţie favorabilă la nivelul cercurilor conducătoare din România faţă de Rusia, exprimându-se speranţa în evoluţia ulterioară a relaţiilor de bună vecinătate.
********************************************************************************************************************************
<b>
Prea supusul raport al Ministerului Afacerilor Străine S.D. Sazonov<i></i></b>.
Având fericirea de a asista în ziua de 1 iunie la întrevederea înaltă a Majestăței Voastre Imperiale cu Regele României la Constanța făcând apoi, conform indicațiunilor prea milostive primite de mine, o călătorie la București, am avut posibilitatea să mă conving personal de impresia pe care a produs asupra tuturor straturilor populațiunei vizita Majestăței Voastre cu Familia Augustă în România.
Ne mai vorbind despre bucuria și recunoștința profundă, manifestată cu acest prilej de Rege, de entuziasmul armatei și al mulțimei aglomerate prin străzi, trebuie relevat faptul că la întâmpinarea din Constanța au participat nu numai cercurile guvernamentale ci și reprezentanții opoziției, parcă pentru a sublinia că sosirea Țarului Rus prezintă o sărbătoare pentru întreaga Românie care dorește să-l salute fără deosebire de partid.
Din convorbirile mele cu toți oamenii de Stat și politicianii, cu care am avut ocazia să mă văd s-a confirmat prea clar tocmai acest sens al apariției la Constanța, alături de membrii Guvernului a Reprezentanților diferitelor instituții, precum și a capilor marcanți ai minorităței actuale din Cameră.
Trecând de la impresii generale la conținutul convorbirilor cu diferitele persoane în mâinile cărora se concentrează în prezent direcțiunea politicei române, sunt dator să reamintesc vorbele de care am fost onorat în mai multe convorbiri de Regele Carol.
Majestatea Sa nu ascundea fericirea provocată de evenimentul bucuros pentru Țara Sa. El exprima de asemenea mulțumirea Sa adâncă față de politica desinteresată și conciliantă pe care a urmat-o Rusia, conform directivelor Majestății Voastre, în timpul recentei crize în Balcani, ceea ce într-o măsură considerabilă a contribuit la pacificarea finală a peninsulei. România, după spusele Regelui, a fost fericită de a duce în această divoțiune un ajutor după posibilitățile ei și că ar fi întoadeuna bucuroasă de a colabora cu Rusia pentru menținerea păcei și ordinei în Balcani.
O atare colaborare apare Regelui Carol cu atât mai naturală cu cât Rusia și România sunt legate prin comunitatea intereselor, în acelaș domeniu egal de important pentru una și alta, în calitate de țări riverane la Marea Neagră, care nu au altă ieșire pentru comerțul maritim de cât aceia prin strâmtorile turcești.
Regele Carol mi-a spus că el, cu o satisfacție osebită a auzit de la Majestatea Voastră Imperială că în această privință ar fi trebuit să se stabilească între Rusia și România concordarea acțiunilor pentru a atinge același țel – îngrădirea circulației comerciale prin strâmtori de orice eventualități. Împărtășind complect această părere, Majestatea Sa mi-a cerut să vorbesc în acest sens cu membrii Guvernului Său. Neamintind niciodata de Austro – Ungaria Regele, din contră, atingea de mai multe ori relațiile noastre cu Germanii, cu care prilej căuta să mă încredințeze că Împăratul Wilhem privește cu simpatie aproprierea dintre Rusia și România, în special consolidarea relațiilor bune între Curțile Domnitoare ale țărilor arătate. După spusele Sale, Împăratu German personal încurajă pe Prințul Carol la întreprinderea călătoriei la St. Petersburg, repetându-i că viitorul Domnitor al României trebue să grăbească a se prezenta Împăratului Rusesc, a cărui influență este atât de mare în Orientul apropiat.
Eu nu am putut să nu indic Regelui o serie de cauze, care fără vina noastră au făcut să răcească într-o măsură relațiile noastre reciproce cu Germanii. Majestatea Sa și-a exprimat regretul sincer, adăogând însă că e de sperat că aceste neînțelegeri se vor dovedi trecătoare și că înțelegerea de mai înainte se va restabili în curând.
La aceasta El a relevat că ideia trimiterii la Constantinopol a Generalului Sanders a fost personală a Împăratului Wilhelm pentru care motiv și se explică iritațiunea sa cunoscută în această chestiune, când numita misiune a întâmpinat din partea noastră proteste puternice.
Vorbind despre sosirea recentă a lui Taalat Bey în România, Regele mi-a spus că acest bărbat de Stat Turc a produs asupra lui impresia de a fi un om moderat și prudent, însă că el probabil, trebuie să țină seama de membrii neastâmpărați din Cabinetul Otoman și înainte de toate Enver Pașa și Djemal Bei, atribuind el agravarea situației în Albania acțiunilor lor subversive. Cu privire la aceasta Regele, cu toate că recunoaște pericolul ce-L amenință pe nepotul său, s-a pronunțat mai mult cu speranțe în viitor și nădăjduind că Prințul Wied va reuși, în fine, să-și consolideze Tronul.
Față de celelate State Balcanice Regele s-a mărginit la câteva cuvinte. Cu o simpatie deosebită El s-a pronunțat asupra Serbiei declarând că România n-ar putea să suporte slăbirea acestui Regat. Despre Greci Regele a vorbit în termeni mai puțini călduroși, exceptând de Venizelos a cărui prezență la putere el o consideră ca zălogul dezvoltărei liniștite a Greciei. În ce privește pe Bulgari Regele lăuda calitățile militare ale soldaților lor însă nu și-a ascuns indispoziția față de Regele Ferdinand. Dintre oamenii de Stat cu care am făcut cunoștință, primul loc după situația sa îl ocupă în momentul de față Brătianu care, cu toate că a luat asupra sa în cabinetul format de D-sa, portofoliul de Ministru de Război, însă el conduce aproape singur întreaga politică a României. Repetând din partea sa aproximativ aceleași lucruri ce le-am auzit eu de la Rege relativ la dorința Sa de a se acorda activitatea noastră pentru menținerea păcei în Balcani, Brătianu arăta asupra necesităței, după părerea sa, de a se asigura inalienabilitatea dispozițiilor păcei de la București.
Negăsind oportun de a mă lega prin asigurărri categorice în acest sens, eu am preferat să trec sub tăcere această chestiune privată, însă amănunțit m-am oprit asupra caracterului general al relațiilor noastre reciproce cu România. Eu am atras atenția conlocuitorului meu asupra faptului că niciodată nu au existat motive serioase pentru rezerve între ambele state vecine, ci că noi am fost despărțiți artificial de cei interesați cari băgau neîncredere printre noi afirmând de o parte că Rusia nutrește intențiuni inamice față de România iar pe de altă parte că România și-a legat definitiv soarta de țările Triplei alianțe. Iar când noi ne-am convins că interesele noastre nu numai că nu sunt contrarii intereselor României, ci, din contra, în multe privințe sunt identice, noi am demonstrat nu numai în vorbe ci și în fapte că suntem gata de a merge mână în mână, neexceptând cazul în care noi am fi siliți până la o anume măsură să cedăm din curentul foarte înrădăcinat la noi de a susține interesele Bulgariei. Eu am subliniat că noi am pornit pe acestă cale fără ca să așteptăm în prealabil lămurirea chestiunei dacă România poate la rândul ei, cu o sinceritate la fel să pornească cu noi și dacă ea nu este legată prin obligațiile internaționale de așa natură ca să excludă posibilitatea unei colaborări de încredere cu noi.
Brătianu mi-a răspuns că România nici într-un caz nu este obligată să participe la vreun război fără ca interesele ei personale să fie direct atinse. El a adăogat că sub influența greșelilor diplomației Austro-Ungare, relațiile între România și Monarhia dualistă au devenit în ultimul timp mai puțin amicale, însă condițiunile create prin vecinătatea ambelor țări le silesc volens-nolens de a nu aduce afacerea până la încordarea extraordinară a relațiilor reciproce. Nesocotind acest răspuns ca fiind destul de clar și dorind de a provoca pe intrlocutorul meu la o explicație mai definită, i-am pus simplu întrebarea: Care va fi atitudinea României față de o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria, dacă prima dintre ele va fi silită de împrejurări să înceapă acțiuni militare? Brătianu mi-a declarat că conduita României în acest caz va fi determinată în legătura cu natura împrejurărilor care ar servi Rusiei un motiv pentru a deschide acțiuni militare împotriva Austro-Ungariei și de asemenea de conjectura momentului care va corespunde în grad mai mult intereselor României. Aci, Ministru, mirat de întrebarea mea, la rândul său, m-a întrebat dacă admit, în asemenea împrejurări, posibilitatea izbucnirii unui război apropiat iar în legătură cu aceasta, a unui război general european. Eu m-am grăbit să liniștesc pe Brătianu spunându-i că am motive să sper în menținerea păcii în Europa și că o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria din inițiativa Rusiei, o pot concepe numai în cazul când, din caza chestiunei Albaneze sau sub vreun alt pretext, Austria ar intenționa să atace Serbia urmărind să cauzeze acestui Regat un detriment considerabil, față de care împrejurare, noi, probabil nu am fi putut rămâne indiferenți. Brătianu a relevat în acest caz drumurile noastre din nou se întâlnesc deoarece România nu are nici un interes a admite slăbirea Serbiei. Concluzia mea (generală) în urma acestei convorbiri, este că România nu este legată prin așa obligațiuni cari ar fi putut să o silească de a eși în orice împrejurări împreună cu Austria împotriva noastră însă de fapt, în cazul unui război între noi și Austro –Ungaria România se va alia cu partea care va fi mai puternică și va fi în stare să-i promită avantagiile cele mai mari.
Printre alte chestiuni, în care în special ese în relief comoditatea intereselor Rusiei cu ale României, este înainte de toate chestiunea libertăței navigațiunei comerciale prin strâmtori. Am amintit deja cele ce mi-a spus în acestă privință Regele Carol. Brătianu, la rândul său s-a oprit la acest obiect, și cum în momentul de față datorită agravărei relațiilor Greco-Turce, se prevedea primejdia călcărei intereselor Ruso-Române în domeniul Strâmtorilor, noi am hotărât să profităm de aceste împrejurări spre a demonstra în acest exemplu, concomitent, printr-o eșire comună în apărarea intereselor arătate, unitatea de vederi stabilită între ambele guverne. Astfel s-a elaborat împreună textul telegramei identice în care se ordonă reprezentanților Ruși și Români la Constantinopol, ca printr-o înțelegere reciprocă să se atragă atenția Portei asupra faptului că agravarea următoare a relațiilor între Turcia și Grecia poate duce la o închidere nou a Strâmtorilor ceea ce va atinge interesele fundamentale ale altor State, și în primul rând, ale celor riverane la Marea Neagră, care nu vor putea rămâne indiferente față de aceasta.
Având în vedere folosul indirect în urma impresiunei pe care ar avea să o producă și peste frontierele Turciei, eșirea noastră comună în chestiunea sus arătată, poate fi destul de întemeată, anume de faptul că situația geografică a ambelor țări le creează în chestiunea prezentă interese deosebite. Eșirea aceasta împreună cu o putere mai mare nu a putut să nu pară atrăgătoare pentru România, deoarece măgulirea de amor propriu al Regatului îi mărea prestigiul printre alte state Balcanice.
În legătură cu posibilitatea unei ruperi deschise între Turcia și Grecia, Brătianu încă odată mi-a confirmat cele spuse de el înaintea Ambasadorului Imperial din București, relativa la declarațiunea recentă făcută lui Taalat Bey că România nu va admite război pe uscat între țările citate.
Vorbind de greci Brătianu s-a pronunțat asupra lor negativ, respectând numai pe Venizelos. Cu acest prilej el și-a exprimat părerea că Grecii și Turcii ar fi putut găsi terenul pentru împăcare prin crearea, pentru insulele Hios și Mitilinene, a unei situațiuni asemănătoare cu acea cu care s-a menținut cu succes peste 30 de ani în Bosnia și Herțegovina: insulele ar fi considerate ca fiind sub suveranitatea Turciei, a cărei manifestare exterioară ar consta în prezența acolo a Comisarului Otoman însoțit de o gardă militară personală, iar administrația civilă și armata urmau să fie în mâinele grecilor. Eu am exprimat interlocutorului meu indoiala mea în îndeplinirea acestor presupuneri, adăogând însă, că dacă Turcii și grecii le-ar accepta, Rusia probabil, n-ar fi avut motive de a se împotrivi înfăptuitorilor.
Profitând de întrevederea in persona, noi am atins de asemenea diferitele chestiuni la ordinea zilei din domeniul imediat al relațiilor Ruse-Române.
În acest sens noi am atins chestiunea delimitării pe fluviul Prut care schimbându-și mereu albia în mare parte în detrimentul țărmului rusesc crează o frontieră foarte nestabilă. Contestând punctul nostru de vedere că drept frontieră trebue să fie considerat talvegul Prutului din anii 1812-1878, Brătianu demonstra greutatea stabilirei pentru prezent a acestei linii și insistă că în cazul dacă acesta s-ar îndeplini, reîntoarcerea la această linie de frontieră, ar crea mai multe neajunsuri de ordin practic de cât folos, de oarece fâșii separate de teritoriu al unui Stat s-ar afla pe ambele părți al fluviului creind neînțelegeri perpetuee și cicniri între străzile de la frontieră. Eu am răspuns că delimitarea recentă între Rusia și Germania pe Niemen a fost făcută conform ultimului cuvânt al artei topografice și că, probabil, la noi vor găsi de cuviință să aplice la Prut, în măsura posibilităței, aceleași procedee.
Românii se vede că se intresează viu de chestinea devenită deja veche, a îmbunătățirei legăturilor feroviare între țara lor și Rusia și spera că acuma, față de îmbunătățirea relațiilor reciproce între ambele state, vor fi înlăturate unele din cauzele cari au împiedicat până în prezent rezolvarea favorabilă a acestei chestiuni. Brătianu ca și majoritatea românilor, își dă preferința legăturilor drumurilor ruse și române în direcțiunea Dorohoi – Novo-Selița, arătând că în caz de nu s-ar reuși să se obție eșirea din Dorohoi spre rețeaua ferovială rusă, România va fi silită să-și caute legătura cu rețeaua austriacă într-o apropiere imediată de frontiera rusă. Relevând primejdia pentru noi, din motive strategice, în legătura căilor ferate în direcțiunea indicată, eu am exprimat părerea, că probabil ar fi mai ușor de a accepta legătura căilor ferate ale noastre cu cele Române între Reni și Galați. Brătianu a privit cu simpatie această propunere, spunând că o asemenea rezolvare a acestei chestiuni mature ar fi foarte dorită, însă ca ea să nu fie prea amânată, deoarece singura comunicație feroviară actuală prin Ungheni, nici chiar acum nu corespunde schimbului de mărfuri între ambele țări și nici nu poate contribui la sporirea dorită a acestui schimb. În chestiunea cumpărării de Banca noastră țărănească a moșiilor mănăstirei române Sf. Spiridon situate în Basarabia, Brătianu nu desmințea promisiunile date nouă de cabinetul anterior de a acorda un concurs la încheirea acestei afaceri, însă arată că dacă aceasta s-ar fi înfăptuit în condițiunile propuse de noi adică pentru 8.000.000 de ruble, dobânzile pe capitalul realizat ar fi mult mai reduse față de veniturile obținute astăzi de la moșiile amintite. Aceasta că pune într-o situație grea instituțiile de binefacere susținute de monastirea Sf. Spiridon cu aceste venituri. Din această cauză Brătianu cerea insistent ca guvernul Imperial cel puțin să mărească prețul de cumpărare până la 10.000.000 ruble. Eu am răspuns la aceasta, că bazându-ne pe asigurările primite anterior (textual la vremea lor), noi am crezut această chestiune rezolvată, iar că rezolvarea nouă prezintă greutăți mai cu seamă că în cazul mărirei prețului, vânzarea pământului la țărani poate să devină imposibilă fără acoperirea păgubitoare pentru Bancă, din mijloace proprii.Cu toate aceasta Brătianu insista asupra rugămintei sale invocând impresiunea nefavorabilă pentru noi în România ce va fi provocată de închiderea instituțiunilor de binefacere, lipsite de mijloace pentru existența lor din cauza ceziunei nouă a moșiilor mănăstirești pe un preț redus.
Din treburile pe care eu am avut prilej a atinge în convorbirile mele scurte cu Ministrul Afacerilor Străine, dl. Porumbaru, care în genere participă puțin la convorbirile mele politice cu Brătianu, numai chestiunea normalizării pescuitului în apele de frontieră a format obiectul unei examinări mai amănunțită. Cu acest prilej s-a stabilit de noi desideratul de a aranja pescuitul în așa mod încât pescarii noștrii să aibă posibilitatea de a se ocupa cu pescuitul fără a se pune în contradicție cu monopolul pescuitului existent în România.
Sintetizând tot ce am văzut și auzit în timpul șederei mele de 3 zile în România sunt dator să raportez Majestății Voastre Imperale că am dedus din această călătorie cele mai bune impresii mărturisind dispoziția favorabilă pentru noi a Românilor și permițând a spera în desvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate.
S. Petersburg, 11/24 Iunie 1914
(ss) Sazonov.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-29410702824659537862012-01-23T22:47:00.020+02:002012-01-23T23:14:57.797+02:00ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866)Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjJyWXRMb6swrffAfZnHu3jHBN9KrwovyGBzdPswP1oIcaSF4Za3mQwIuOfvNM6QdXNZjBcIXggT6HP_AoM6u1aFsDK5PjUt-AgZ-XNg0XzercLxjJ3W4nut30egZuSsai9FGDVQmz8JM75/s1600/otto_von_bismarck.jpeg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 162px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjJyWXRMb6swrffAfZnHu3jHBN9KrwovyGBzdPswP1oIcaSF4Za3mQwIuOfvNM6QdXNZjBcIXggT6HP_AoM6u1aFsDK5PjUt-AgZ-XNg0XzercLxjJ3W4nut30egZuSsai9FGDVQmz8JM75/s200/otto_von_bismarck.jpeg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5700933024272645474" /></a>Nu este mai puţin adevărat că <strong>Bismarck</strong> (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român . În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent .<br />Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.<br />Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. <br />Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .<br />În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .<br />Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgW6f9CcXi91zhfNqF4GbHKsEKKZXwZBauvd81V0EmKnF_De5KBo_6a5SWHNygVEhvXCjHSzIgvTuRb0pQ4l91P9wOO5NSdl3xPwcxyCEGD553VlMCn1A9Gw1Qc3cxdBzXGeAVSf_Fz90tM/s1600/C_A_Rosetti.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 158px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgW6f9CcXi91zhfNqF4GbHKsEKKZXwZBauvd81V0EmKnF_De5KBo_6a5SWHNygVEhvXCjHSzIgvTuRb0pQ4l91P9wOO5NSdl3xPwcxyCEGD553VlMCn1A9Gw1Qc3cxdBzXGeAVSf_Fz90tM/s200/C_A_Rosetti.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5700934642547311362" /></a>Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui <strong>C. A. Rosetti</strong> (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine nu avea să fie singulară. În conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggXZtyNE8mAJfZIndqYJtq7-5kz6ShLSCgDg7WoVAuGjiYvenWMKd1_cMWMu9NmmQghGp-iq6lM0FO0yNFwZCVbNwSdMAf3gdwUXN0FDQ4HOw4WbBtRxHmjylkwORIUiNs-F7rK0ipZzfv/s1600/turr_istvan.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 150px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEggXZtyNE8mAJfZIndqYJtq7-5kz6ShLSCgDg7WoVAuGjiYvenWMKd1_cMWMu9NmmQghGp-iq6lM0FO0yNFwZCVbNwSdMAf3gdwUXN0FDQ4HOw4WbBtRxHmjylkwORIUiNs-F7rK0ipZzfv/s200/turr_istvan.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5700935476501117410" /></a>Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar <strong>Istvan Türr</strong> (foto) o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.<br />Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii - n.n.) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală - n.n.) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .<br />Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană. <br />Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .<br />Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern. <br />Demisia ministrului de Finanţe Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-70277898332322571112010-09-09T18:40:00.003+03:002010-09-09T18:44:45.607+03:00DIPLOMATUL ENGLEZ WILLIAM ARTHUR WHITE ŞI ROMÂNIAÎn mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtgYB3DGlLSzkR5-WdQhtKiahiXV6oDJH6ZbSlSGUeBfBUBDn00Nll265lcLXJ0n3EPey9YIjYSEUWIY-VEy8gOURvpGAWdz4AmgJOUGGYqZ0a6aWaZ4ZHu60SDBR8G-kagAih-AEpm1IV/s1600/Sir_William_Arthur_White.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 125px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjtgYB3DGlLSzkR5-WdQhtKiahiXV6oDJH6ZbSlSGUeBfBUBDn00Nll265lcLXJ0n3EPey9YIjYSEUWIY-VEy8gOURvpGAWdz4AmgJOUGGYqZ0a6aWaZ4ZHu60SDBR8G-kagAih-AEpm1IV/s200/Sir_William_Arthur_White.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5514939615430035250" /></a> William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .<br />Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. <br />În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .<br />La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).<br />Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.<br />Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .<br />Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .<br />Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.<br />Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez merge mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .<br />Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă . Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturilor anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Întrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.<br />Între timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului . De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării . Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti refuză a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .<br />În acest context, aşa cum relatează reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu adresa Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgA7aLXPAh1rrrcEA8NMdwaAQQRi5UdOs9nFKMpC-6F3mr054qciCJBSkT_4m4So70rmGNGnfFCjN3636_aZtQ236uCapW1vo2DgotakNEeHgIctuMXagYj0ZaoFb7nqSOTitOOQeqk6nQx/s1600/Actul_proclamarii_Regatului_Romania.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 143px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgA7aLXPAh1rrrcEA8NMdwaAQQRi5UdOs9nFKMpC-6F3mr054qciCJBSkT_4m4So70rmGNGnfFCjN3636_aZtQ236uCapW1vo2DgotakNEeHgIctuMXagYj0ZaoFb7nqSOTitOOQeqk6nQx/s200/Actul_proclamarii_Regatului_Romania.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5514939889852394226" /></a> Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” . Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.<br />Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena . <br />Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .<br />Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest , ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică. În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.<br />La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .<br />După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.<br />Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.<br />Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.<br />De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie se înscrie chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881 . De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România . <br />Anul 1882 va fi marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .<br />Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, relatează despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .<br />Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .<br />La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White înregistra plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .<br />Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Împăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . În cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se vede nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .<br />Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Împărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .<br />În favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena . Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani sunt tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.<br />Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .<br />Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare. <br />De acum înainte, Regatul României se va bucura de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate se vor arăta Franţa şi Rusia, care, treptat, îşi intensifică eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut. <br />Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.<br />Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic. <br />O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numericeşte atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .<br />Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) se vor convoca noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. În asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire se vor confrunta majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic. <br />Este adevărat că această acţiune reformatoare iniţiată şi definitivată în 1884 aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici se regăseşte, credem, şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.<br />Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-77590848560070245152010-02-04T15:17:00.011+02:002010-02-04T15:55:12.534+02:00Conservatorii în viaţa politică a României moderne (1866-1876)La scurtă vreme după instituirea noului regim constituţional la 1866, renăscuseră divergenţele între liberali şi conservatori privind ritmul şi căile de dezvoltare a României moderne. În timp ce liberalii, îndeosebi cei radicali, se pronunţau pentru continuarea şi lărgirea operei reformatoare începută în vremea lui Cuza, conservatorii urmăreau o evoluţie lentă, fără zguduiri, şi consolidarea rezultatelor deja obţinute. De aici lupta pentru putere, care trebuie înţeleasă în sensul impunerii şi realizării de către o grupare politică sau alta a propriului program . <br />Accesul conservatorilor la guvernare va avea loc odată cu sosirea Principelui Carol în ţară, când se va forma un Cabinet de „coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care erau reprezentate principalele grupări politice, inclusiv liberalii radicali. Însă, dezbaterile furtunoase din Adunarea Constituantă în privinţa organizării noului sistem parlamentar, poziţia diferită faţă de stabilirea atribuţiilor Coroanei probaseră neînţelegerile survenite între liberali şi conservatori chiar la nivel guvernamental şi se va solda cu retragerea miniştrilor radicali Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ceea ce va antrena căderea Cabinetului Lascăr Catargiu. Organizarea noilor alegeri avea să fie marcată de atacurile violente declanşate în presă atât de conservatorii constituiţi în „Comitetul Ordinii”, cât şi de radicalii organizaţi în societatea „Amicii Constituţiunii”.<br />Constituirea coaliţiei liberale şi necesitatea formării unui Guvern capabil să obţină votarea bugetului l-au determinat pe Domnitor să încredinţeze puterea radicalilor. Aceştia erau consideraţi în epocă „roşi”, întrucât se situau la stânga spectrului politic şi în opoziţie cu „albii”, cum erau catalogaţi conservatorii, socotiţi, la rândul lor, ca exponenţi ai grupării de dreapta. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjInFNzF2w1piGPl0p2X-QPQLuz7thTQR4KeyI8IpmffJ_m6m22WBiq-OQGrRGC4htFk5fy7tY8mt4VlmaMWQVwwvax0x3b-tpCqQqW3yeBszksjZDSlIUi6-UFsixNUEkaQL63QlQ_IvBx/s1600-h/constantin-a-kretzulescu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 138px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjInFNzF2w1piGPl0p2X-QPQLuz7thTQR4KeyI8IpmffJ_m6m22WBiq-OQGrRGC4htFk5fy7tY8mt4VlmaMWQVwwvax0x3b-tpCqQqW3yeBszksjZDSlIUi6-UFsixNUEkaQL63QlQ_IvBx/s200/constantin-a-kretzulescu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434381710977117826" /></a>În condiţiile în care opoziţia parlamentară, destul de pestriţă, nu se arăta dispusă a acorda sprijinul unui Cabinet compus numai din liberali-radicali, iar conservatorii dădeau dovadă de „şovăială” şi „o disperantă lipsă de energie” , Carol I va opta pentru o soluţie de compromis, încredinţându-i moderatului liberal <strong>Constantin Kretzulescu</strong>(foto) funcţia de premier, iar lui I. C. Brătianu ministerul de Interne. <br />Guvernul avea să fie primit cu reticenţă de opoziţia conservatoare, N. Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta a ţării” . Colaborarea lui Carol I cu radicalii părea a deveni una de durată, mai ales dacă se lua în consideraţie faptul că Guvernul se arăta disponibil a avansa anumite proiecte de legi împărtăşite şi susţinute de monarh, precum cele referitoare la reorganizarea armatei şi construirea unei reţele de căi ferate care să străbată întreg teritoriul ţării. <br />Ascendenţa radicalilor pe lângă Carol I era privită cu ostilitate de conservatori, care prin numeroase articole în presă îi acuzau pe guvernanţi că „nu arată Domnitorului adevărata formă sub care se manifestă opiniunea publică şi justa situaţiune a ţării” . O astfel de atitudine, îl va determina pe şeful statului să se consulte cu Dimitrie Ghica, reprezentant al conservatorilor moderaţi, dar şi cu Mihail Kogălniceanu, liderul liberalilor moderaţi moldoveni, cei doi considerând situaţia internă şi externă drept foarte „serioasă”, singura alternativă pentru evitarea unei posibile catastrofe fiind, în opinia lor, alcătuirea unui Guvern de coaliţie . <br />Acuzele la adresa Guvernului radical se amplificau atât în Senat, dominat de conservatori, cât şi în afara sa, nefiind ocolită nici persoana Domnitorului. Impresia generală a opoziţioniştilor era aceea că şeful statului dădea dovadă de lipsă de energie şi se afla sub dominaţia totală a lui I. C. Brătianu, ceea ce va duce fatalmente la ruinarea României . Liderii opoziţiei socoteau că viabilitatea colaborării monarhului cu liberalii se datorează angajamentului luat de Brătianu de „a suprima” Constituţia şi de a conferi Domnitorului „puteri nelimitate” . Ascendentul radicalilor pe lângă Domnitor se datora, potrivit afirmaţiilor lui Kogălniceanu, „timidităţii excesive” a tânărului Principe, izolării în mijlocul unei naţiuni ostile, prin tradiţie, patriei sale de origine, suspiciunii vizavi de „boieri”, adică de oamenii politici conservatori, şi de pretendenţii la Tron care nu renunţaseră niciodată, în mod sincer, la aspiraţiile lor, în fine, aprehensiunii pe care i-o inspira „partidul ultra-liberal”, cu atât mai mult cu cât „tous ses prédecésseurs (ai lui Carol I - n.n.) depuis vingt ans sont tombée sous les effort de ce parti” . <br />Situaţia tensionată pe plan intern şi, mai ales, presiunile permanente exercitate de cercurile diplomatice europene pentru înlăturarea radicalilor de la putere, l-au determinat pe Carol I să iniţieze consultări cu liderii opoziţiei în vederea unei remanieri guvernamentale. Dorinţa monarhului era aceea de a constitui un Guvern de coaliţie, compus din radicali, liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu şi conservatorii moderaţi de sub conducerea lui Dimitrie Ghica .<br />Cert este că Domnitorul a fost silit – datorită, în principal, presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene ce nu agreau prezenţa la guvernare a unei grupări de stânga – să accepte demisia Cabinetului Nicolae Golescu. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjQAuyp4ux5qJZTrn3-h1JzEs4ZiN65BB8Q3HLOqrjPEo0fVVrvH6_o5MSYC0AVCW9NI7K4c4pSmLtVVS4Jrw-dn5zos7y0phd0UJY3L9P7gz_9JMOipuD48mk7JUDrtDJE31wDpQqNt_X7/s1600-h/Dimitrie_Ghica.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 114px; height: 143px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjQAuyp4ux5qJZTrn3-h1JzEs4ZiN65BB8Q3HLOqrjPEo0fVVrvH6_o5MSYC0AVCW9NI7K4c4pSmLtVVS4Jrw-dn5zos7y0phd0UJY3L9P7gz_9JMOipuD48mk7JUDrtDJE31wDpQqNt_X7/s200/Dimitrie_Ghica.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434380951220416242" /></a>În urma consultărilor cu personalităţile politice, Carol I încredinţa conservatorului moderat <strong>Dimitrie Ghica</strong>(foto) sarcina formării Cabinetului, cu atât mai mult cu cât acesta sprijinise între anumite limite precedentul Guvern, iar funcţia de ministru de Interne avea să fie preluată de M. Kogălniceanu. Prin urmare, se constituise un Guvern de coaliţie de nuanţă moderată, compus din conservatori şi liberali, această opţiune a monarhului fiind reclamată şi de evoluţia situaţiei internaţionale, cu alte cuvinte de ascensiunea conservatorismului pe plan european.<br />Socotit, atât pe plan intern cât şi extern, ca o continuare a guvernării anterioare , noul Cabinet se va confrunta, la scurtă vreme şi în pofida promisiunilor făcute, cu opoziţia nedisimulată a radicalilor în Adunarea Deputaţilor. Aceştia din urmă mizaseră pe faptul că soluţia adoptată nu era decât una conjuncturală, una tranzitorie, până ce situaţia va deveni propice revenirii lor la conducere. Se vor convinge însă, destul de repede, de sprijinul şi încrederea acordată de Carol I Guvernului de nuanţă moderată.<br />Aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, poziţia Cabinetului era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi V. Boerescu, au provocat mari dificultăţi preşedintelui Consiliului de Miniştri, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgvDQKLSO1bkRLADaSdCjKAddCbKPb6yOoCGIkzfDq8lH63oYoRc4O_gnje9qZuVepeAAhkexD48_7Jsw2QvEAXducrSb-ViUSNF80fMAyE11012z3xNlg1BMCp4zqfjINtRjs5WL9yjavX/s1600-h/Vasile_Boerescu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 60px; height: 82px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgvDQKLSO1bkRLADaSdCjKAddCbKPb6yOoCGIkzfDq8lH63oYoRc4O_gnje9qZuVepeAAhkexD48_7Jsw2QvEAXducrSb-ViUSNF80fMAyE11012z3xNlg1BMCp4zqfjINtRjs5WL9yjavX/s200/Vasile_Boerescu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434383440606096882" /></a>Astfel, colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, <strong>Vasile Boerescu</strong>(foto) iniţiase un proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869. Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înainta demisia, în ianuarie 1870, fapt ce a antrenat retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.<br />Colaborarea Domnitorului cu gruparea conservatoare s-a situat, fără îndoială, sub auspiciile afinităţilor existente în planul organizării regimului politic. La începutul domniei, mai precis în momentul discutării proiectului de Constituţie, devenise perceptibilă o oarecare identitate de opinii între Carol I şi conservatori în privinţa necesităţii instituirii Senatului şi a acordării dreptului de veto absolut monarhului. De altfel, liderul conservator Lascăr Catargiu era socotit de Principe drept o persoană extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspira calm, prudenţă şi spirit pragmatic .<br />Atitudinea moderată şi neînţelegerile cu partenerii liberali din cadrul coaliţiei guvernamentale au fost de natură a spulbera, la scurtă vreme, posibilitatea continuării conlucrării conservatorilor cu Domnitorul. Aceasta cu atât mai mult cu cât şeful statului înclina spre gruparea condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ce dădea dovadă de fermitate şi dinamism în desăvârşirea operei reformatoare. <br />În contextul unor astfel de împrejurări, conservatorii se vor plasa în opoziţie nu numai faţă de Guvern, fie el de nuanţă radicală sau moderată, ci şi faţă de Carol I. Acuzele s-au îndreptat cu prioritate împotriva sa, deoarece, în calitate de monarh constituţional, beneficia de dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative ş.a., prerogative de o importanţă deosebită în funcţionarea mecanismului puterii. Şi cum Domnitorul nu părea dispus a-i readuce prea curând pe conservatori la guvernare, se constată o intensificare a atacurilor anticarliste în organul de presă „Ţérra”, oficios al facţiunii „Juna dreaptă” .<br />Pe de altă parte, anumite elemente conservatoare doreau o modificare în sens restrictiv a Constituţiei – socotită prea liberală pentru stadiul de dezvoltare în care se afla societatea românească –, corelată şi cu o întărire corespunzătoare a prerogativelor Coroanei, acţiune considerată indispensabilă pentru bunul mers al administraţiei. Opinii asemănătoare s-au regăsit în numeroase memorii – semnate de diferite personalităţi politice de orientare conservatoare – înaintate Domnitorului în anii 1867-1870. Sub genericul instituirii ordinii şi stabilităţii, se solicita, nici mai mult nici mai puţin decât restrângerea libertăţilor publice, o reformare radicală a administraţiei în sensul unei pronunţate centralizări, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a. <br />Îndeosebi conservatorii ieşeni agreau eventualitatea instituirii unui regim autoritar, ce se asemăna foarte mult cu o domnie personală. De pildă, dacă junimistul Th. Rosetti se pronunţa în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, Constantin Suţu era adeptul modificării Constituţiei în sensul lărgirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă nu la Curtea cu juri, ci în faţa tribunalelor ordinare .<br />Ceea ce prezintă un interes aparte este şi propunerea făcută lui Carol I de a deveni şeful francmasoneriei române, de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. O astfel de propunere s-a concretizat într-un memoriu prezentat Domnitorului, în ianuarie 1867, cu prilejul vizitei acestuia în Moldova. Iniţiativa i-a aparţinut lui George (Iorgu) Suţu, venerabil al lojii „Steaua României” (L'Étoile de Roumanie) din Iaşi. Potrivit respectivului memoriu, scopul lojilor era acela de a cuprinde „tout ce qu'il y avait d'intelligent et d'honnête dans le pays”, ceea ce ar putea servi foarte bine interesele Principelui Carol, în sensul constituirii unei grupări monarhiste „qui lui serait toujours fidèle et qui n'agirait que sous sa pression”. Cu toate că – se sublinia mai departe – francmasoneria nu era chemată a se amesteca în politică, ci de a se ocupa de opere de caritate şi răspândirea instrucţiunii, ea ar putea să-i ofere Domnitorului „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes” . Carol I s-a arătat, se pare, favorabil proiectului, solicitând însă timp de reflecţie.<br />Demn de remarcat este faptul că din loja „Steaua României” făceau parte importante personalităţi de nuanţă conservatoare, printre care şi Petre Mavrogheni. La acea vreme, el îndeplinea funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Ghica (iulie-februarie 1867) şi se afla în relaţii destul de strânse cu monarhul. Cel puţin la fel de semnificativă ni se pare găzduirea Domnitorului la Iaşi, în casa din Copou a lui Petre Mavrogheni. Printre cei „iniţiaţi” în anii 1866-1867 se numără membri importanţi ai „Junimii”: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi ş.a., câţiva străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot, împreună cu cancelarul Consulatului, Louis Castaing .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjo7bOlJbsDaaUoMVgq76xGQE0WaDGcBjbrY3o9hG_AKJOj7IQIEiYzYGr_YBSs21zhQIRvNXX9cdAvi2tRrifxWapXSLbyzZ774X-tAIR4D6Cahd_jki-ymqrvdaBbmeqc59d5xlTx0S4z/s1600-h/Maiorescu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 154px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjo7bOlJbsDaaUoMVgq76xGQE0WaDGcBjbrY3o9hG_AKJOj7IQIEiYzYGr_YBSs21zhQIRvNXX9cdAvi2tRrifxWapXSLbyzZ774X-tAIR4D6Cahd_jki-ymqrvdaBbmeqc59d5xlTx0S4z/s200/Maiorescu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434380376660711170" /></a>Potrivit însemnărilor lui <strong>Titu Maiorescu</strong>(foto), Carol I refuzase, în cele din urmă, într-o manieră elegantă, propunerea lui Iorgu Suţu, invocând necesitatea căsătoriei cu o Prinţesă din Casa de Habsburg sau Casa Imperială rusească, proiect ce nu ar fi agreat de francmasonerie. „Astfel – nota în continuare Maiorescu – Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu” . Considerând iniţiativa lui George Suţu drept o tentativă de constituire a unei „pepiniere” pentru gruparea conservatoare şi, prin urmare, îndreptată împotriva radicalilor, I. C. Brătianu a trecut imediat la măsuri de înlăturare din administraţie a funcţionarilor masoni. Concomitent, ziarul „Românul” dezlănţuia o serie de atacuri împotriva francmasoneriei, ce era prezentată ca o societate secretă patronată de Rusia şi care avea drept misiune „distrugerea naţionalităţii române şi răsturnarea Principelui Carol”. Se mergea şi mai departe, atribuindu-li-se „fraţilor” masoni intenţia „de a vinde ţara evreilor şi străinilor” .<br />Nu este mai puţin adevărat că loja „Steaua României” se afla sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, de rit scoţian, iar Marele Comandor era Adolphe Crémieux, nimeni altul decât preşedintele Alianţei Israelite Universale (cu sediul la Paris) . Ne putem explica astfel de ce respectiva organizaţie atacase cu o violenţă rar întâlnită – prin intermediul presei şi al diplomaţiei franceze, britanice şi austriece – măsurile adoptate de Brătianu împotriva aşa-numiţilor „vagabonzi” străini. Pe de altă parte, membrii lojei „Steaua României” – dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor vehiculate de consulul francez la Iaşi – au înaintat Marelui Orient al Franţei textele circularelor lui Brătianu şi instrucţiunile secrete de „persecutare” a masonilor şi, totodată, redactaseră o petiţie de protest către Domnitor . Consecinţa firească a acestei atitudini a reprezentat-o răcirea temporară a relaţiilor dintre Carol I şi gruparea conservatoare.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJrshp85rdRTyA1Ec7OoFcsObe2tr7a-yOx1_GOHfilrEr3gL-sMeImWMY8okWN4kmfyI4aSFetr96owfoOV7mpAdjw4AwonTMVKH1DwJIC8jvRFkNyqq54vYwCc_G6ktiJ96sTVVgkLH-/s1600-h/Emanoil_Costache_Epureanu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 138px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJrshp85rdRTyA1Ec7OoFcsObe2tr7a-yOx1_GOHfilrEr3gL-sMeImWMY8okWN4kmfyI4aSFetr96owfoOV7mpAdjw4AwonTMVKH1DwJIC8jvRFkNyqq54vYwCc_G6ktiJ96sTVVgkLH-/s200/Emanoil_Costache_Epureanu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434379639338744978" /></a>Revigorarea raporturilor monarhului cu personalităţile politice ce împărtăşeau principiile conservatorismului evoluţionist, constructiv, se va produce, pentru scurtă vreme, în momentul constituirii Cabinetului prezidat de <strong>Manolache Costache Epureanu</strong>[foto] (aprilie-decembrie 1870). Întrucât premierul era înconjurat de miniştri aparţinând facţiunii intitulată „Juna dreaptă”, Guvernul a şi fost numit de contemporani „cloşca cu pui”.<br />De reţinut că membrii executivului împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .<br />Promotori ai unor idei novatoare la nivelul programului guvernamental şi animaţi de bune intenţii, tinerii conservatori aflaţi la putere s-au confruntat însă cu împrejurări interne şi externe de o deosebită complexitate: acţiunile anticarliste ale radicalilor (corelate cu respingerea oricărei iniţiative de revizuire a Constituţiei) şi războiul franco-prusian. Pe de altă parte, complicarea „afacerii Strousberg” va determina retragerea Cabinetului conservator, consecinţa unui vot de blam al Camerelor legislative .<br />„Incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu <strong>Lascăr Catargiu</strong>(foto) . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6lIsXMviL-FADw6RQzclVitJ3hndOG183nJoJLyKFc2Km9igRplVYlWnxrB8j0iOsSBYLsBI49OGfBegSe0BFUSsQL8uggTWbnv4vbqIZ7kAHXjC5rsjVpfes0eH4bFCkE4t-rdiYaiGY/s1600-h/LASCAR_CATARGIU"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 152px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6lIsXMviL-FADw6RQzclVitJ3hndOG183nJoJLyKFc2Km9igRplVYlWnxrB8j0iOsSBYLsBI49OGfBegSe0BFUSsQL8uggTWbnv4vbqIZ7kAHXjC5rsjVpfes0eH4bFCkE4t-rdiYaiGY/s200/LASCAR_CATARGIU" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434378357623709586" /></a>Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . Cert este că Puterile garante aveau să-şi exprime, de asemenea, satisfacţia în legătură cu depăşirea crizei şi intrarea în normalitate . De altfel, în presa europeană fusese publicată o telegramă, potrivit căreia Puterile s-ar fi întrunit pentru a-l susţine pe Principele Carol I, iar în eventualitatea în care ar fi detronat, se vor lua măsuri în comun .<br />Domnitorul îşi exprima încrederea în capacitatea Guvernului de a soluţiona gravele probleme interne, constatând că „ţara este eminamente conservatoare” . Privind retrospectiv, Carol I mărturisea dificultăţile pe care le întâmpinase în realizarea obiectivelor asumate la începutul domniei, însă era încredinţat că „viitorul României va fi asigurat prin ordine şi stabilitate, singura bază solidă pentru prosperarea unei ţări” .<br />Obţinând în alegeri o majoritate cvasi-absolută atât în Camera Deputaţilor cât şi la Senat, Guvernul condus de Lascăr Catargiu îşi arăta disponibilitatea de a-l sprijini pe monarh în privinţa reorganizării regimului intern, intenţia mărturisită fiind aceea de a contribui la consolidarea Tronului. În respectivele împrejurări, potrivit afirmaţiilor lui Titu Maiorescu, se punea întrebarea dacă legea fundamentală de la 1866 „mai trebuie păstrată fără modificări, cu acelaşi mod de alegere a deputaţilor şi cu aceeaşi libertate a presei degenerată în licenţă” .<br />O dată cu sosirea familiei princiare la Iaşi, consulul francez de aici se întreţinuse cu Domnitorul asupra situaţiei politice. Cu această ocazie, Carol I îi dezvăluia lui Delaporte intenţia de a modifica – în unele din dispoziţiile sale – Constituţia, însă pe cale legală, fără a recurge la mijloace violente . <br />În acelaşi sens, agentul diplomatic român la Berlin, P. P. Carp, îi menţiona Kronprinţ-ului Germaniei că Guvernul era suficient de puternic pentru a proceda, fără violenţă, la modificarea Constituţiei . Printre personalităţile conservatoare ce împărtăşeau opinii asemănătoare se numărau M. C. Epureanu, Gh. Costa-Foru şi, într-o oarecare măsură, junimiştii. <br />Carol I – aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său – era pe deplin mulţumit de noii miniştri ai Cabinetului Lascăr Catargiu, cu atât mai mult cu cât printre aceştia se aflau foşti partizani ai lui Cuza, precum Nicolae Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, dar şi Christian Tell, unul din cei ce se pronunţase împotriva alegerii unui Prinţ străin la 1866. „Acum se dovedeşte – consemna Domnitorul – că aceia, care erau devotaţi predecesorului meu, îmi sunt devotaţi şi mie; ei dovedesc astfel că sunt luptătorii principiului monarhic şi că n-au voit să dea ajutor la răsturnarea mea printr-o revoluţie, precum n-au aderat odinioară la căderea lui Cuza” .<br />O primă tentativă de revizuire a Constituţiei se desfăşoară la scurt timp după instituirea Guvernului conservator şi este cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi” . Ea fusese elaborată de unul dintre liderii conservatorilor ieşeni, Grigore Sturdza, fiul fostului Domn moldovean Mihail Sturdza. Propunerile existente în acest document prezintă o frapantă asemănare cu cele ale lui Carol I din Memoriul de la sfârşitul anului 1870, memoriu ce urma a fi înaintat Puterilor garante. Se avea în vedere, îndeosebi, o revizuire a legii electorale, astfel încât numărul colegiilor să fie reduse la trei: cel al marilor proprietari cu un venit de la 700 de galbeni în sus; un al doilea colegiu al proprietarilor cu un venit cuprins între 200 şi 700 galbeni; în fine, colegiul oraşelor alcătuit din trei categorii de alegători. Referitor la Senat, se dorea o sporire a censului de la 1 000 de galbeni în sus, iar o parte din senatori urmau a fi numiţi direct de către Domnitor. Era, astfel, mai mult decât evidentă tendinţa de a asigura conservatorilor, în bună măsură mari proprietari, un rol preponderent în viaţa politică.<br />În Petiţie se regăsesc şi alte propuneri ce întruneau acordul monarhului, precum: reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; procesele de presă urmau a se judeca nu de Curtea cu juri, care achitau cu multă uşurinţă pe inculpaţi, ci de tribunale corecţionale; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de puterea executivă. Toate acestea reliefau o încercare de sporire a autorităţii centrale. Petiţia – semnată şi subscrisă de 89 de persoane – avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă nu s-a considerat momentul oportun pentru discutarea ei. Exista temerea la nivelul cercurilor guvernamentale că o asemenea iniţiativă de modificare a Constituţiei ar fi stârnit aprige dezbateri parlamentare şi ar fi constituit un pretext pentru intensificarea atacurilor opoziţiei liberale.<br />O altă preocupare stringentă a Guvernului conservator şi a Domnitorului avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .<br />Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe monarh, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.<br />Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .<br />Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un sens favorabil acţionarilor . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhn1QiPR7oYXbkeys2-Ej1JOn1KdraAW-LPm5EjhoFPMunW8ZonbkalqjVtDs0jHTIumpXZQYZRVE9cUWHWWLMMqjcbTdlz6NtM1nbJ0dlLWn8-APthr08MCUjZ8BxvQ75_UJvb6m5TUA2j/s1600-h/Petre_P__Carp.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 150px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhn1QiPR7oYXbkeys2-Ej1JOn1KdraAW-LPm5EjhoFPMunW8ZonbkalqjVtDs0jHTIumpXZQYZRVE9cUWHWWLMMqjcbTdlz6NtM1nbJ0dlLWn8-APthr08MCUjZ8BxvQ75_UJvb6m5TUA2j/s200/Petre_P__Carp.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434385468870809810" /></a>Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, <strong>P. P. Carp</strong>(foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .<br />Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi. <br />Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d'introduction” şi nu de acreditare, la care se adăuga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .<br />„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 . <br />După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante –, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţării” .<br />Sancţionarea Convenţiei cu „Societatea acţionarilor” (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .<br />Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă” . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state . După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” –, fiind reluată după 1878.<br />Într-o altă ordine de idei, Carol I se declarase profund nemulţumit de modul în care a evoluat procesul „instigatorilor” de la manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871. Unii participanţi fuseseră condamnaţi, dar mai apoi, spre stupefacţia monarhului, achitaţi de Curtea de Apel în lipsa probelor incriminatorii. Pentru a da o oarecare satisfacţie morală Domnitorului, ministrul interimar de Justiţie, Gh. Costa-Foru, considerând verdictul ca o veritabilă „demonstraţiune politică”, a luat o serie de măsuri, în februarie 1872 primul preşedinte al Curţii fiind mutat disciplinar. Rezultatul l-a constituit demisia în bloc a unui grup de magistraţi, în semn de solidaritate cu cel sancţionat, fapt ce a provocat oarecare agitaţie în rândurile opoziţiei, care nu ezită a-i prezenta pe demisionari drept „victime ale Prusiei”. Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu va reuşi să-şi impună însă autoritatea, lucru consemnat cu vădită satisfacţie de către Suveran .<br />În tot timpul guvernării conservatoare se poate observa o identitate de concepţii între Carol I şi miniştrii săi în privinţa măsurilor necesare unei reorganizări a regimului intern. Acestea se reflectă în adoptarea anumitor proiecte legislative, precum: îmbunătăţirea legii de organizare armată, dezarmarea gărzilor naţionale şi reprofilarea lor (iunie 1872), instituirea Creditului funciar rural (martie 1873), modificarea legii comunale astfel încât primarii să fie numiţi de Guvern (martie 1874), la care se adaugă încercarea, nereuşită, de limitare a libertăţii presei (ianuarie 1873 şi ianuarie 1876) prin revizuirea Codului penal şi reorganizarea Curţii cu juri .<br />Se conturează cu claritate faptul că cea mai mare parte din propunerile lui Carol I, menţionate în Memoriul de la sfârşitul anului 1870, sunt înfăptuite prin măsurile de ordin legislativ avansate de Guvernul conservator şi votate de Parlament. Ziarul „Uniunea liberală” remarca faptul că în celebra scrisoare a lui Carol I către Auerbach se regăseşte „în germene” un întreg program „pe care faptele posterioare l-au adeverit şi-l adeveresc pe toată ziua”. <br />În egală măsură, se constata că Domnitorul, în momentul în care îi informase pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi D. A. Sturdza despre intenţia de a abdica, solicitase, pentru a renunţa la o asemenea măsură extremă, un Guvern puternic care să aibă deplina sa încredere, adoptarea legii financiare, votarea anticipată a bugetului pe cel puţin doi ani, soluţionarea problemei căilor ferate. Or, toate acestea – preciza cotidianul respectiv – s-au împlinit cu prisosinţă”, instituindu-se un veritabil „regim personal”. Prin urmare, „singura resursă care a rămas încă în faţa atâtor nenorocite rezultate ce s-au realizat” era aceea de a-i îndemna pe membrii executivului şi, mai ales, pe Domnitor să revină la calea constituţională . <br />Măsurile legislative adoptate de Guvernul conservator şi menite a-i consolida poziţia, încrederea şi sprijinul acordat de monarh au determinat gruparea Rosetti-Brătianu să întreţină o susţinută campanie de presă de natură a evidenţia abuzurile comise şi necesitatea respectării principiilor liberale înscrise în Constituţie. Totodată, era şi un avertisment la adresa lui Carol I în sensul renunţării la colaborarea cu gruparea conservatoare şi chemarea la guvernare a liberalilor .<br />Cele mai aprige dispute se declanşaseră atunci când Guvernul conservator intenţionase să limiteze libertatea presei, nereuşind, în cele din urmă, decât să revizuiască anumite articole din Codul penal (februarie 1874) . Pe măsură ce şansele grupării liberale de a reveni la putere deveneau tot mai îndepărtate, se intensifică atacurile la adresa monarhului şi a felului în care acesta înţelegea să-şi exercite prerogativele constituţionale. Şi cum conservatorii urmăreau să se menţină cât mai mult la putere, presa guvernamentală relansase zvonurile privind pericolul abdicării şi aşa-zisele acţiuni ale liberalilor de răsturnare a Domnitorului. Angajat într-o permanentă polemică, mai ales cu ziarul „Pressa”, cotidianul „Românul” considera necesar a preciza că „suntem deprinşi deja a nu vedea în asemenea zgomote decât un mijloc prin care să dobândească concesiuni şi gheşefturi pentru străini” .<br />Mulţumit de armonia existentă între Corpurile legiuitoare şi Cabinet, Domnitorul îi mărturisea tatălui său, într-o scrisoare din noiembrie 1873, că premierul Catargiu „merită toată recunoştinţa pentru purtarea sa sinceră şi marile servicii aduse” . De altfel, şeful Guvernului va fi recompensat cu ordinul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen .<br />Desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor (aprilie – mai 1875) a determinat o intensificare a activităţii opoziţiei liberale, constituindu-se aşa-numita „Coaliţie de la Mazar-Paşa” (după numele unui colonel englez, ce servise în armata otomană, în a cărui casă aveau loc întrunirile şi unde s-a decis formarea acestei coaliţii) .<br />Liderul liberalilor socotea momentul oportun pentru revenirea la conducere, I. C. Brătianu sugerându-i acest lucru Domnitorului. În condiţiile în care Guvernul Catargiu obţinuse majoritatea covârşitoare la noile alegeri, Carol I nu se arăta nicidecum dispus a acorda puterea liberalilor. Colaborarea timp de patru ani a Domnitorului cu miniştrii conservatori asigurase o unitate de concepţii – concretizată în plan legislativ – şi o perioadă de stabilitate, care în comparaţie cu trecutul era demnă de invidiat. Pe de altă parte, necesitatea reglementării chestiunii căilor ferate, joncţiunea cu reţeaua feroviară austro-ungară şi definitivarea convenţiei comerciale cu Monarhia dualistă nu întruneau adeziunea liberalilor.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgIV4XZGSQMbR_cRXWSqMG_LI1bo4pNHGoQgdQgxDG7e3WdkJu56DtdnehNzBApNxHHF9O8-c_Mr40GCXMC2_yIasdP_DEyGvHiNNFhJ_0r1AvUy5WAdt1iq87qL8VppRO4PsU9M8mm3R9m/s1600-h/DA_Sturdza.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 86px; height: 112px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgIV4XZGSQMbR_cRXWSqMG_LI1bo4pNHGoQgdQgxDG7e3WdkJu56DtdnehNzBApNxHHF9O8-c_Mr40GCXMC2_yIasdP_DEyGvHiNNFhJ_0r1AvUy5WAdt1iq87qL8VppRO4PsU9M8mm3R9m/s200/DA_Sturdza.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434386286452117874" /></a>Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de <strong>D. A. Sturdza</strong>[foto] (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară (conservatorii – n.n.)”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .<br />Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care monarhul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor. <br />Rivalităţile din interiorul Guvernului conservator, demisia unor miniştri importanţi (printre care şi colaboratorul apropiat al lui Carol I, anume V. Boerescu), înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (5 iunie 1875), izbucnirea „crizei orientale” sunt câteva din motivele care îl vor determina pe monarh să ia în consideraţie posibilitatea revenirii liberalilor la putere în primăvara anului 1876 .<br />Deoarece rezultatul alegerilor pentru Senat fusese defavorabil Guvernului, iar Domnitorul nu accepta o nouă dizolvare, Lascăr Catargiu îşi prezenta demisia la 30 martie/11 aprilie 1876. Ea avea să fie admisă cu deosebit regret de către Carol I, cu atât mai mult cu cât L. Catargiu „a condus afacerile statului, timp de cinci ani, cu energie şi prudenţă, şi a introdus multe reforme necesare” .<br />În urma consultărilor cu oamenii politici, Domnitorul avea să-i încredinţeze sarcina formării noului Cabinet lui Gh. Vernescu, unul din membrii moderaţi ai opoziţiei. În lista guvernamentală întocmită de acesta figura şi I. C. Brătianu ca ministru de Război. Date fiind însă împrejurările externe, monarhul îşi exprimase dorinţa ca portofoliul respectiv să revină unui militar, Brătianu urmând să preia ministerul Finanţelor. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj4Ujjnl15oPzuEeDfTLMl1W9Rack_hFikEbEE7oMrT-H2j3ZP1fFi0W1Gqh_zQCQAUCoQrRg8Q1-LFSXwY1tIdHhKlYb9dMmGP3J7gWg8FxptBTIOiRW1bYLx1wUplp5nT-XJP2Pf7bo7O/s1600-h/IoanEmanoilFlorescu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 155px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj4Ujjnl15oPzuEeDfTLMl1W9Rack_hFikEbEE7oMrT-H2j3ZP1fFi0W1Gqh_zQCQAUCoQrRg8Q1-LFSXwY1tIdHhKlYb9dMmGP3J7gWg8FxptBTIOiRW1bYLx1wUplp5nT-XJP2Pf7bo7O/s200/IoanEmanoilFlorescu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434384075904613794" /></a>Întrucât opoziţia nu era dispusă a face concesii în sensul dorit de Carol I, acesta din urmă optează pentru numirea unui Guvern de militari sub preşedinţia generalului <strong>Ioan Emanuel Florescu</strong>[foto] (4/16 aprilie 1876) . Durata Cabinetului Florescu a fost doar de 20 de zile, el nereuşind să obţină încrederea Camerelor, circumstanţe ce au favorizat numirea unui Guvern condus de M. C. Epureanu (acum membru al Partidului Liberal), cu I. C. Brătianu la Finanţe şi M. Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Străine . <br />După efemera existenţă a Cabinetului de militari condus de Florescu, alegerile pentru Camera Deputaţilor, cum era de aşteptat, au dat câştig de cauză Guvernului, conservatorii obţinând doar 10 mandate. Astfel, liberalii dispuneau de o majoritate covârşitoare în Parlament, condiţie absolut necesară concretizării propriului program.<br />O profundă nelinişte a provocat Domnitorului intenţia reprobabilă a Adunării Deputaţilor de a deferi justiţiei pe foştii miniştri conservatori, ce erau acuzaţi de violarea Constituţiei, abuzuri şi risipirea banilor publici. „Patima de partid – observa cu amărăciune Carol I – iese la lumină cu această ocazie în modul cel mai odios” . Deşi va lua cu tărie apărarea foştilor colaboratori conservatori, monarhul nu va reuşi să influenţeze cursul anchetei, acuzaţiile fiind retrase abia în 1878.<br />Retragerea lui M. C. Epureanu – ce făcuse parte din Guvernul condus de L. Catargiu – şi agravarea „crizei orientale” îl determinaseră pe Carol I să apeleze la un Guvern hotărât şi energic prezidat de I. C. Brătianu (iulie 1876), de aici înainte liberalii menţinându-se la conducere – cu mici schimbări ministeriale – nu mai puţin de 12 ani.<br />Cu certitudine, conservatorii au ajuns la putere în condiţii deosebit de dificile, când însuşi Tronul părea ameninţat, guvernarea din anii 1871-1876 fiind una deosebit de fructuoasă în plan legislativ, înscriindu-se pe linia unui conservatorism constructiv.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-14787018224179608482010-02-04T15:09:00.006+02:002010-02-04T19:17:19.307+02:00DE LA CUZA-VODĂ LA PRINCIPELE CAROL I. PROIECTE ŞI ACŢIUNI VIZÂND CONSACRAREA UNIRII ŞI DOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI (1859-1877)Perioada anilor 1859-1877 este, cu certitudine, una din cele mai fecunde sub raportul eforturilor diplomatice menite a contribui la înfăptuirea aspiraţiilor naţionale: Unirea şi Independenţa. Abordarea unui asemenea subiect se dovedeşte pe cât de dificilă şi complexă – dacă avem în vedere vastitatea materialului documentar -, pe atât de captivantă. Întrucât tratarea perioadei amintite a beneficiat de contribuţii remarcabile în istoriografia română , ca, de altfel, şi în cea străină , am considerat necesar, în această încercare de sinteză, să insistăm, îndeosebi, asupra acelor aspecte de natură a reliefa iniţiativele domneşti în planul relaţiilor internaţionale, în strânsă conexiune cu activitatea diplomaţiei române pentru promovarea şi apărarea intereselor naţiunii. O astfel de perspectivă ni s-a părut cea mai adecvată, în condiţiile în care Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, Principele Carol I au înţeles să-şi asume un rol esenţial, determinant, în coordonarea acţiunilor de politică externă, implicându-se efectiv în demersurile diplomatice.<br /> <br /><strong>1. Acţiuni diplomatice pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi desăvârşirea Unirii (1859-1861)</strong><br />Statutul internaţional al Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, cunoscuse modificări substanţiale odată cu înfrângerea militară a Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi semnarea Tratatului de Pace de la Paris (18/30 martie 1856). Deşi ancronica suzeranitate a Porţii asupra celor două Principate – cu respectarea autonomiei lor interne, chiar dacă erau considerate părţi integrante ale Imperiului otoman şi constituiau doar un obiect în relaţiile internaţionale – era menţinută, protectoratul rusesc avea să-şi înceteze existenţa. Potrivit aceluiaşi Tratat, avea să se instituie garanţia colectivă a şase Puteri europene: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia şi Sardinia. Având în vedere faptul că exista o interdependenţă între „problema românească” – a constituirii statului naţional unitar şi independent – şi cea „orientală” – ce viza soarta şubredului Imperiu otoman –, la Congresul de Pace de la Paris s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Ca atare, cerinţele naţiunii aveau să fie limpede exprimate în Adunările ad-hoc – cu caracter reprezentativ – din Moldova şi Muntenia (septembrie-octombrie 1857): autonomia, Unirea, Prinţ străin ereditar, neutralitatea şi guvernământ constituţional .<br />Dând expresie propriilor interese şi necesităţii menţinerii echilibrului european, Puterile garante nu au dat curs dorinţelor exprimate de români. Rod al compromisului între statele semnatare, Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 statornicea o soluţie greu de transpus în practică fără a stârni serioase dificultăţi: se accepta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” în loc de România, urmând a se proceda la alegerea a doi Domnitori, două Adunări şi două Guverne . Instituirea unei singure Comisii Centrale, cu atribuţii legislative, la Focşani, a unei Curţi de Justiţie şi Casaţie comună şi organizarea identică a armatei nu reprezentau decât o palidă compensaţie . Tocmai de aceea, românii vor da dovadă de suficientă voinţă, îndrăzneală şi maturitate politică pentru a pune Puterile europene – preocupate mai ales de propriile interese decât de garanţia colectivă – în faţa faptului împlinit.<br />Prevalându-se de clauza privind excluderea intervenţiei unilaterale din partea vreunei Puteri, fără acordul prealabil al tuturor contractanţilor, şi, totodată, de lacunele Convenţiei de la Paris, reprezentanţii naţiunii au ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 un singur Domnitor pentru ambele Principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act – socotit de către Puterile garante drept o încălcare flagrantă a Convenţiei din august 1858 – se consacrase principiul Unirii, Cuza primind nu o coroană, ci „un mandat imperativ” , care viza, pentru moment, înfăptuirea unităţii politico-administrative. Însuşi Domnitorul, conştient de misiunea încredinţată, ţinea să precizeze, într-o scrisoare adresată Curţilor garante, la 25 ianuarie 1859, că Unirea sub un Prinţ străin rămâne dorinţa unanimă a ţării, fiind gata a se retrage în viaţa privată atunci când această năzuinţă s-ar putea materializa .<br />În timp ce Curtea suzerană dezaproba actul de la Bucureşti ăi invita reprezentanţii puterilor garante să se întrunească de urgenţă într-o conferinţă la Constantinopol, pentru a ajunge la un acord în privinţa aplicării prevederilor Convenţiei , principalul ţel al diplomaţiei române era acela de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza. Domnitorul însuşi va rezista cu greu tentaţiei – ce se manifestase destul de puternic la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti şi Iaşi - de a recurge la o nouă acţiune energică, dar primejdioasă, de înfăptuire a unităţii depline. Singura indicată în împrejurările de atunci era o politică înţeleaptă, de moderaţie şi prudenţă, tactică împărtăşită, chiar sugerată, de cercurile diplomatice de la Paris, în care Al. I. Cuza avea încredere.<br />Faţă de actul săvârşit de români, reacţia „garanţilor” – expresie a intereselor divergente – nu a fost nicidecum una consensuală. Pe de o parte, se constata poziţia favorabilă a Franţei, care se declara împotriva oricărei intervenţii armate şi era dispusă a aproba faptul împlinit, opinie împărtăşită în egală măsură de Rusia, Sardinia şi Prusia, din motive lesne de înţeles . Pe de altă parte, diplomaţia britanică – ferventă susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman – sugera recunoaşterea, în mod excepţional, a dublei alegeri, încercând, astfel, să evite o eventuală Unire a Principatelor sub un Prinţ străin, soluţie considerată de Curtea de la St. James ca echivalând cu independenţa . Opoziţia cea mai vehementă venea din partea Cabinetului de la Viena, fapt deloc surprinzător, internunţiul austriac la Paris, A. Hübner, intuind sensul real al acţiunii românilor, lăsa să se înţeleagă că Imperiul habsburgic „nu doreşte independenţa Principatelor şi, în consecinţă, se opune Unirii” .<br />Între timp, Domnitorul avea să solicite sprijinul Puterilor garante în sensul recunoaşterii faptului împlinit la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin intermediul unor misiuni speciale, cu atât mai mult cu cât Principatele nu dispuneau de reprezentanţi diplomatici acreditaţi în capitalele europene . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGXjSCMtc79ke51fXXkpuW1jygdL2VPKUzB1gUwQrZvECpbC4hqzjj4enLdS6SrVl1Sib3Mof15mmjlUuaJuTd08Q5qGY1VzIp-rd4HlZZ__xf1LQxB-ss5luG2EG62as9NQdIXJzML6ly/s1600-h/Negri.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 94px; height: 135px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGXjSCMtc79ke51fXXkpuW1jygdL2VPKUzB1gUwQrZvECpbC4hqzjj4enLdS6SrVl1Sib3Mof15mmjlUuaJuTd08Q5qGY1VzIp-rd4HlZZ__xf1LQxB-ss5luG2EG62as9NQdIXJzML6ly/s200/Negri.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434428090805144482" /></a>Una dintre sarcinile cele mai dificile avea să-i revină lui <strong>Costache Negri</strong>(foto), ce fusese trimis în capitala otomană – apreciată de el drept „cazan al intrigilor, al duplicităţii şi al ipocriziei turco-bizantine” – în speranţa obţinerii firmanului de investitură din partea Curţii suzerane. Concomitent, Vasile Alecsandri va întreprinde o călătorie la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar Prinţul Obolenski la Petersburg. Cea mai fructuoasă s-a dovedit a fi întrevederea lui Alecsandri cu Împăratul Napoleon al III-lea, care îşi oferise sprijinul şi, chiar mai mult, dăruia Domnitorului Cuza 10 000 de puşti şi muniţiile aferente. De asemenea, aprobase trimiterea unor tehnicieni şi instructori militari francezi în Principate, exprimându-şi acordul de principiu în privinţa înfiinţării unei agenţii diplomatice, deocamdată doar cu caracter oficios, la Paris . Pe de altă parte, atitudinea puţin amicală a Austriei avea să se reflecte şi prin gestul lui Buol, ministrul de Externe, care îl primise pe Ludovic Steege în calitate de „vieille connaissance” ţi nu ca reprezentant legitim al lui Cuza .<br />Situaţia creată în Principate avea să constituie subiectul Conferinţei europene de la Paris, ale cărei lucrări s-au deschis la 7 aprilie 1859, prilej cu care delegatul otoman a protestat faţă de dubla alegere a lui Cuza, act ce constituia o violare flagrantă a Convenţiei din august 1858, poziţie susţinută cu fermitate de colegul său austriac în cursul şedinţei următoare (13 aprilie 1859). Departe de a împărtăşi acelaşi punct de vedere, ceilalţi plenipotenţiari, prin intermediul ministrului de Externe francez, propuneau – spre a oferi Curţii suzerane o oarecare satisfacţie morală – conferirea investiturii lui Al. I. Cuza în mod excepţional, orice altă abatere de la litera şi spiritul Convenţiei fiind socotită inadmisibilă. Drept măsuri punitive, un reprezentant otoman însoţit de reprezentanţii Puterilor garante erau autorizaţi a interveni pentru a reglementa situaţia, iar în cazul nesoluţionării, Poarta putea trimite trupe în Principate pentru restabilirea ordinii, însă numai după ce se întrunea acordul tuturor contractanţilor .<br />În condiţiile izbucnirii conflictului franco-sardo-austriac şi a concentrării trupelor române în tabăra de la Floreşti (lângă Ploieşti) – cu scopul de a preîntâmpina orice intervenţie armată otomană, dar şi de a facilita operaţiunile franco-sarde prin reţinerea la graniţa transilvăneană a unei importante forţe militare austriece – Conferinţa îşi va suspenda lucrările, ce nu vor fi reluate decât la 6 septembrie 1859. Austria, înfrântă în război şi izolată din punct de vedere diplomatic, sfârşeşte prin a accepta recunoaşterea dublei alegeri, ceea ce a determinat Turcia, lipsită de sprijin, să se pronunţe în acelaşi sens, situaţia urmând a fi consfinţită numai pe timpul domniei lui Cuza şi prin emiterea a două firmane de investitură, unul pentru Moldova şi celălalt pentru Muntenia, pentru a sublinia odată în plus caracterul de provizorat . Reţine atenţia faptul că, în mod deliberat, Domnitorul a căutat, la rândul său, să minimalizeze importanţa ceremoniei de înmânare a firmanelor de investitură (octombrie 1859). Într-o atmosferă sobră, lipsită de fast, dar respectând formele protocolare, Al. I. Cuza l-a primit la Iaşi pe reprezentantul Porţii nu în sala Tronului, ci într-una din încăperile palatului princiar, fiind secondat doar de miniştri şi câţiva ofiţeri din Statul Major, în absenţa publicului şi chiar a consulilor, ce nu fuseseră înştiinţaţi de ceremonie . La Bucureşti, respectiva solemnitate avea să fie fixată „cu o grabă calculată”, evitându-se afluenţa publicului, însuşi corpul consular primind invitaţia „în ultimul moment” .<br />Odată dobândită recunoaşterea dublei alegeri, următorul pas nu putea fi altul decât înfăptuirea deplinei unităţi politico-administrative. Încă din luna august 1859, într-o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, Domnitorul mărturisise că unirea deplină a Moldovei şi Munteniei reprezenta, în continuare, scopul eforturilor sale, însă diplomaţia franceză socotise împrejurările drept neprielnice unei acţiuni în această direcţie . Aşa cum avea să precizeze şi în frecventele convorbiri purtate cu reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante de la Iaşi sau Bucureşti, Al. I. Cuza întâmpina reale dificultăţi în activitatea de guvernare, cu două Cabinete diferite şi două Adunări distincte, „un obstacol aproape de netrecut pentru buna desfăşurare a treburilor” . Cu alte cuvinte, era „acelaşi vechiu tur de forţă cu neputinţă de executat, care consta în necesitatea de a călări deodată pe doi cai aflaţi la o depărtare primejdioasă unul de altul” .<br />Pe baza instrucţiunilor domneşti, agentul diplomatic român la Poartă, Costache Negri, avea sarcina de a sonda, în primăvara şi vara anului1860, disponibilitatea Curţii suzerane şi a reprezentanţilor Puterilor garante în ce priveşte mutarea sediului Comisiei Centrale de la Focşani la Bucureşti, instituirea unui Guvern unic şi a unei Adunări comune, precum şi modificarea sistemului electoral printr-o mai largă reprezentare . În timp ce ambasadorii francez şi italian la Constantinopol îi sugerau lui C. Negri că astfel de concesii ar constitui obiectul unor discuţii numai după efectuarea vizitei lui Cuza în capitala otomană, ministrul de Externe austriac atrăgea atenţia internunţiului asupra opoziţiei categorice a diplomaţiei de la Ballplatz faţă de orice tentativă de modificare a stipulaţiilor Convenţiei din 1858 .<br />În asemenea circumstanţe, Domnitorul ia decizia de a pleca la Constantinopol (septembrie 1860), pentru a se convinge de disponibilitatea diplomaţiei otomane şi europene de a lua în consideraţie cererile sale . Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial deloc măgulitor, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj princiar de rangul său, lăsând o bună impresie atât Sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.<br />Domnitorul nu va renunţa însă la intenţia, adeseori mărturisită şi care nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, de a înfăptui unirea deplină, iniţiind o serie de demersuri pe lângă „protectorul” Împărat Napoleon al III-lea, Curtea suzerană şi Puterile garante la sfârşitul anului 1860 şi începutul celui următor. Şi de această dată, diplomaţia franceză sprijină – în anumite limite dictate de propriile interese – cerinţele Principelui român, avansând o propunere concesivă Porţii şi anume ca unitatea politică, administrativă şi legislativă să fie acordată numai pe timpul domniei lui Cuza, pentru ca apoi să se revină la situaţia anterioară . Agasat de tergiversările diplomaţiei otomane, de opoziţia obstinată şi intrigile Cabinetului de la Viena, Domnitorul îi declara, pe un ton ferm, consulului austriac la Bucureşti: „Noi… trebuie să avem unirea; dacă Puterile nu ne-o recunosc, suntem nevoiţi să ne-o realizăm singuri” . Ulterior, prin eforturile concertate ale lui Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, la care se adaugă demersurile persuasive ale ambasadorului francez din capitala otomană, Marele Vizir fusese înduplecat a lua în consideraţie posibilitatea discutării propunerilor din Memoriul lui Cuza, redactat în iunie 1860.<br />În ce priveşte diplomaţia ţaristă, devenea tot mai perceptibilă poziţia sa echivocă, cancelarul Gorceakov exprimându-şi temerea că o nouă „capitulare” din partea Puterilor garante i-ar putea încuraja pe români să avanseze alte cerinţe pe linia independenţei . La rândul său, Austria, după câteva tentative nereuşite de a-şi folosi puterea de convingere – serios afectată în urma înfrângerii militare din anii precedenţi – asista neputincioasă la cursul firesc al evenimentelor.<br />Constrânsă de împrejurări, Poarta, prin intermediul unei circulare adresată, la 1 mai 1861, reprezentanţilor Puterilor garante, consimţea la desfiinţarea Comisiei Centrale şi realizarea unităţii politico-administrative şi legislative, însă numai pe timpul domniei lui Cuza . Aşa cum avea să-i declare şi diplomatului austriac la Bucureşti, Domnitorul considera că: „De acum înainte nu mai există Moldova, nici Valahia, ci o singură Românie unificată” . Din nefericire, drumul era cu mult mai anevoios decât părea la prima vedere, interesele divergente ale „garanţilor” întârziind şi de această dată adoptarea unei decizii colective. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEixuKAaDYG-2nrLaEwzgYsxWY1sZicxWCtBPPjdtm9Efx6Ag6QqTgK5MUs2GkJby3QdWcrxk0H875gOHcnyWPZs6WzY7F_0JYA1kfmYfMuM1C3mla3c-MVrl1USSEOrPXeCiVlwXHCaVZIR/s1600-h/abdul-aziz.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 150px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEixuKAaDYG-2nrLaEwzgYsxWY1sZicxWCtBPPjdtm9Efx6Ag6QqTgK5MUs2GkJby3QdWcrxk0H875gOHcnyWPZs6WzY7F_0JYA1kfmYfMuM1C3mla3c-MVrl1USSEOrPXeCiVlwXHCaVZIR/s200/abdul-aziz.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434429147982297842" /></a>În atare împrejurări, devine explicabilă nerăbdarea lui Al. I. Cuza şi decizia sa de a trimite două delegaţii, una la Constantinopol - cu prilejul înscăunării noului Sultan <strong>Abdul-Aziz</strong>(foto) – şi cealaltă, ceva mai târziu la Livadia - unde Ţarul Alexandru al II-lea îşi petrecea câteva zile – pentru a câştiga bunăvoinţa cercurilor diplomatice otomane şi, respectiv, ţariste .<br />După interminabile deliberări şi schimburi de note între cancelariile europene, se convoacă o nouă Conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol. Diplomaţia otomană nu numai că reuşise, prin abile manevre procedurale, să tergiverseze reglementarea situaţiei, dar formula acum o serie de rezerve , cea privind dreptul Porţii de a interveni manu militari, în eventualitatea unei noi încălcări a Convenţiei sau a Protocolului din 6 septembrie 1859, fiind considerată de Cuza şi colaboratorii săi ca inacceptabilă. Ba mai mult, în cazul în care respectiva clauză nu era eliminată, Domnitorul ameninţa cu un nou fapt împlinit. Pretenţia Porţii, de altfel, a găsit un slab ecou în rândul reprezentanţilor Puterilor garante, cu excepţia Austriei, şi avea să fie înlăturată în urma presiunilor exercitate de ambasadorul francez, secondat de diplomatul rus şi cel al Marii Britanii. Depăşindu-se această acută problemă, redactarea firmanului nu a reprezentat decât o simplă formalitate. Potrivit noului act, datat 3 decembrie 1861, Poarta încuviinţa existenţa unui singur Guvern şi a unei Adunări unice, însă numai atâta timp cât va dura domnia lui Cuza. Se avea în vedere, totodată, suspendarea Comisiei Centrale de la Focşani, iar în caz de vacanţă a Tronului urma să se aplice procedura prevăzută în Convenţia din 19 august 1858, ale cărei dispoziţii, ce nu fuseseră modificate prin noul act, rămâneau în vigoare .<br />Odată încheiată această dificilă etapă, Domnitorul, prin Proclamaţia adresată naţiunii la 11⁄23 decembrie 1861, putea afirma cu satisfacţie că „Unirea este îndeplinită!” . Astfel, la capătul a doi ani de stăruitoare eforturi politico-diplomatice, în care Domnitorul s-a ridicat la înălţimea răspunderii ce-i revenea, dând dovadă de fermitate şi perseverenţă, naţiunea română a repurtat o nouă izbândă, chiar dacă ea era condiţionată de durata domniei lui Cuza.<br /><br /><strong>2. Fermitate şi continuitate în promovarea şi apărarea intereselor naţionale</strong><br /><br />Activitatea diplomaţiei române, circumscrisă recunoaşterii dublei alegeri şi desăvârşirii Unirii, nu s-a limitat la acest scop imediat. Necesitatea afirmării şi consolidării tânărului stat naţional unitar, recunoaşterea sa ca entitate viabilă în Europa naţiunilor, înfăptuirea integrală a aspiraţiilor legitime ale românilor impuneau o susţinută şi amplă campanie diplomatică menită a câştiga, pas cu pas, ceea ce Curtea suzerană şi Puterile garante nu erau dispuse să ne ofere: extinderea autonomiei şi, apoi, Independenţa.<br />În condiţiile în care Principatele Române erau socotite în continuare, în plan internaţional, drept „părţi integrante ale Imperiului otoman”, pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale se resimţea în mod acut necesitatea stabilirii unor relaţii directe cu celelalte state. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhhpEKDWbWMhIMDjllbfCNRds0w-eHXXK14hE_2vYI1utFEfmCTRiau-y3KMK4bbXGSihlESkm9WW_345qTAbBycjgcWVpyVlzmO3q09HmNdXL4qew2-Vo6LN8upjPTMeFdQ6PKGaQARIOm/s1600-h/alexandru-ioan-i.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 160px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhhpEKDWbWMhIMDjllbfCNRds0w-eHXXK14hE_2vYI1utFEfmCTRiau-y3KMK4bbXGSihlESkm9WW_345qTAbBycjgcWVpyVlzmO3q09HmNdXL4qew2-Vo6LN8upjPTMeFdQ6PKGaQARIOm/s200/alexandru-ioan-i.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434429532090323602" /></a>Conştient de importanţa unui astfel de obiectiv, <strong>Alexandru Ioan Cuza</strong>(foto), încă din primul an al domniei, a stăruit şi şi-a concentrat atenţia în direcţia înfiinţării de agenţii diplomatice permanente în capitalele europene. Cum o asemenea atribuţie revenea doar statelor suverane, ne putem explica opoziţia categorică a Porţii şi a Puterilor garante.<br />Dincolo de activitatea fructuoasă a agenţiei de la Constantinopol, reprezentată cu multă demnitate de C. Negri , cea mai receptivă la solicitările Domnitorului român s-a dovedit a fi tot Franţa, astfel că, în iulie 1860, s-a creat agenţia diplomatică de la Paris, al cărei titular avea să fie Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele poetului. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhgoyTLgjAiQnkpSto-G9vgbblnGLJp55FM9aVBb-RB_1dMXys_uERGHNa2WVwQvd2tA6YA5uRGYa-c8z6MjtxOn0fm0kPpcYlY6u7F6eA0rfr7SZTFMU0b9Bs0xgv2JRtpAD7s4Gqde5id/s1600-h/Napoleon+III_2.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 92px; height: 115px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhgoyTLgjAiQnkpSto-G9vgbblnGLJp55FM9aVBb-RB_1dMXys_uERGHNa2WVwQvd2tA6YA5uRGYa-c8z6MjtxOn0fm0kPpcYlY6u7F6eA0rfr7SZTFMU0b9Bs0xgv2JRtpAD7s4Gqde5id/s200/Napoleon+III_2.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434430131608565842" /></a>Deşi a avut doar un caracter oficios – agentul român nefiind recunoscut ca făcând parte din corpul diplomatic – respectiva agenţie va juca un rol esenţial în propagarea cauzei naţionale, în strângerea relaţiilor româno-franceze şi, îndeosebi, în menţinerea unui contact cvasipermanent între Principele Cuza, Împăratul <strong>Napoleon al III-lea</strong>(foto) şi cercurile diplomatice de la Quay d′Orsay . În timpul domniei lui Cuza, exemplul Franţei nu va fi dublat însă de celelalte Cabinete europene, reuşindu-se doar instituirea unei agenţii diplomatice şi la Belgrad (martie 1863), ceea ce a stârnit serioase proteste din partea Curţii suzerane. Diplomaţia Imperiului semilunei privea cu o crescândă îngrijorare întărirea relaţiilor româno-sârbe, fiind convinsă că atât la Bucureşti, cât şi la Belgrad se avea în vedere „separarea Principatelor tributare” .<br />Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 1862, titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse „a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna” . Chiar şi diplomaţia franceză sugera cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, „dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi atrage reproşuri întemeiate” .<br />O altă problemă spinoasă şi care afecta grav autonomia internă era aceea a jurisdicţiei consulare. Potrivit acesteia, supuşii Puterilor europene – în virtutea „capitulaţiilor” încheiate între acestea şi Sublima Poartă – beneficiau în Principate de statutul de extrateritorialitate, adică de protecţia consulară în procesele civile şi penale, precum şi anumite privilegii ca scutirea de taxe şi impozite. În numeroase cazuri astfel de privilegii se transformaseră în veritabile abuzuri, iar măsurile întreprinse de autorităţile române pentru a le înlătura sau cel puţin a le limita provocau, adeseori, intervenţii colective lipsite de tact din partea consulilor. Faţă de repetatele şi insistentele proteste şi ameninţări din partea Puterilor garante, Cuza nu făcea nici un secret din intenţia sa de a desfiinţa regimul jurisdicţiei consulare; şi chiar dacă ţelul său nu a fost atins, cel puţin a întreprins paşi importanţi în această direcţie .<br />Potrivit aceloraşi „capitulaţii” – invocate atât de des de Poartă – Principatele nu dispuneau de dreptul de a încheia tratate şi convenţii cu statele europene, un alt atribut al suveranităţii. Ignorând pur şi simplu restricţiile impuse de Curtea suzerană în această privinţă, dovedind curaj şi spirit de iniţiativă, Cuza şi colaboratorii săi vor reuşi să semneze o serie de convenţii internaţionale nu lipsite de importanţă: telegrafice şi poştale, de extrădare ş.a. Un alt exemplu ne este oferit de „afacerea paşapoartelor româneşti” – înlocuite în mod abuziv cu paşapoarte turceşti – şi care aveau să fie recunoscute, în 1860, de către Poartă şi Puterile garante . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-kbnA9br6a-G1VrjdqfF81ZMkdN2TiZYSMxBhzQ8fEueHVXNE9Wh0gnmTxtCb60kMQbXuDHtYCQ2u_MrsKyd8QdLlnoCdRt6VcV8B-8fLvuJDRLfxl55B4vztoEoYBc_TcJydSint-lBe/s1600-h/Ordinul+Unirii.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 109px; height: 109px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-kbnA9br6a-G1VrjdqfF81ZMkdN2TiZYSMxBhzQ8fEueHVXNE9Wh0gnmTxtCb60kMQbXuDHtYCQ2u_MrsKyd8QdLlnoCdRt6VcV8B-8fLvuJDRLfxl55B4vztoEoYBc_TcJydSint-lBe/s200/Ordinul+Unirii.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434430732390339858" /></a>De altfel, orice manifestare de independenţă din partea Domnitorului român era imediat contracarată şi obstrucţionată – cu mai mult sau mai puţin succes – de Curtea suzerană, căreia, după caz, i se alăturau Puterile garante. De pildă, în urma protestelor Porţii, dar şi a sugestiilor de moderaţie din partea Cabinetului de la Paris, proiectul lui Cuza de a institui o decoraţie naţională – numită iniţial „Ordinul jerbei de aur”, iar ulterior „<strong>Ordinul Unirii</strong>”(foto) – nu a căpătat finalitatea dorită, aşa cum tentativa de a bate o monedă proprie, romanatul, a avut o soartă asemănătoare .<br />Implicarea efectivă a lui Alexandru Ioan Cuza în activitatea de politică externă, rolul său în afirmarea şi susţinerea cu demnitate a intereselor naţionale se conturează cu o mai mare claritate pe parcursul desfăşurării anumitor evenimente, care au constituit tot atâtea „episoade diplomatice”: legăturile cu emigraţia maghiară, transportul armelor sarde, tranzitul pe teritoriul românesc a armelor sârbeşti, incidentul polon de la Costangalia, secularizarea averilor mănăstirilor închinate, lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi modificarea Convenţiei de la Paris din august 1858.<br />Atunci când, în primăvara anului 1859, se profila deja la orizont perspectiva unui conflict între Franţa şi Sardinia, pe de o parte, iar Austria de cealaltă parte, planurile lui Napoleon al III-lea şi ale primului ministru piemontez, Cavour, includeau organizarea unei insurecţii maghiare în Transilvania şi Ungaria . În asemenea circumstanţe, Al. I Cuza îl asigura pe Împăratul francez de întregul său sprijin, concomitent cu mobilizarea a 12 000 de ostaşi în tabăra de la Floreşti (aprilie 1859), fie pentru a pătrunde în Ardeal sau numai pentru a crea o diversiune la graniţa transilvăneană , fie pentru a preveni o eventuală intervenţie otomană.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjZJeNY9FFtiEAxOb20hKDfHfpVKADXOYaSBnUjP7R6rqnQWI-YCs_e_7FOIRD76BC928qaAwNWvJk-6bdHhvQLjEhdDmYUyo2rUxIgzSlZNAxS0OAuuJowftugHHo8Dvhfgb1r3E7gCCRn/s1600-h/klapka.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 136px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjZJeNY9FFtiEAxOb20hKDfHfpVKADXOYaSBnUjP7R6rqnQWI-YCs_e_7FOIRD76BC928qaAwNWvJk-6bdHhvQLjEhdDmYUyo2rUxIgzSlZNAxS0OAuuJowftugHHo8Dvhfgb1r3E7gCCRn/s200/klapka.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434431500375570466" /></a>Încă din luna martie 1859, Al. I. Cuza se întâlnise la Iaşi cu generalul maghiar <strong>György Klapka</strong>(foto), care deţinea o scrisoare de recomandare din partea Prinţului Napoleon, vărul Împăratului, un înfocat susţinător al cauzei italiene. Potrivit anumitor mărturii, cu acel prilej s-ar fi încheiat două convenţii. În prima dintre acestea, Al. I. Cuza consimţea să permită voluntarilor maghiari organizarea unor depozite de arme în Moldova, se angaja să solicite lui Napoleon al III-lea 30 000 de puşti, dintre care 20 000 destinate ungurilor, iar în schimb Klapka trebuia să se ocupe de expedierea şi siguranţa transportului de arme şi, totodată, să ofere sprijin Guvernului român la o eventuală eliberare şi ocupare a Bucovinei . Se pare că Domnitorul a manifestat anumite rezerve şi o oarecare neîncredere în privinţa respectării obligaţiilor asumate de către partea ungară. În aceeaşi ordine de idei, într-o scrisoare adresată ambasadorului Sardiniei la Constantinopol, Al. I. Cuza ţinea să precizeze că nu va sprijini insurecţia maghiară „înainte de a se asigura de soarta, bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român” . Numai astfel se poate explica redactarea celei de a doua convenţii, în care sunt incluse o serie de angajamente suplimentare referitoare la respectarea de către maghiari a drepturilor românilor transilvăneni .<br />Divergenţa de opinii dintre Napoleon al III-lea şi ministrul său de Externe, faptul că, după declanşarea războiului, Cabinetul de la Paris era interesat în localizarea conflictului şi, deci, evitarea oricăror noi complicaţii în Orient, înfrângerea rapidă a Austriei şi, nu în ultimul rând, neînţelegerile între Klapka şi liderul emigraţiei maghiare, Kossuth, sunt tot atâţia factori care au concurat la anularea punerii în practică a respectivelor convenţii dintre partea română şi cea ungară.<br />La sfârşitul anului 1859, Domnitorul va îngădui descărcarea la Galaţi a unui transport clandestin de arme sarde destinate ungurilor, însă datorită indiscreţiei unor supuşi austrieci întreaga operaţiune a fost deconspirată. Pus într-o situaţie mai mult decât delicată şi atacat – potrivit propriilor sale cuvinte – „din toate părţile”, Al. I. Cuza, rezistând cu brio şi unui demers colectiv al consulilor, procedase la confiscarea armelor. Ulterior, incidentul, ce căpătase proporţii îngrijorătoare, se va stinge în mod onorabil pentru Principe, care avea să consimtă la expedierea lor din ţară spre oraşul de provenienţă, Genova. El lăsa să se înţeleagă însă că cedase „bunurilor sfaturi ale Franţei şi nu ameninţărilor celorlalţi” . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguWNculRWYqk8l1Po_7haTxBxh2ooWMO_ZmeTOGWPuFyZUPyzT-tdOnydCot87dYZtn2XPcbPepKJHMaXowUA2XdczeEeGSEemdPt_1XGRkBhhyphenhyphenxWrEAxJN9aczE7tK6xI7beKWQbUqEzV/s1600-h/Turr.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 132px; height: 147px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguWNculRWYqk8l1Po_7haTxBxh2ooWMO_ZmeTOGWPuFyZUPyzT-tdOnydCot87dYZtn2XPcbPepKJHMaXowUA2XdczeEeGSEemdPt_1XGRkBhhyphenhyphenxWrEAxJN9aczE7tK6xI7beKWQbUqEzV/s200/Turr.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434431945078591986" /></a>Legăturile cu emigranţii maghiari nu vor fi total întrerupte, dovadă fiind noua convenţie încheiată între Cuza şi acelaşi Klapka în ianuarie 1861, precum şi întrevederea acordată, doi ani mai târziu, generalului <strong>István Türr</strong>(foto), fără ca Domnitorul să se angajeze într-o acţiune ce putea lesne deveni, în condiţiile în care lipsea chiar suportul Franţei napoleoniene, o periculoasă aventură. Al. I. Cuza demonstrase înţelegere faţă de cauza maghiară, însă împrejurările externe impuneau multă circumspecţie şi discernământ, mai ales dacă avem în vedere faptul că o acţiune pripită putea periclita însăşi fiinţa naţională. De altfel, Cuza îi declarase deschis generalului Türr: „Nu vreau să ajut ridicarea Ungariei, înainte de a şti sigur că ungurii s-au pus în sfârşit de acord cu românii de peste Carpaţi” .<br />O altă împrejurare în care Domnitorul a dat dovadă de abilitate şi tărie de caracter este cea legată de tranzitul prin România a armelor sârbeşti . Reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Bucureşti semnalase, în cursul lunii noiembrie 1862, intrarea pe teritoriul românesc a unui convoi masiv de arme provenind din Rusia, manifestându-şi îngrijorarea faţă de destinaţia lor. Solicitat să-şi precizeze poziţia în această privinţă, Al. I. Cuza, deşi era la curent cu situaţia, afirma că nu fusese informat de existenţa unui astfel de transport. Nemulţumiţi de explicaţiile lapidare oferite, consulii britanic şi austriac întreprind un nou demers, de această dată în numele corpului diplomatic, în timp ce Poarta se pronunţa cu fermitate pentru sechestrarea armelor şi, nici mai mult nici mai puţin, solicita trimiterea unui comisar otoman în Principate pentru a iniţia o anchetă.<br />Propunerea Curţii suzerane întrunise acordul ambasadorilor Angliei şi Austriei la Constantinopol, nu însă şi pe cel al Rusiei, putere cu a cărei complicitate se desfăşura operaţiunea. Că au existat sau nu înţelegeri anterioare între Al. I. Cuza, sârbi şi reprezentanţi ai Rusiei contează mai puţin, cert este că Domnitorul, mizând pe disensiunile dintre „garanţi” şi adoptând tactica temporizării, va înlesni de fapt scurgerea convoiului în siguranţă spre Serbia, ţara de destinaţie. Interesant de reţinut că ambasadorii Puterilor europene, întruniţi într-o conferinţă la Constantinopol, erau puşi în postura de a delibera asupra unui fapt deja consumat, diplomaţia otomană mulţumindu-se cu explicaţiile oferite de C. Negri şi agentul sârb. Evenimentul ca atare a determinat o întărire a relaţiilor româno-sârbe şi a reprezentat un succes personal al Domnitorului la nivelul relaţiilor sale cu Puterile garante şi Curtea suzerană.<br />Atitudinea Împăratului Napoleon al III-lea şi cea a cercurilor diplomatice de la Quay d′Orsay faţă de politica lui Al. I. Cuza aveau să cunoască o tot mai pronunţată răceală în urma incidentului de Costangalia. Cursul evenimentelor este binecunoscut . În timpul insurecţiei poloneze din 1863 împotriva stăpânirii ţariste, un detaşament alcătuit din 250 de voluntari polonezi, în frunte cu colonelul Milkowski, venind din Dobrogea, intenţionau să traverseze Moldova, în luna iulie, pentru a lupta pe teritoriul patriei lor. Întrucât acţiunea reprezenta o evidentă încălcare a neutralităţii României, Domnitorul, de comun acord cu sfetnicii săi, se vede silit să solicite dezarmarea respectivului detaşament. Cum însă polonezii refuzară, are loc o ciocnire destul de violentă cu trupele române, în satul Costangalia, înregistrându-se victime de ambele părţi. În cele din urmă, polonezii au fost constrânşi să se predea în satul Rânzeşti, Al. I. Cuza intervenind personal pentru a se asigura prizonierilor un tratament corespunzător. De altfel, aceştia se vor refugia, treptat, în Turcia şi Austria.<br />Punând mai presus interesele ţării sale, Domnitorul, cu toată simpatia sinceră pe care o afişa faţă de cauza poloneză, nu putea tolera o acţiune izolată şi aventuroasă, pasibilă de a provoca serioase tensiuni cu puternicul vecin de la Răsărit.<br />Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstirilor închinate constituia o problemă de drept public intern, curând ea a ajuns să capete conotaţii diplomatice, datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Istoricul problemei a fost analizat pe larg în literatura de specialitate şi, prin urmare, nu vom insista la rândul nostru. Amintim aici că potrivit protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris la 30 iulie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. În eventualitatea în care, timp de un an, nu se ajungea la o înţelegere în acest sens, urma să se recurgă la arbitraj. Şi cum ambele părţi implicate în soluţionarea problemei îşi apărau cu străşnicie propriul punct de vedere, printr-un Jurnal al Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se decide ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.<br />În împrejurările date, Al. I. Cuza, printr-un memoriu remis lui C. Negri, în iulie 1863, şi destinat a fi adus la cunoştinţa Curţii suzerane şi a Puterilor garante, ţinea să precizeze că „această chestiune nu putea fi rezolvată decât în Principate şi de către Principate” . Pe linia acestor declaraţii ferme, Domnitorul avea să sancţioneze legea secularizării la 11⁄23 decembrie 1863, în care se prevedea şi o despăgubire de 50 de milioane de piaştri pentru călugării greci. Faţă de acest nou act de autoritate a românilor, reprezentanţii Puterilor garante se găseau iarăşi divizaţi. Ca urmare a unei susţinute propagande desfăşurate de Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, singura putere ce împărtăşea punctul de vedere al oficialităţilor de la Bucureşti şi dispusă a ne sprijini era tot Franţa. De altfel, Cuza îi reamintea Marelui Vizir, în ianuarie 1864, că în problema secularizării bunurilor mănăstirilor închinate, el nu este doar Principele românilor, ci reprezintă România însăşi .<br />Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care călugării greci refuzau să accepte soluţia propusă, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.<br />În ce priveşte lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi adoptarea „Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, un nou fapt împlinit, reţine atenţia faptul că Al. I. Cuza sondase terenul pe lângă Cabinetele europene nu pentru a solicita ceva, ci pentru a obţine adeziunea la o decizie deja luată. „Răsturnarea Convenţiei printr-o lovitură de stat – aprecia T. W. Riker – fu cel mai mare act de sfidare pe care naţionalismul român, întruchipat în conducătorul lui, îl aruncase vreodată protectoratului european în faţă” .<br />Reuşind să îmbine fermitatea cu amabilităţi de circumstanţă, Domnitorul îşi va atinge scopul în urma unei vizite la Constantinopol (iunie 1864), unde i se asigură o primire onorabilă. Statutul lui Cuza şi legea electorală erau admise, cu neînsemnate modificări, de către Curtea suzerană şi Puterile garante sub denumirea de „Act adiţional la Convenţiunea din 7⁄19 august 1858”. Pentru a avea o imagine completă asupra succesului diplomatic repurtat, trebuie amintit că în respectivul act internaţional exista o stipulaţie în următoarea redactare: „Principatele Unite vor putea în viitor modifica şi schimba legile care privesc ocârmuirea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor statului şi fără nici o intervenţie externă…” . Aşadar, Convenţia de la 1858 fusese substanţial revizuită prin însăşi iniţiativa energică a Domnitorului şi colaboratorilor săi, fapt ce a contribuit la consolidarea autonomiei interne şi a prestigiului ţării . Aşa cum observase şi ambasadorul austriac la Constantinopol, Principele Cuza îşi făcuse un obicei „de a nu părea să se supună voinţei Puterilor, nici a asculta de tratate, ci de a ne face să-i acceptăm hotărârile” .<br />Cu certitudine, Al. I. Cuza a reuşit, prin calităţile şi aptitudinile sale, să imprime un curs ascendent activităţilor de politică externă şi, prin concursul colaboratorilor săi apropiaţi, să dobândească succese diplomatice remarcabile.<br />La 11⁄23 februarie 1866, în urma unei conspiraţii politico-militare bine organizată, Domnitorul Al. I. Cuza era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni şi externi asupra cărora nu ne oprim aici. Rostul Locotenenţei Domneşti şi al Guvernului provizoriu era acela de a oferi Tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin şi de a asigura recunoaşterea internaţională a noii dinastii ereditare. Aşa cum bine s-a apreciat, pentru înfăptuirea dezideratelor majore ale naţiunii, Independenţa şi Unirea tuturor provinciilor româneşti, „nici el (Cuza – n.n.), nici alt Prinţ indigen n-ar fi putut merge mai departe, ci numai un Prinţ străin, care putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi serios la aceasta” .<br />În ce priveşte politica externă, după 11 februarie 1866 constatăm aceeaşi abnegaţie în realizarea aspiraţiilor naţionale, fiind vorba, aşadar, de o anumită continuitate.<br />Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l drept o gravă încălcare a Tratatului de la Paris (1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general . <br />Conducerea provizorie de la Bucureşti se confrunta cu două alternative: fie să aştepte şi să se subordoneze deciziilor Conferinţei de la Paris (martie-iunie 1866), fie să-şi asume singură responsabilitatea deciziei asupra succesiunii şi a modului de organizare a statului. Printr-o politică fermă, speculând tergiversările şi neînţelegerile survenite la „masa verde” a tratativelor, oamenii noştri politici vor reuşi să lase fără replică voinţa colectivă a „garanţilor”.<br />Conştient de riscurile prelungirii situaţiei de provizorat, Guvernul de la Bucureşti impulsionează demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi, în condiţiile în care refuzul Contelui Filip de Flandra – proclamat iniţial drept Principe al României – fusese formulat oficial (la 18⁄30 martie 1866). <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRLJP9hRHmUP3nQS4DX99GRYg89wDXZRlMgwkVRBUGTRq0OBhFItIiY8x9eGP50t9U1H5wQVwGUFlMUvz7E5eo2sIbwEICerWH1LsUfwam2dLg2TB28RJ1AngH1pejEtxg4h6IeT4fzpQi/s1600-h/Carol+I_2.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 96px; height: 124px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRLJP9hRHmUP3nQS4DX99GRYg89wDXZRlMgwkVRBUGTRq0OBhFItIiY8x9eGP50t9U1H5wQVwGUFlMUvz7E5eo2sIbwEICerWH1LsUfwam2dLg2TB28RJ1AngH1pejEtxg4h6IeT4fzpQi/s200/Carol+I_2.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434433910225563186" /></a>Departe de a fi intimidate de avertismentele Puterilor garante – ce susţineau revenirea la situaţia anterioară anului 1859 – şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului <strong>Carol de Hohenzollern-Sigmaringen</strong>, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză. Noua Adunare constituantă, care îşi deschisese lucrările la 28 aprilie⁄10 mai 1866, afirma în mod categoric „voinţa nestrămutată a Principatelor Unite de a rămânea pururi ceea ce sunt, o Românie, una şi nedespărţită”, sub domnia ereditară a Principelui Carol I. În aceeaşi şedinţă se ratifică şi rezultatul plebiscitului, organizat anterior, cu 109 voturi pentru şi 6 abţineri .<br />Actele de autoritate săvârşite de români în decurs de numai câteva luni (februarie-mai 1866) au constituit un subiect ce a reţinut atenţia Cabinetelor europene. Reprezentantul otoman la Conferinţa de la Paris avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante – în urma unor dezbateri contradictorii – se mărgineau a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern .<br />Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez de la Bucureşti că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la ultima limită” . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjs02RW33OaNa2qK99R05ArF71gsvHnotCWdeUvk-UUjIfAQJ4fOgsNWyo4_u_75EHh9GE84_5mvAirObviYds0HrXuhv8Lb4UP75fuKXb2HjG4w12cdEw2239ZHWS5ARb10SNYkQuuHv22/s1600-h/Dumitru_C_Bratianu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 152px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjs02RW33OaNa2qK99R05ArF71gsvHnotCWdeUvk-UUjIfAQJ4fOgsNWyo4_u_75EHh9GE84_5mvAirObviYds0HrXuhv8Lb4UP75fuKXb2HjG4w12cdEw2239ZHWS5ARb10SNYkQuuHv22/s200/Dumitru_C_Bratianu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434434472007061346" /></a>Concomitent, Domnitorul apelează la aceeaşi metodă a misiunilor diplomatice pentru a câştiga bunăvoinţa Cabinetelor europene, îndeosebi cele de la Petersburg şi Viena. În paralel, <strong>D. Brătianu</strong>(foto) era trimis în Serbia, pentru a afla poziţia acesteia în cazul unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor .<br />Complicarea situaţiei europene a determinat diplomaţia otomană să ia în consideraţie posibilitatea acordării anumitor concesii, însă negocierile trenau şi datorită adversităţii făţişe a Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei potenţiale acţiuni armate române în Transilvania . Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A. Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr, o mai veche cunoştinţă a românilor, o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul Carol I. Emisarul ungur dorea să tatoneze reacţia cercurilor noastre conducătoare faţă de întreprinderea unei acţiuni comune în Transilvania . Deşi acceptase o astfel de întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată declarându-i generalului că „nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar” .<br />Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.<br />Între timp, Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Carol I la 1/13 iulie 1866, unde nu era specificată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea unor pretenţii exagerate pentru recunoaşterea lui Carol I, încercând să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Având în vedere faptul că pretenţiile Porţii erau inacceptabile pentru autorităţile de la Bucureşti, Carol I luase, la un moment dat, în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, în speranţa precipitării recunoaşterii. Proiectul a fost abandonat, neîntrunind acordul Guvernului Ion Ghica.<br />Potrivit unei propuneri avansate de diplomaţia franceză , se ajunge la un compromis, şi anume la efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Carol I (7-8 octombrie 1866). Poarta recunoştea ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii . Pentru a primi firmanul de investitură, Carol I trebuia să sosească la Constantinopol . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată de nici unul dintre miniştri, fiind considerată de oamenii politici doar o chestiune de formă. La scurtă vreme, Carol I va adresa o proclamaţie către ţară, prin care se confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional .<br />După vizita întreprinsă la Constantinopol (octombrie 1866) – unde fusese primit cu onorurile cuvenite unui Principe de neam ales - , Carol I a reuşit să mai smulgă anumite concesii Porţii: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a acelor acuzaţi de crime .<br />Recunoaşterea internaţională a lui Carol I va avea loc nu în maniera dorită de unele Cabinete europene, anume prin convocarea unei noi Conferinţe şi printr-o adeziune colectivă la aranjamentul româno-otoman. Nota discordantă a fost oferită de diplomaţia ţaristă, care îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct, urmărind a sublinia astfel şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români . Demersul unilateral al Cabinetului de la Petersburg a determinat celelalte Puteri garante să-l recunoască pe Carol I ca Domnitor al României, prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi , astfel că România „era acum « înfăptuită»” .<br />Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia română – prin consacrarea definitivă a monarhiei ereditare constituţionale – a parcurs, cu succes, o altă etapă importantă pe calea spre Independenţă.<br /><br /><strong>3. Dobândirea Independenţei – obiectiv prioritar al diplomaţiei române (1866-1877)</strong><br />Alegerea pe Tronul României a unui Prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, constituia şi premisa pentru înfăptuirea Independenţei. Primind misiunea încredinţată de naţiunea română, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă” . Pentru atingerea acestui obiectiv primordial, Domnitorul, ca şi predecesorul său, îşi asumă responsabilitatea coordonării politicii externe şi întreprinde el însuşi demersuri diplomatice pe lângă Curţile garante şi Sublima Poartă.<br />Pe linia eforturilor întreprinse anterior de Al. I. Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state . Spaţiul restrâns al studiului de faţă nu ne îngăduie să stăruim asupra lor. Precizăm doar că, departe de a duce la rezultatele scontate, respectivele demersuri au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale.<br />Dincolo de proiectele amintite mai sus, Carol I a crezut, la un moment dat, în posibilitatea constituirii unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. S-a convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti .<br />Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena. Cancelarul austro-ungar Beust a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.<br />Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” .<br />Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani .<br />Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRlChe4ElVra01mnUxEyIWTuiAm0jFh06_jtdjT2r0_xcaX8WwTnoIkkDAfS6MIJ0aYeHmtLSrIUgCrszsju5ydHDXGDE1hwwphqsypTzcinygNX7dkkk6r_f93bJpqbzdW9UXYYqFrO3y/s1600-h/mavrogheni.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 76px; height: 105px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRlChe4ElVra01mnUxEyIWTuiAm0jFh06_jtdjT2r0_xcaX8WwTnoIkkDAfS6MIJ0aYeHmtLSrIUgCrszsju5ydHDXGDE1hwwphqsypTzcinygNX7dkkk6r_f93bJpqbzdW9UXYYqFrO3y/s200/mavrogheni.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434435159588152018" /></a>În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe <strong>Petre Mavrogheni</strong>(foto) cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman -, lordul Granville va declina propunerea emisarului român .<br />Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului -, Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie .<br />Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că V. Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” . <br />În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene .<br />Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” .<br />O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun .<br />O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjymK_CEVDoWhq0pJSB1z9i5-C-P8rdRKgjT1IH225E6JozjM0AHygSOZJsNRiXDoXze0oSaSfIAlZ3ionwJPtx1tgO1skSCMlud-SsaJDtr6UR6l0htUSFhVPvF4OWpxvzBWX56pE3gVAq/s1600-h/andrassy.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 75px; height: 113px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjymK_CEVDoWhq0pJSB1z9i5-C-P8rdRKgjT1IH225E6JozjM0AHygSOZJsNRiXDoXze0oSaSfIAlZ3ionwJPtx1tgO1skSCMlud-SsaJDtr6UR6l0htUSFhVPvF4OWpxvzBWX56pE3gVAq/s200/andrassy.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434438247587821394" /></a>Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui <strong>Andrássy</strong>(foto) greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării. În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă.<br />De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” .<br />Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjw45SO1oAi2UwzN7mCYL5S79kZg8V2I4rXPBLrJ3BiqJncvT9FTcw28WaOY_9YhCQSG6ObCySn_aSokZgC8pjyQ6aQ6FPpwu9Rn8qbs_woaDJJzgyc0Dmks-GMaz51S0NiH6wr_UDmRtTc/s1600-h/wilhelm+I.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 80px; height: 124px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjw45SO1oAi2UwzN7mCYL5S79kZg8V2I4rXPBLrJ3BiqJncvT9FTcw28WaOY_9YhCQSG6ObCySn_aSokZgC8pjyQ6aQ6FPpwu9Rn8qbs_woaDJJzgyc0Dmks-GMaz51S0NiH6wr_UDmRtTc/s200/wilhelm+I.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434436043290155394" /></a>Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce <strong>Împăratul Wilhelm I</strong>(foto) a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme .<br />Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” .<br />Declanşarea crizei orientale, în vara anului 1875, avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea Domnitorului şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială, cea mai indicată, pentru moment, fiind expectativa. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict .<br />Pregătirile militare şi afirmaţiile agentului diplomatic român la Viena, potrivit cărora la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au stârnit reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Carol I îi declarase consulului englez intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . În acelaşi context se înscriu şi notele circulare ale primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie şi 29 ianuarie/10 februarie 1876 .<br />La începutul anului 1876, Domnitorul ţinuse să-i precizeze consulului rus că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajamentele morale, pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele” . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj1mwYcfaEeBf5WXkpumiTFM7c75DuU8UHawHo03n3knjSdyohhx4-aosnAXLosc2JfEPVkwueByJfp628FkAGvUEefNcaZ2fJ-enkoqiQa0uHJwDxTjHz0VmNMP8KHnu0axrDQe3C6dvQE/s1600-h/FranzJoseph.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 151px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj1mwYcfaEeBf5WXkpumiTFM7c75DuU8UHawHo03n3knjSdyohhx4-aosnAXLosc2JfEPVkwueByJfp628FkAGvUEefNcaZ2fJ-enkoqiQa0uHJwDxTjHz0VmNMP8KHnu0axrDQe3C6dvQE/s200/FranzJoseph.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434436470481713570" /></a>Ulterior, emisarii români, I. C. Brătianu şi Eugeniu Stătescu aveau să constate, cu prilejul unei întrevederi cu Împăratul <strong>Franz-Iosif</strong>(foto) la Sibiu, satisfacţia cercurilor politice de la Viena pentru atitudinea de neutralitate a României, dar şi faptul că „Austria nu se va opune Rusiei” în condiţiile deschiderii ostilităţilor cu Turcia .<br />Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă -, Carol I a trimis o delegaţie la Livadia (25 septembrie 1876). Convorbirile care au avut loc sunt binecunoscute. În timp ce Ignatiev şi Gorceakov au subliniat necesitatea semnării unei convenţii privind trecerea pe teritoriul românesc, I. C. Brătianu urmărea să confere unui asemenea act o semnificaţie politică .<br />În paralel, cercurile conducătoare de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei astfel de conduite se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de reglementarea paşnică a crizei orientale prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol , ceea ce l-a determinat pe Carol I să-i încredinţeze lui D. Brătianu misiunea de a obţine cu acel prilej recunoaşterea cerinţelor româneşti .<br />Indignat de faptul că, potrivit noii Constituţii otomane (23 decembrie 1876), statul român era socotit o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, Domnitorul recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, astfel, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional .<br />La începutul anului 1877, după eşecul Conferinţei de la Constantinopol, în faţa României şi a cercurilor conducătoare de la Bucureşti se aflau trei alternative ipotetice: 1) continuarea politicii de neutralitate – fără sorţi de izbândă în condiţiile în care Puterile europene nu erau dispuse să-şi asume obligaţii precise în acest sens; 2) o convenţie cu Rusia, prin care să se permită trecerea trupelor acesteia pe teritoriul românesc – fapt ce nu inspira multă încredere având în vedere antecedentele anexioniste ale cercurilor politico-diplomatice de la Sankt Petersburg; 3) parafarea unui acord politic şi obţinerea unei cooperări militare – care ar fi răspuns cerinţelor româneşti la un viitor Congres de pace .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhl5R0HOD5x6eHQKc-M-6VZDeBgSRZSzmBO-_1kIWctsAEKMNLeYduhYHwsvFR1aafg0HKsRmIITqd-tHs78EqD7rVAHp1kRd7d14qajlrL40IBobNf13vAk0zHxHoBFFtiIPMze9n82sbS/s1600-h/nelidov.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 90px; height: 116px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhl5R0HOD5x6eHQKc-M-6VZDeBgSRZSzmBO-_1kIWctsAEKMNLeYduhYHwsvFR1aafg0HKsRmIITqd-tHs78EqD7rVAHp1kRd7d14qajlrL40IBobNf13vAk0zHxHoBFFtiIPMze9n82sbS/s200/nelidov.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434437080644103170" /></a>Încă din luna noiembrie 1876 sosise, în secret, la Bucureşti un reprezentant al Rusiei, <strong>A. Nelidov</strong>(foto), pentru a negocia „o simplă înţelegere” cu Brătianu, privind trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc . Ceea ce nu înţelegea emisarul rus era faptul că atât Domnitorul, cât şi primul ministru nu se mulţumeau doar cu o simplă înţelegere, ci îşi manifestau dorinţa de a încheia un tratat cu caracter politic. Se avea în vedere, în mod special, înscrierea unui articol care să prevadă clar obligaţia Rusiei de a respecta integritatea României, expresie a temerei cercurilor politice de la Bucureşti faţă de soarta sudului Basarabiei. Concomitent cu demersul lui Nelidov – deocamdată nefinalizat –, emisarul Porţii, Ali-bey, încerca să convingă autorităţile române de necesitatea încheierii unei convenţii care să nu permită Rusiei invadarea Principatelor. Dacă Guvernul I. C. Brătianu s-a eschivat, Domnitorul a refuzat, pur şi simplu, să-l primească pe reprezentantul otoman .<br />Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei”. Situaţia creată a determinat convocarea unui Consiliu de Coroană la 2/14 aprilie 1877, chiar în momentul în care se decretase mobilizarea generală a armatei ruse. În respectivul Consiliu, Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă mare parte din cei prezenţi socoteau neutralitatea cea mai bună alternativă . Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, fiind adeptul neutralităţii până la capăt, va fi înlocuit cu Mihail Kogălniceanu, ce primea imediat împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act se garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” .<br />Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa acordării unor garanţii „în scris” din partea Ţarului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România .<br />În mesajul de deschidere a Corpurilor legiuitoare din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj3ab05-RcMLRvNX-VRJWlhYIAFicr2lW9HaJ5L2GxN4YzUgu5UNrvBfA6ucPoH2Q5Bc5yMN6CqoyXKfknMxaOU_d3Z0cw_VVnklF7nq4TpjnQiJ8I0nqsPJQ1qekZLep9095dzSkZSwbk9/s1600-h/fleva.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 94px; height: 134px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj3ab05-RcMLRvNX-VRJWlhYIAFicr2lW9HaJ5L2GxN4YzUgu5UNrvBfA6ucPoH2Q5Bc5yMN6CqoyXKfknMxaOU_d3Z0cw_VVnklF7nq4TpjnQiJ8I0nqsPJQ1qekZLep9095dzSkZSwbk9/s200/fleva.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5434437634169917714" /></a>La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie 1877), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui <strong>Nicolae Fleva</strong>(foto), independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . Concomitent este adoptat şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”. A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului îl felicită pe Suveran, în mod oficial, cu ocazia proclamării independenţei. Astfel, data de 10 mai capătă o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea Independenţei. În faţa Parlamentului, Carol I declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” .<br />Aşa cum s-a putut observa, în mai puţin de două decenii de la Unirea Principatelor s-a înfăptuit şi Independenţa, prin eforturile conjugate ale naţiunii române, în care un rol bine definit l-au jucat cele două personalităţi aflate în fruntea ei: Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, Carol I.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-37587910187648328232010-02-04T15:04:00.003+02:002012-01-23T22:37:51.423+02:00DIPLOMAŢIA EUROPEANĂ ŞI UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ÎN 1859În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema românească – a Unirii şi organizării moderne a Principatelor Moldova şi Muntenia(Valahia) – avea să devină o problemă internaţională, fiind inclusă, în mod oficial, pe agenda diplomaţiei europene. Din punctul de vedere al statutului juridic internaţional, cele două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, erau socotite ca fiind parte integrantă a Imperiului Otoman şi, în acelaşi timp, sub protectorat rusesc, acesta din urmă instituit în mod oficial prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829.<br />Confruntările dintre Puteri în regiunea de sud-est a continentului nu au fost generate doar de interese pur orientale, ci, mai cu seamă, europene. Triumful pangermanismului şi îndeosebi ascendenţa panslavismului erau privite de Franţa şi Anglia ca o punere în cauză a însăşi existenţei Europei moderne ca civilizaţie şi ca realitate istorică .<br />Piatra unghiulară a istoriei diplomaţiei moderne a constituit-o menţinerea fragilului echilibru european. Încercarea Rusiei de a modifica această situaţie în favoarea sa – prin declanşarea războiului Crimeii (1853-1856) – a suferit un eşec lamentabil . În anul 1856 contextul european va fi favorabil acţiunii românilor pentru înfăptuirea unui pas important pe calea unităţii naţionale şi a modernizării.<br />Un sprijin substanţial şi eficient a sosit din partea Franţei, Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte fiind susţinătorul principiului naţionalităţilor. Ar fi o naivitate să credem însă că acest suport a fost unul total dezinteresat. Imperiul napoleonian viza în principal consolidarea prestigiului său internaţional, dobândirea unui statut menit să asigure predominanţa sa pe continentul european, precum şi interese economice în zona Dunării şi a Mării Negre. Pe de altă parte, Prusia şi Sardinia – angrenate la rândul lor în procesul complex al realizării propriei unităţi naţionale – au secondat politica franceză în Orient . <br />Pentru a minimaliza consecinţele înfrângerii militare care a pus capăt războiului Crimeii şi încercând să evite izolarea, Rusia ţaristă – pretendentă la moştenirea "omului bolnav" (Imperiul Otoman) – nu va fi ostilă ideii Unirii Principatelor, cu atât mai mult cu cât Ţarul poza în postura de campion al apărării intereselor creştine din Balcani.<br />Fidelă apărătoare a integrităţii Imperiului Otoman şi, totodată, ostilă politicii expansioniste ruseşti, Anglia va adopta o poziţie ambiguă faţă de problema unirii Principatelor.<br />O atitudine complet diferită de cea a celorlalte Puteri europene vor adopta Turcia şi Austria. Imperiul Otoman – aflat deja pe panta inexorabilă a decadenţei – conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti – Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina.<br />Interesele divergente ale Puterilor europene se vor dovedi greu de conciliat, fapt probat de dezbaterile Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856). Cu acel prilej, contele Walewski, ministrul de Externe francez, avea să propună – aşa cum o făcuse anterior reprezentantul Franţei, baronul Bourqueney, la Conferinţa de la Viena din martie 1855 – unirea celor două Principate sub un Prinţ străin . Ideea avea să fie susţinută de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Sardiniei şi Prusiei, dar respinsă cu vehemenţă de diplomaţii turc şi austriac. Aceştia din urmă invocau faptul că moldovenii şi muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat. După ample şi contradictorii dezbateri se va lua hotărârea convocării unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, prin care românii să fie consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări.<br />Tratatul de la Paris (30 martie 1856) consemna înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române cu un regim de garanţie colectivă a statelor semnatare, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană. Potrivit uneia din clauze – de care românii vor şti să profite cu înţelepciune –, nici una din aceste Puteri nu avea dreptul să intervină cu forţa armată în Principate, fără acordul tuturor garanţilor.<br />Cauza românească avea să fie susţinută cu perseverenţă şi încurajată de reprezentantul francez la Constantinopol, Thouvenel. Aşa cum o dovedesc rapoartele sale diplomatice, firmanul de convocare a Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia a fost smuls cu greutate Sublimei Porţi .<br />Eforturile benefice ale lui Thouvenel vor fi acompaniate de cele ale consulului francez la Iaşi, Victor Place. El a informat permanent Ministerul de Externe francez despre starea de spirit a opiniei publice din Moldova, dezvăluind planurile murdare ale caimacamului (locţiitorul Domnului) Vogoride, de falsificare grosolană – în complicitate cu diplomaţia otomană şi austriacă – a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.<br />Alegerile falsificate din Moldova – ce dădeau câştig de cauză anti-unioniştilor – aveau să stârnească noi divergenţe între Puterile europene. Turcia – sprijinită şi încurajată de Austria şi Anglia – refuza sistematic organizarea de noi alegeri, ceea ce a determinat Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia să rupă relaţiile diplomatice. Încercând să evite izbucnirea unui nou conflict european, Împăratul Napoleon al III-lea s-a întâlnit cu Regina Victoria a Angliei la Osborne (6-10 august 1857). Aici se va ajunge la o soluţie de compromis: diplomaţia britanică accepta anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa se declara de acord cu ideea unei uniri parţiale . Perioada care va urma înţelegerii de la Osborne va demonstra încă odată că nu diplomaţia europeană va da românilor unirea, ci o vor impune ei înşişi.<br />În urma reorganizării alegerilor, unioniştii moldoveni vor obţine o majoritate confortabilă. Drept consecinţă, Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (deschise în septembrie 1857) – în care erau reprezentate toate categoriile sociale – au afirmat cu tărie dorinţele naţionale: autonomia, Unirea, Principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, guvernământ constituţional.<br />Comisia europeană – prezentă la Bucureşti – a înaintat raportul său şi cererile formulate de români reprezentanţilor Puterilor garante. După dezbateri lungi şi aprinse avea să fie elaborată Convenţia de la Paris (19 august 1858), care stabilea statutul internaţional al Principatelor Române şi principiile de organizare internă.<br />Convenţia – consecinţă a compromisului Puterilor garante – accepta denumirea de <strong>Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei</strong>, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. S-au făcut concesii doar în ceea ce priveşte constituirea unei Comisii Centrale la Focşani pentru elaborarea legilor de interes comun. De asemenea, se va înfiinţa o Curte de justiţie şi una de casaţie unice, iar armata va avea un singur comandant . Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români şi a stârnit proteste la nivelul presei unioniste.<br />Interesant este faptul că “problema românească” a constituit pentru Napoleon al III-lea, în perioada premergătoare războiului cu Austria (războiul franco-sardo-austriac avea să izbucnească în aprilie 1859), o masă de manevră în politica sa faţă de Rusia şi Anglia.<br />Cu toate acestea, românii vor da dovadă de o deosebită maturitate politică, punând Puterile garante în faţa unui <em>fait accompli</em>. La 5 şi 24 ianuarie 1859 principiul Unirii s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Nu atât evenimentul ca atare a surprins diplomaţii europeni, cât mai ales modalitatea executării sale. Ideea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate circula printre unionişti (de pildă, partizanii lui Nicolae Golescu) încă din timpul dezbaterilor şi elaborării Convenţiei de la Paris din august 1858 şi nu a fost abandonată nici după aceea, fără a se desemna însă şi persoana avută în vedere . <br />În opinia “partidei naţionale”, dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza nu reprezenta o simplă uniune personală, ci un regim tranzitoriu spre înfăptuirea unei reale unităţi, politico-administrative, iar în perspectivă spre independenţă şi unirea tuturor provinciilor româneşti. Conştient de misiunea încredinţată, însuşi Cuza declara că noua demnitate princiară era doar una provizorie, dorinţa sa şi a naţiunii fiind aceea de a ceda, la momentul oportun, tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin, dorinţă ce fusese formulată clar în programul afişat în timpul dezbaterilor Adunărilor ad-hoc . <br />Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost socotită de Puterile garante drept o încălcare gravă a Convenţiei din august 1858. De fapt, românii au încălcat acest act internaţional doar în spiritul, nu şi în litera sa, profitând de lacunele existente. Aşa cum am observat, nicăieri în Convenţie nu exista o interdicţie clară referitoarea la posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate.<br />Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sudestul Europei. Cea care a susţinut cauza românească a fost şi de această dată Franţa, deşi cercurile diplomatice de la Paris erau mult mai rezervate, pentru a nu stârni suspiciunea celorlalte Puteri garante. Oricum, opinia publică franceză, mai ales presa, a primit cu satisfacţie dubla alegere a lui A. I. Cuza .<br />Atitudinea binevoitoare a Franţei avea să fie împărtăşită şi de Rusia, al cărei obiectiv era acela de a submina autoritatea unui act, precum Tratatul de la Paris, ale cărui clauze erau “umilitoare” pentru cercurile diplomatice de la St. Petersburg. Cancelarul rus, Gorceakov, avea să-i transmită ministrului de Externe francez că Rusia va susţine Franţa la viitoarea Conferinţă pentru recunoaşterea dublei alegeri, însă numai pe timpul vieţii lui Cuza .<br />Sardinia a privit cu multă simpatie actul înfăptuit de români, iar Prusia, dincolo de anumite ambiguităţi, se declara în cele din urmă favorabilă cursului evenimentelor din Principate. Cât priveşte cercurile diplomatice londoneze, atitudinea acestora a oscilat de la necesitatea exercitării de presiuni pentru a anula dubla alegere la compromis şi conciliere. Austria, adversara ireconciliabilă a Unirii din considerente lesne de înţeles şi precizate de noi mai sus, solicita respectarea Convenţiei din august 1858, deci anularea dublei alegeri, poziţia sa înscriindu-se pe linia politicii pe care o promova: păzirea sfântă a legitimismului monarhic şi repudierea principiului naţionalităţilor . Guvernul de la Viena ţinea să sublinieze că va refuza să adere la orice aranjament respins de Curtea suzerană. Cum era de prevăzut, Imperiul Otoman a respins cu vehemenţă dubla alegere şi a protestat pe cale diplomatică, insistând pentru o intervenţie armată menită a restabili “ordinea” în Principate şi convocarea unei Conferinţe în vederea obţinerii acordului Puterilor garante în această direcţie. <br />Manifestând prudenţă, Al. I. Cuza nu a trecut la realizarea imediată a unirii depline printr-un nou <em>fait accompli</em>, ci a preferat – şi ca urmare a sugestiilor venite din partea diplomaţiei de la Quay d’Orsay – să consolideze poziţia câştigată şi să aştepte recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante . De aceea, eforturile sale se vor concentra în această direcţie, fiind trimise, în lipsa agenţiilor diplomatice (atribut al statelor suverane), misiuni speciale în capitalele europene. La Constantinopol, Costache Negri va juca un rol deosebit de important, la fel de convingătoare dovedindu-se misiunea lui Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino. <br />În aceste circumstanţe avea să survină convocarea Conferinţei de la Paris, ale cărei lucrări au început la 7 aprilie 1859. În cea de a doua şedinţă, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au solicitat, de comun acord, Turciei să recunoască dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite. <br />În condiţiile izbucnirii războiului franco-sardo-austriac (26 aprilie 1859), Austria, prin forţa împrejurărilor – ameninţată de perspectiva mobilizării unei forţe armate consistente la graniţa transilvăneană – a devenit mult mai conciliantă, reluând legăturile cu autorităţile de la Bucureşti şi Iaşi. Cert este faptul că la ameninţările Porţii cu o intervenţie armată la nord de Dunăre, Domnitorul român a răspuns prin mobilizarea armatei Principatelor în tabăra de Floreşti (în apropiere de Ploieşti), mobilizare care a fost percepută la Viena ca un fel de presiune exercitată asupra trupelor imperiale. <br />Într-adevăr, au existat în această perioadă şi unele încercări de colaborare între Cuza şi liderii emigraţiei maghiare în vederea declanşării unei acţiuni comune în Transilvania. Astfel de tratative, deşi s-au concretizat prin încheierea unor proiecte de convenţie, nu au mai fost finalizate şi puse în practică, pe de o parte, ca urmare a intransigenţelor liderului maghiar Lajos Kossuth în privinţa recunoaşterii naţionalităţii române în Transilvania, iar pe de altă parte, războiul franco-sardo-austriac s-a încheiat destul de rapid . <br />Rămasă izolată, Poarta a fost la rândul său împinsă pe panta concesiilor, acceptând, în prima fază, să-i acorde lui Al. I. Cuza două firmane de învestitură, formulând însă şi o serie de condiţii socotite de cercurile conducătoare române drept inacceptabile. Enumerăm câteva din acestea: Principele domnitor trebuia să se prezinte imediat la Constantinopol pentru învestitură; situaţia creată în Principate era recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza, iar în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, Poarta era îndreptăţită a recurge la intervenţia armată. Opoziţia Domnitorului şi presiunile exercitate de Puterile garante au determinat Turcia ca, în final, să renunţe la cea mai mare parte a acestor clauze. În ultima şedinţă a Conferinţei de la Paris, Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere, fapt consemnat în protocolul din 6 septembrie 1859, iar firmanele de învestitură au fost remise la 15 şi 20 octombrie acelaşi an. Această recunoaştere a unei situaţii de fapt existente în Principate a constituit o însemnată victorie, atenţia factorilor de conducere de la Bucureşti şi Iaşi concentrându-se în direcţia realizarii unităţii politico-administrative.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-54821554465575360122010-02-04T15:01:00.000+02:002010-02-04T15:03:23.370+02:00DIPLOMATUL ENGLEZ WILLIAM ARTHUR WHITE ŞI ROMÂNIAÎn mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .<br />William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .<br />Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. <br />În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .<br />La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).<br />Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.<br />Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .<br />Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .<br />Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.<br />Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez merge mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .<br />Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă . Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturilor anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Întrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.<br />Între timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului . De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării . Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti refuză a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .<br />În acest context, aşa cum relatează reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu adresa Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte . <br />Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” . Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.<br />Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena . <br />Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .<br />Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest , ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică. În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.<br />La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .<br />După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.<br />Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.<br />Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.<br />De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie se înscrie chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881 . De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România . <br />Anul 1882 va fi marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .<br />Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, relatează despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .<br />Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .<br />La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White înregistra plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .<br />Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Împăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . În cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se vede nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .<br />Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Împărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .<br />În favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena . Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani sunt tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.<br />Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .<br />Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare. <br />De acum înainte, Regatul României se va bucura de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate se vor arăta Franţa şi Rusia, care, treptat, îşi intensifică eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut. <br />Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.<br />Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic. <br />O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numericeşte atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .<br />Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) se vor convoca noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. În asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire se vor confrunta majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic. <br />Este adevărat că această acţiune reformatoare iniţiată şi definitivată în 1884 aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici se regăseşte, credem, şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.<br />Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-75110130534436981572010-01-12T19:49:00.003+02:002010-01-12T21:14:29.351+02:00ÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI OLTENIEI LA 7 NOIEMBRIE 1939<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhk9gETlZONBI31uMBx-y4ULj2KweoxaHk7fxhuCg4GJL5p1FwZzFMEi6cuTPwG7bUyRpWj60Hax0v-OvOcP9RfRTOjbEtLeLZivRSL2jXGajcRxCyYLOR7bk33mkDeLhudAu1_cBPLEe_p/s1600-h/constantin-argetoianu.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 138px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhk9gETlZONBI31uMBx-y4ULj2KweoxaHk7fxhuCg4GJL5p1FwZzFMEi6cuTPwG7bUyRpWj60Hax0v-OvOcP9RfRTOjbEtLeLZivRSL2jXGajcRxCyYLOR7bk33mkDeLhudAu1_cBPLEe_p/s200/constantin-argetoianu.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425931017642660466" /></a>La scurtă vreme după numirea lui <strong>Constantin Argetoianu</strong> (foto), la 28 septembrie 1939, ca prim ministru al României , avea să fie pusă în practică una din dorinţele sale, aceea de înfiinţare a Mitropoliei Olteniei, cu acordul Patriarhului Nicodim Munteanu . <br />În referatul prezentat Consiliului de Miniştri , premierul Constantin Argetoianu justifica necesitatea înfiinţării Mitropoliei Olteniei, în primul rând, din considerente istorice, invocând înfiinţarea în 1370 a Mitropoliei Severinului, a cărei jurisdicţie se întindea asupra „Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi”, dar care nu va dăinui decât cinci decenii, întrucât la moartea lui Mircea cel Bătrân, Banatul Severinului a reintrat sub stăpânire maghiară. Abia la începutul secolului al XVI-lea, avea să ia fiinţă episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a demonstra că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi va lua titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, titulatură perpetuată până în 1939. În al doilea rând, existau şi considerente de ordin religios, numărul credincioşilor din această regiune crescând la 1,5 milioane. Pe de altă parte, s-a dorit a se da satisfacţie şi solicitărilor a numeroase personalităţi de seamă ale vieţii sociale, culturale şi economice din Oltenia, care susţinuseră cu tărie ideea înfiinţării unei Mitropolii cu sediul la Craiova. <br />Pentru a înlesni aprobarea proiectului, se preciza în amintitul referat că înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită prea mari cheltuieli suplimentare de la bugetul statului, „plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei” .<br />Potrivit Legii şi Statutului de organizare din 1925, din punct de vedere canonic-administrativ, Patriarhia cuprindea cinci mitropolii: 1) Mitropolia Ungro-Vlahiei; 2) Mitropolia Moldovei şi Sucevei; 3) Mitropolia Ardealului; 4) Mitropolia Bucovinei; 5) Mitropolia Basarabiei . Cât priveşte Mitropolia Ungro-Vlahiei, ea avea cinci eparhii sufragane: Arhiepiscopia Bucureştilor şi Episcopiile Râmnicului-Noul Severin, Buzăului, Argeşului şi Tomisului (Constanţa) .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUzyFLM_xVB6jhMxabB971N4VU3YPLh1TGw4nJ1OPeDVPk8V7E6fuH1TGIOBGjRV0lAeOhjcjwzqukYtXP5iKpVI065xqrUL0iGE6qKpiTneVsNYUZUV2HbQblSv1tojkpwvhcZ6D3GZ1c/s1600-h/catedrala-sf-dumitru-craiova.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 150px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUzyFLM_xVB6jhMxabB971N4VU3YPLh1TGw4nJ1OPeDVPk8V7E6fuH1TGIOBGjRV0lAeOhjcjwzqukYtXP5iKpVI065xqrUL0iGE6qKpiTneVsNYUZUV2HbQblSv1tojkpwvhcZ6D3GZ1c/s200/catedrala-sf-dumitru-craiova.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425932790228531986" /></a>Întrucât nu se încheiase vacanţa parlamentară, proiectul înfiinţării Mitropoliei Olteniei va căpăta forma unui Decret-lege, ce conţinea 8 articole, aprobat de Regele Carol al II-lea la 7 noiembrie 1939 . În primul articol al respectivului Decret-lege se preciza că se înfiinţează Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane: Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţa la aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi, precum şi Episcopia Argeşului. Cât priveşte catedrala episcopiei Argeşului, se stipula că aceasta va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, „care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş”.<br />Arhiepiscopul Craiovei era concomitent şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului, numindu-se şi un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul” (art. 2), iar Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova era declarată catedrală episcopală (art. 3). Odată cu publicarea Decretului-lege se desfiinţa Episcopia Râmnicului-Noul Severin, aşezămintele şi, în general, toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţineau trecând de drept în patrimoniul Arhiepiscopiei Craiovei (art. 4).<br />Pe de altă parte, statul îşi asuma obligaţia de a completa Mitropoliei nou înfiinţate, terenurile de cultură şi pădure ale fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (art. 5).<br />Se consemna, totodată, în art. 6, faptul că întregul personal administrativ, cleric şi laic, din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, trecea la Arhiepiscopia Craiovei, păstrându-şi funcţiile avute la data respectivă, cu toate drepturile aferente. Numărul membrilor Arhiepiscopiei Craiovei în adunarea eparhială era de 60, cu precizarea că organele reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale fostei eparhii a Râmnicului-Noul Severin vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.<br />Pentru organizarea şi funcţionarea Arhiepiscopiei Craiovei, Ministerul de Finanţe era autorizat a deschide, până la noul buget, credite extraordinare, inclusiv pentru retribuirea, până la 1 noiembrie 1940, a fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin (art. 7).<br />Ultimul articol prevedea că Patriarhul României va desemna un locţiitor de arhiepiscop, ale cărui atribuţii erau acelea de a organiza şi conduce nou înfiinţata Arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.<br />Întâistătătorul noii Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului avea să fie ales Nifon Criveanu (1889-1970), care se remarcase atât prin activitatea sa ştiinţifică, în calitate profesor şi director al Seminarului „Nifon” din Bucureşti, autor a numeroase lucrări cu conţinut moralizator, cât şi prin calităţile sale de bun organizator, în calitate de arhiereu la Episcopia Râmnicului, cu titlul de Craioveanul, şi episcop al Huşilor (1934-1939) .<br />Desfiinţarea Episcopiei Râmnicului avea să creeze pe parcurs anumite nemulţumiri la nivelul clerului local şi al credincioşilor vâlceni, după cum activitatea Mitropolitului Nifon Criveanu şi misionarismul întreprins de el în Transnistria nu au fost pe placul noilor autorităţi comuniste instalate la putere la 6 martie 1945. Astfel că, la 20 aprilie 1945, a fost desfiinţată Mitropolia Olteniei, concomitent cu reluarea activităţii Episcopiei Râmnicului, iar Mitropolitul Nifon a fost silit să se pensioneze la vârsta de 56 de ani . Se va retrage la mănăstirea Cernica, unde, în 1970, va fi şi înmormântat.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh9OWakOfMVtLUPVB3JoyWN1TvCsS_10iwxARv-W_CQCTQyRYjeTThiz_4kWgljdd2WsXM_UushuSFeHXwNjIvGXig7YuVokL0e-kkxu4UqJQsd_6fF22olfY5Soq4wSxLV_ZthMFvoL_ym/s1600-h/Carol+II.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 153px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh9OWakOfMVtLUPVB3JoyWN1TvCsS_10iwxARv-W_CQCTQyRYjeTThiz_4kWgljdd2WsXM_UushuSFeHXwNjIvGXig7YuVokL0e-kkxu4UqJQsd_6fF22olfY5Soq4wSxLV_ZthMFvoL_ym/s200/Carol+II.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425933634878069010" /></a>Mitropolia Olteniei va fi reînfiinţată în 1949, prin ridicarea Arhiepiscopiei Craiovei (reînfiinţată şi ea în 1947) la acest rang, cu două eparhii: Arhiepiscopia Craiovei, păstorită de Mitropolitul Firmilian Marin şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului condusă de episcopul Iosif Gafton . <br /><br />ANEXA I<br />REFERAT<br />către<br />Consiliul de Miniştri<br /><br />Domnilor Miniştri,<br /><br />După cum rezultă din documentele trecutului nostru, la 11 ani după înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi anume în anul 1370, în timpul Domnitorului Vlaicu (Vladislav Basarab), s-a înfiinţat o a doua mitropolie în Ţara Românească, cu titulatura Mitropolia Severinului, titulatură pe care a purtat-o mai întâi primul mitropolit al acestei eparhii, Antim Kritopulos şi apoi urmaşul lui, Atanasie.<br />Actele Patriarhiei din Constantinopol motivează înfiinţarea acestei a doua mitropolii prin înmulţirea poporului acestei Ţări, căci într-adevăr Domnitorul Vlaicu izbutise să obţină de la Ludovic, Regele Ungurilor, pe lângă ducatul Almaşului şi Făgăraşului şi Banatul Severinului, astfel că un singur mitropolit (cel al Ungro-Vlahiei) nu putea să facă faţă unui teritoriu atât de întins.<br />Jurisdicţia „Mitropoliei Severinului” se întindea asupra părţii dinspre Severin a Ungro-Vlahiei, adică asupra Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi. Dovadă este faptul că la un veac şi jumătate în urmă episcopii de la Râmnic se intitulau: „Arhiepiscopi ai Râmnicului şi a toată Mehadia”.<br />Mitropolia Severinului a avut o scurtă durată, căci după moartea lui Mircea cel Mare Banatul Severinului căzu iarăşi în mâinile ungurilor.<br />Mai târziu, peste un veac, când Domnitorul Radu cel Mare aduse în ţară pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului, cu misiunea reorganizării bisericii din Ţara Românească, se înfiinţă în Oltenia, prin anii 1502-1503 episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a învedera că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi luă titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, pe care o poartă şi astăzi.<br />Fruntaşii vieţii sociale, culturale şi economice ai Olteniei solicită înfiinţarea mitropoliei Olteniei, întemeiaţi pe motivele de ordin istoric expuse mai sus, cum şi pe necesitatea unui deosebit prestigiu pe care-l merită biserica olteană, reprezentând peste 1.500.000 credincioşi.<br />Noua Mitropolie, păstrând şi ca titulatură urmele trecutului românesc, ar cuprinde judeţele oltene, aparţinând astăzi eparhiei Râmnicului-Noul Severin, având sediul la Craiova şi un vicariat la Râmnicul Vâlcea.<br />Afară de Arhiepiscopia Craiovei am mai atribuit noii mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, ca sufragană, episcopia Argeşului, păstrându-i actuala sa întindere.<br />*<br />Fiind mereu vie în mintea noastră importanţa istorică şi naţională a mănăstirii Argeşului, în prezent catedrala episcopală a eparhiei Argeşului şi în care sunt înmormântaţi Domnii Ţării Româneşti, cei doi Mari Regi şi cele două Mari Regine ale României, am prevăzut în proiect că această mănăstire să servească numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, stând sub jurisdicţia canonică a episcopiei Argeşului.<br />*<br />Salvgardarea intereselor bisericeşti şi naţionale ne îndreptăţesc să privim cu toată atenţiunea o nouă aşezare bisericească în Oltenia. Înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită decât o grevare redusă a bugetului Statului, plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei.<br />Întemeiaţi şi pe dispoziţiunile art. 3 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi ale art. 46 din Constituţie, avem onoare a vă ruga, d-lor miniştri, să binevoiţi a aproba acest referat şi a ne autoriza, prin alăturatul jurnal, să supunem Aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Sale Regelui, proiectul de decret-lege pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului.<br /><br />Preşedintele Consiliului de Miniştri,<br />C. Argetoianu<br /><br />Ministrul Cultelor şi Artelor,<br />N. Zigre<br /><br />Ministrul Finanţelor,<br />M. Constantinescu<br /><br />Ministrul Justiţiei,<br />Victor Iamandi<br /><br />ANEXA II<br /><br />DECRET-LEGE nr. 3997<br />pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului<br /><br />Art. 1. Se înfiinţează pe data publicării prezentei legi, Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane:<br />a) Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţează pe aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi;<br />b) Episcopia Argeşului, în întinderea ei actuală.<br />Mănăstirea Argeşului, actuala catedrală a episcopiei Argeşului, va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”. Ea va sta sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş.<br />Art. 2. Arhiepiscopul Craiovei este şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului.<br />Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului va avea un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul”.<br />Art. 3. Arhiepiscopia Craiovei va avea reşedinţa la Craiova.<br />Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova, se declară catedrală episcopală.<br />Art. 4. Episcopia actuală a Râmnicului-Noul Severin se desfiinţează pe data publicării legii de faţă.<br />Aşezămintele şi în general toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţin trec de drept în patrimoniul arhiepiscopiei Craiovei.<br />Art. V. Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului se orândueşte din punct de vedere canonic şi administrativ conform legii de organizare a bisericii ortodoxe române.<br />Statul va completa acestei Mitropolii, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a bisericii ortodoxe române, terenul de cultură şi acela de pădure, care trec din folosinţa fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin în folosinţa Mitropoliei nou înfiinţată.<br />Art. VI. Personalul slujitor, administrativ şi de serviciu, al arhiepiscopiei Craiovei, va fi acela ca şi la celelalte arhiepiscopii.<br />Întregul personal administrativ din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, cleric şi laic, trece, pe data înfiinţării arhiepiscopiei Craiovei, la această eparhie, păstrându-şi funcţiunile actuale cu toate drepturile aferente.<br />Arhiepiscopia Craiovei va avea 60 membri în adunarea eparhială.<br />Actualele organe reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale eparhiei desfiinţate a Râmnicului-Noul Severin, în compunerea lor actuală vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.<br />Art. VII. Ministerul de Finanţe este autorizat a deschide credite extraordinare pentru cheltuielile necesare organizării şi funcţionării noii arhiepiscopii a Craiovei, până la viitorul buget, în care se vor înscrie regulat toate cheltuielile, precum şi retribuţiunea întreagă cuvenită fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, aceasta din urmă până la 1 Noemvrie 1940.<br />Art. VIII. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh al bisericii ortodoxe române va desemna un locţiitor de arhiepiscop care va organiza şi conduce nou înfiinţata arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.<br />Dat în Bucureşti, la 7 Noemvrie 1939.<br />CAROL<br />Preşedintele Consiliului de Miniştri,<br />C. Argetoianu<br /><br />Ministrul Cultelor şi artelor,<br />N. Zigre<br /><br />Ministerul Finanţelor,<br />M. Constantinescu<br /><br />Ministrul Justiţiei,<br />Victor IamandiSorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-9495327642631108742010-01-12T19:48:00.005+02:002010-01-12T21:01:17.168+02:00MISIUNEA EPISCOPULUI MELCHISEDEC LA SANKT PETERSBURGABSTRACT<br /><br />In February 1868, Prince Carol of Romania sent a special mission to Sankt Petersburg led by Bishop Melchisedec Stefanescu and Ioan Cantacuzino, the minister of Finance, to attenuate the relations between Russia and Romania. Bishop Melchisedec studied at Kiev and was a representative leader of the church as bishop at Ismail, southern Bessarabia. He discussed with the Emperor Alexander I, the chancellor Gorceakov and other higher church authorities about Church matters and the possibilities to draw near the relations between the two countries. One of the rumors was that Bishop Melchisedec have a special mission, a possible marriage between Prince Carol of Romania and one of the daughters of the Czar, project rejected by the Russian authorities.<br /><br />Termeni cheie: România, Rusia, Biserica ortodoxă, Melchisedec Ştefănescu, relaţii internaţionale<br />Key words: Romania, Rusia, Orthodox Church, Melchisedec Stefanescu, international relations. <br /><br />În cursul lunii februarie 1868, Domnitorul Carol I al României luase decizia de a-i trimite pe episcopul de Ismail, <strong>Melchisedec</strong>, şi pe Ioan Cantacuzino într-o misiune extraordinară la Sankt Petersburg . Această misiune a fost destul de controversată, stârnind în epocă o serie de suspiciuni atât la nivelul diplomaţiei europene, cât şi pe plan intern, în rândurile conservatorilor aflaţi în opoziţie . În Occident, cercurile politice franceze şi Cabinetul de la Viena considerau, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia, că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg34h-uBlGSDuKpKffWjuRUvUoBByC2DvL0Aneoon3BFGz50uCvjFTFwE4ySJPYVpuaPedBeisz5Yv38u-0enbUcbAZojP-8LIuidUPHwmPQEJb11uZhBdwMr1SUOg-zqQTOvcp93qWO4DV/s1600-h/Tsar_Alexander_II_-6.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 130px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg34h-uBlGSDuKpKffWjuRUvUoBByC2DvL0Aneoon3BFGz50uCvjFTFwE4ySJPYVpuaPedBeisz5Yv38u-0enbUcbAZojP-8LIuidUPHwmPQEJb11uZhBdwMr1SUOg-zqQTOvcp93qWO4DV/s200/Tsar_Alexander_II_-6.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425927830559567762" /></a>Chiar dacă acestea erau pure speculaţii, nu înseamnă că diplomaţia de la Bucureşti nu era preocupată de găsirea acelor mijloace menite să ducă la o lărgire a autonomiei şi, în perspectivă, la obţinerea independenţei. Şi cum relaţiile cu Rusia, puternicul vecin de la Răsărit, nu puteau fi ignorate, emisarii români aveau misiunea de a sonda terenul în direcţia solicitudinii <strong>Ţarului Alexandru al II-lea</strong> (foto) şi a cercurilor diplomatice de la Sankt Petersburg, precum şi necesitatea reglementării anumitor chestiuni. Între aceste chestiuni se numărau problema bunurilor mănăstirilor închinate, precum şi cea privind autocefalia Bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Pentru a înţelege mai bine natura acestor probleme, se impune un scurt istoric.<br />Schimbările impuse de unirea politică şi administrativă a Principatelor Române s-au reflectat, cum era şi firesc, şi în sfera vieţii bisericeşti. În ceea ce priveşte mănăstirile „închinate” cu secole în urmă de voievozii români Locurilor Sfinte, numărul acestora se ridica la 35 în Ţara Românească şi 29 în Moldova . Treptat, s-au constat numeroase abuzuri în administrarea bunurilor acestora de către egumenii greci, precum şi un dezinteres aproape total faţă de aceste aşezăminte. Astfel că, în 1863 de pildă, respectivele mănăstiri datorau statului român sume enorme de bani, fără a mai pune la socoteală faptul că veniturile acestor mănăstiri se scurgeau în afara graniţelor ţării. Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstireşti constituia o problemă de drept public intern, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte a ajuns să capete conotaţii diplomatice datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Potrivit Protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris din 30 iunie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. Cum ambele părţi implicate în soluţionarea chestiunii îşi apărau propriul punct de vedere, printr-o decizie a Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se hotărâse ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea Obştească votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.<br />Prin sancţionarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti din 11 decembrie 1863 se prevedea şi o despăgubire de 51 de milioane de piaştri pentru călugării greci . Ca urmare a unei susţinute propagande diplomatice, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care egumenii greci refuzau să accepte soluţia adoptată, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.<br />Pe de altă parte, pe linia sporirii autonomiei ţării, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a aprobat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, prin care se prevedea, de fapt, autocefalia Bisericii române, legătura cu Patriarhia de la Constantinopol păstrându-se numai la nivelul dogmei . O astfel de măsură a stârnit reacţia Patriarhiei constantinopolitane, care solicita Domnitorului şi Mitropolitului Primat, Nifon, să condamne noile legi bisericeşti, lucru care nu s-a petrecut. Răspunsul oficialităţilor noastre politice şi bisericeşti a fost acela că Biserica română s-a bucurat întotdeauna de independenţă şi că nu s-a făcut altceva decât a se consacra o situaţie existentă. Totodată, la sfârşitul anului 1865, cu toată opoziţia unor deputaţi şi senatori, avea să fie aprobat de Parlament proiectul de lege privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn, la recomandarea Consiliului de miniştri şi a Ministerului Cultelor, încălcându-se tradiţia eligibilităţii lor de către clerici şi mireni .<br />Având în vedere cele expuse mai sus, alegerea episcopului Melchisedec pentru misiunea de la Sankt Petersburg ne apare cum nu se poate mai potrivită. Pentru a confirma competenţa sa în discutarea unor astfel de chestiuni delicate cu oficialităţile politice şi bisericeşti imperiale, sunt necesare câteva precizări biografice.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiDrHg5PbCVBbM_HTj-DVCD1H_ePE29QAybEVyCN2wsvzlIHDfrgAbVqZ6VMM88v54hSpWrRnOgVX3MAbUU1waqCAygRvGSIfGaCNl_jSGJOii6AhCYxsNmMqsVEpKDfqWGMgfhBXdI-j8a/s1600-h/Melchisedec.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 83px; height: 113px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiDrHg5PbCVBbM_HTj-DVCD1H_ePE29QAybEVyCN2wsvzlIHDfrgAbVqZ6VMM88v54hSpWrRnOgVX3MAbUU1waqCAygRvGSIfGaCNl_jSGJOii6AhCYxsNmMqsVEpKDfqWGMgfhBXdI-j8a/s200/Melchisedec.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425926909901560770" /></a><strong>Melchisedec Ştefănescu (1823-1892)</strong> s-a impus ca unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă, absolvent al renumitului Seminar teologic de la Socola (Iaşi) şi, ulterior, al Academiei duhovniceşti de la Kiev (1851), unde şi-a însuşit limba rusă şi a dobândit titlul de magistru în teologie şi litere. Reîntors în ţară, avea să ajungă profesor la Seminarul de la Socola, predând hermeneutică, „scripturistică ecleziastică”, dogmatică, precum şi limbile ebraică şi latină. Transferat apoi la Huşi, a îndeplinit, pe lângă îndatoririle de locţiitor de episcop, şi funcţia de rector al Seminarului de aici. Din 1865 este confirmat drept primul episcop al eparhiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, în sudul Basarabiei, eparhie ce luase fiinţă cu un an în urmă. La Ismail, a reuşit să achiziţioneze imobilele necesare Episcopiei şi a manifestat preocupări pentru îmbunătăţirea învăţământului teologic prin înfiinţarea unui Seminar . Dincolo de faptul că fusese un înfocat adept al cauzei unităţii naţionale înfăptuite la 1859, episcopul Melchisedec a fost un susţinător al politicii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pronunţându-se în favoarea secularizării averilor mănăstireşti, dar şi a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Pe această linie se înscrie şi atitudinea sa favorabilă legii din 1865 privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn. În egală măsură, episcopul s-a dovedit a fi un mare erudit, el însuşi scriind o serie de lucrări privind istoricul Episcopiei Romanului şi al Huşilor, despre manuscrisele slavone de la mănăstirea Neamţ, lucrări consacrate vieţii şi activităţii unor foşti ierarhi reprezentativi ai Bisericii şi, bineînţeles, numeroase cărţi de teologie şi dogmatică. De altfel, rezultatele pe acest tărâm vor fi recompensate prin primirea sa, în 1870, în rândul membrilor Societăţii Academice Române (Academia Română) . Potrivit dorinţei testamentare, averea sa avea să fie pusă la dispoziţia Episcopiei Romanului, pentru acordarea de burse de studii la Academia din Kiev, pentru înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti la Roman, unde să fie primiţi numai copii orfani .<br />Revenind asupra misiunii de la Sankt Petersburg (8 februarie – 5 martie 1868), precizăm că discuţiile purtate cu acest prilej nu sunt îndeajuns cunoscute. Atât raportul către Domnitorul Carol I al lui Ioan Cantacuzino, cât şi cel al episcopului Melchisedec se regăsesc în Arhivele Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, la fondul Casa Regală. Ne vom opri aici numai asupra raportului întocmit de episcopul de Ismail. El a fost redactat în limba română, are 7 file şi conţine expunerea detaliată a convorbirilor avute cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Mitropolitul de Sankt Petersburg .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgwXS5Xh8lSlNS4Jj5ynqPoO6ZZ5KW2us89_jLVVqMR0K5IfFIUtRqahLVWCrgmdKp5rGerb4PFbUSatp5GLNdYp0nvZ45gQi3X9YO0jJWUSuU5ttFYnfaE5ZHJxrpq3kNF0ipNveEu-fK1/s1600-h/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 164px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgwXS5Xh8lSlNS4Jj5ynqPoO6ZZ5KW2us89_jLVVqMR0K5IfFIUtRqahLVWCrgmdKp5rGerb4PFbUSatp5GLNdYp0nvZ45gQi3X9YO0jJWUSuU5ttFYnfaE5ZHJxrpq3kNF0ipNveEu-fK1/s200/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425929045831581842" /></a>La prima întâlnire cu cancelarul <strong>Gorceakov</strong> (foto), acesta i-a întâmpinat pe emisarii români cu bunăvoinţă, şi întrucât episcopul Melchisedec cunoştea limba rusă, conversaţia a urmat în această limbă. Încă de la început, cancelarul rus preciza că legăturile istorice din trecut dintre cele două ţări, care „au costat pe Rusia atâta sânge”, recunoştinţa pe care românii o datorează ruşilor, precum şi vecinătatea reclamă stabilirea unor „bune şi amicale relaţiuni”. Totodată, ţinea să dezmintă acuzaţiile potrivit cărora Rusia dorea să cucerească Principatele, punând pe seama inamicilor răspândirea unor astfel de „calomnii”. Dintre chestiunile pendinte ce urmau a fi discutate, cea mai gravă i se părea cancelarului cea a averilor mănăstirilor închinate, recomandând în acest sens pe Stremaukov, directorul Departamentului asiatic, care cunoştea à fond toate chestiunile privitoare la România .<br />La întâlnirea cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, acesta se arăta foarte preocupat de propaganda catolică în România, care în opinia sa îşi avea începuturile în timpul domniei lui Cuza, amintind de „persecuţia asupra mănăstirilor”, de „prefaceri în simbolul credinţei”, de înfiinţarea unei şcoli a călugăriţelor catolice la Iaşi, de iezuiţi care ar fi pătruns în ţară. În replică, episcopul Melchisedec avea să ofere asigurări că propaganda catolică nu poate izbuti în România, „fiindcă românii în genere sunt foarte ataşaţi de credinţa religioasă moştenită de la părinţi”, că „papismul este urât la noi în toate clasele pentru pretenţiunile despotice ale Papei”. În ceea ce priveşte aşa-numitele „prefaceri în simbolul credinţei”, acestea nu erau decât zvonuri răspândite de gazetele din Grecia, care doreau să lase impresia că egumenii greci erau „străjerii ortodoxiei” şi că odată cu plecarea lor „s-ar fi periclitat ortodoxia în România” .<br />Mitropolitul avea convingerea, greşită de altfel, că Domnitorul Carol fiind catolic ar înlesni propaganda catolică. Or, dimpotrivă, emisarul român sublinia că Domnitorul era foarte preocupat de ideea de a restabili Biserica pe baza canoanelor şi a drepturilor ei istorice, dorind reluarea vechilor relaţii cu Bisericile ortodoxe şi cu Rusia, în calitate de sprijinitoare a ortodoxiei. Fără a fi pe deplin convins de spusele interlocutorului român, Mitropolitul, după ce a reliefat consecinţele negative ale instabilităţii guvernamentale din România, avea să încheie cu promisiunea unei noi întrevederi ulterioare .<br />În timpul audienţei acordate emisarilor români, Ţarul Alexandru al II-lea a solicitat veşti despre Carol I, la care Ioan Cantacuzino a răspuns transmiţând complimentele acestuia, iar episcopul Melchisedec afirmând că Domnitorul este iubit de ţară, că are toată bunăvoinţa pentru prosperitatea Bisericii, că oferă sume însemnate din propriile sale mijloace pentru înzestrarea lăcaşurilor de cult cu cele necesare, că Ministerul Cultelor a primit de la buget o anumită sumă destinată reparaţiilor edificiilor religioase. O dovadă a faptului că Domnitorul avea bune intenţii faţă de Rusia se reflecta, în opinia Ţarului, şi în alegerea delegaţiei trimise la Sankt Petersburg. În ceea ce-l privea, oferea, la rândul său, asigurări de „bunăvoinţă şi protecţiune”. Interesându-se apoi de perioada în care episcopul Melchisedec şi-a făcut studiile la Kiev, Ţarul s-a mai arătat preocupat de existenţa în România a unei grupări politice „contrare ordinii” (aluzie la liberalii radicali), de eventuale asemănări între limbile rusă şi română, de chestiunile ce urmau a fi tratate cu Guvernul imperial, recomandând o înţelegere cu Gorceakov .<br />Cu prilejul celei de a doua întrevederi cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, episcopul român i-a oferit portretele Domnitorului şi al Mitropolitului nostru primat, precum şi un album cu fotografii reprezentând cele mai frumoase mănăstiri şi biserici din România. Mulţumind pentru un asemenea dar şi rămânând plăcut impresionat, mai ales de ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, Mitropolitul rus aducea în discuţie zvonurile răspândite în presa franceză, cum că delegaţia română avea drept scop de a găsi o Prinţesă rusă care să se căsătorească cu Principele Carol, situaţie oarecum hazlie pentru că nu mai auzise până atunci de un „arhiereu peţitor”. Chiar dacă delegaţia română nu avea o astfel de misiune, episcopul Melchisedec sublinia că o astfel de alianţă matrimonială ar fi totuşi bine văzută în ţară. Această afirmaţie a atras replica imediată a Mitropolitului rus că Franţa nu ar accepta o asemenea legătură de rudenie între Rusia şi România. Întrevederea avea să ia sfârşit prin dorinţa exprimată de episcop de a asista la liturghie .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhxq0NuIEYVFfc3snfEIBZUL04mP65QYv219MfAh_NH3O-C3l82aZpUHbhd0GK63i93D_KybYxGGNBKNbHyuHeVMr3j7EF7oPGKOOUolJtxWhX0S39Z8ZbkgqVQ7RrVGmOk8zSNlMQc-24Q/s1600-h/stema+Rusiei.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 160px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhxq0NuIEYVFfc3snfEIBZUL04mP65QYv219MfAh_NH3O-C3l82aZpUHbhd0GK63i93D_KybYxGGNBKNbHyuHeVMr3j7EF7oPGKOOUolJtxWhX0S39Z8ZbkgqVQ7RrVGmOk8zSNlMQc-24Q/s200/stema+Rusiei.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425930158333818962" /></a>La o nouă întrevedere, Gorceakov îi mărturisea lui Melchisedec despre anumite reclamaţii la adresa lui care i-au fost trimise din ţară, de care însă nu a ţinut seamă. Speranţa sa era aceea de a reglementa chestiunile cu Patriarhia de la Constantinopol. Asupra acestor chestiuni, emisarul român se va întreţine cu Stremaukov, care recomanda o înţelegere cu Patriarhul, care nu dorea altceva decât respectarea canoanelor, oferind astfel prilejul Bisericilor greacă şi rusă de a ne recunoaşte. Melchisedec a căutat a explica faptul că alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor se face la noi nu de către Sinod, ci de către Domn împreună cu Corpurile legislative, deci pretenţiile Patriarhului nu pot fi satisfăcute, întrucât ar încălca legile ţării. Departe de a se lăsa convins, Stremaukov sugera nici mai mult nici mai puţin decât modificarea legilor „spre pacificarea ortodoxiei”. O altă idee vehiculată era aceea de a trimite un delegat român la Patriarhia de la Constantinopol ca să trateze problema împăcării. O astfel de soluţie era sortită eşecului, Melchisedec afirmând că Patriarhia de la Constantinopol se foloseşte de problema alegerii episcopilor ca de un pretext, adevărata cauză a neînţelegerilor fiind problema bunurilor mănăstirilor închinate. Atât Guvernul, cât şi Domnitorul erau dispuşi a reglementa această chestiune, dar fără ca Patriarhia constantinopolitană să îngreuneze lucrurile prin impunerea unor condiţii dificile. Stremaukov se oferea să medieze conflictul dintre Biserica română şi Patriarhia de la Constantinopol, sugerând ca Guvernul român să i se adreseze cât mai curând .<br />În ultima audienţă acordată delegaţiei române, Ţarul a oferit din nou asigurări despre „bunele sale dispoziţiuni” şi dorinţa de a restabili tradiţionalele relaţii ce au existat între cele două ţări. Totodată, îşi exprima convingerea că problema averilor mănăstirilor închinate se va reglementa „spre a se putea curma cearta şi a se satisface nevoile creştinilor din Orient”, generalul Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol primind în acest sens instrucţiuni de a oferi concursul său României .<br />Acestea au fost detaliile cuprinse în raportul episcopului Melchisedec asupra misiunii extraordinare de la Sankt Petersburg cu care a fost însărcinat, împreună cu Ioan Cantacuzino. Cu certitudine, se poate considera că această misiune şi-a îndeplinit, într-o anumită măsură scopul, Rusia manifestându-şi disponibilitatea de a trata asupra unor chestiuni care vizau, de fapt, lărgirea autonomiei.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-49160137516001747082010-01-12T19:45:00.004+02:002010-01-12T21:26:02.992+02:00Caterisirea Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu (1896)Un episod interesant şi controversat, care ilustrează frământările societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, l-a reprezentat caterisirea Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Ghenadie Petrescu, la 20 mai 1896, ca urmare a unei decizii a Sfântului Sinod şi cu directa implicare a cercurilor guvernante. Acest eveniment avea să depăşească sfera religioasă, căpătând conotaţii politice şi transformându-se într-o redutabilă „armă” a opoziţiei conservatoare îndreptată împotriva Guvernului prezidat de liberalul D. A. Sturdza . În egală măsură, interesul faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea mitropolitană” sau „chestiunea Ghenadie” s-a manifestat nu numai la nivelul cercurilor politice şi religioase ale vremii, ci şi în rândul opiniei publice, ce avea să fie antrenată în acest veritabil „joc politic” în tot cursul anului 1896. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6tgyglkOnUlpnW_uWdklnOGLdLvgFaBaJwRilEDUhKx7RhbJf5qIZ8CfdrtqCPE8_ZRPvMCjgRH4kYVNkOW_j4Dq6ElRj4-Ju-xEIQEwxEug0pLhaw0ftiXEEYda89lRxUg7MJ_G9zZQP/s1600-h/Carol+I.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh6tgyglkOnUlpnW_uWdklnOGLdLvgFaBaJwRilEDUhKx7RhbJf5qIZ8CfdrtqCPE8_ZRPvMCjgRH4kYVNkOW_j4Dq6ElRj4-Ju-xEIQEwxEug0pLhaw0ftiXEEYda89lRxUg7MJ_G9zZQP/s200/Carol+I.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425935623152220994" /></a>Episodul aflat în atenţia noastră a fost abordat şi analizat atât de contemporani , cât şi de istoriografia românească . În ceea ce ne priveşte, am descoperit în arhiva Casei Regale un memoriu inedit al Mitropolitului Ghenadie adresat <strong>Regelui Carol I</strong> (foto), document care aduce noi clarificări referitoare la apărarea înaltului demnitar bisericesc faţă de acuzele ce i s-au adus şi implicaţiile politice ale întregii chestiuni. Desigur, este vorba de un act justificativ şi, fără îndoială, subiectiv, dar care, coroborat cu alte mărturii, înclină balanţa aprecierilor în favoarea celui caterisit. Înainte de a reproduce, în anexa studiului de faţă, amintitul document, considerăm necesare un scurt istoric al momentului demiterii Mitropolitului Primat şi câteva aprecieri asupra acestui controversat eveniment.<br />În timpul „marii guvernări conservatoare” (1891-1895), ca urmare a retragerii Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, avea să fie ales în locul său, la 18 mai 1893, şi înscăunat trei zile mai târziu episcopul de Argeş, Ghenadie Petrescu. Această alegere fusese sprijinită de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, existând suficiente voci care contestaseră o astfel de opţiune . Interesant este faptul că între Mitropolit şi D.A. Sturdza, contestatarul de mai târziu, au existat, o bună perioadă de timp, relaţii de colaborare apropiate, determinate de editarea unor volume dintr-o însemnată colecţie de documente istorice . Totodată, Mitropolitul propusese ca Sturdza să facă parte din consiliul de administraţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, ceea ce avea să stârnească, la sfârşitul anului 1895, protestul unuia din epitropi, prinţul Nicolae Bibescu, care, în condiţiile respingerii bugetului, va solicita intervenţia Regelui Carol I. Acesta din urmă, la rândul său, îi va solicita Înaltului demnitar bisericesc să nu se amestece în administrarea Aşezămintelor, menţinând în acest fel armonia şi evitând declanşarea unui scandal. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkNIx7BOrgHczXLgW2wRONvudC1GLTue6ltuF7z_nMWKTX9TPhCMQx9zqy9triTfImz1QJjDQiyc8F7prbls2pUkWY6KA2WuDrHtB4zDk-MR7Nnixj6yGw1BRlvY1wCYgTjgOsMBDvfxh6/s1600-h/Dimitrie_A__Sturdza.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 154px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkNIx7BOrgHczXLgW2wRONvudC1GLTue6ltuF7z_nMWKTX9TPhCMQx9zqy9triTfImz1QJjDQiyc8F7prbls2pUkWY6KA2WuDrHtB4zDk-MR7Nnixj6yGw1BRlvY1wCYgTjgOsMBDvfxh6/s200/Dimitrie_A__Sturdza.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425934986192662050" /></a>Propunerea neinspirată a Mitropolitului se va întoarce împotriva sa, atrăgând după sine atât aversiunea prinţului Bibescu, care va întocmi un voluminos dosar contra lui Ghenadie , cât şi pe cea a lui <strong>D.A. Sturdza</strong> (foto), la scurtă vreme după ce acesta va deveni prim-ministru. Aşa cum rezultă din scrisoarea Mitropolitului adresată Regelui Carol I la 17 mai 1896, încă de la venirea la putere a guvernului liberal s-a conceput planul pentru îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan, avându-se în vedere sprijinul pe care-l acordase anterior conservatorilor în adoptarea legii clerului, în ceea ce priveşte modificarea unor articole din legea sinodală şi susţinerea altor legi, ceea ce nu a fost pe placul noului prim-ministru liberal, D.A. Sturdza. Totodată, Mitropolitul precizează că acesta din urmă l-a pus în conflict cu epitropii de la Aşezămintele Brâncoveneşti, preşedinte al comisiei pentru întocmirea bugetului fiind instalat episcopul Partenie al Dunării de Jos, partizan al liberalilor şi pretendent la scaunul mitropolitan . <br />Treptat, încep să apară în presă mai multe atacuri la adresa Mitropolitului pentru a-l discredita, unele acuzaţii fiind destul de grave şi chiar de domeniul dreptului comun. Înaltul demnitar bisericesc menţionează că astfel de atacuri erau opera amintitului pretendent în complicitate cu o parte a membrilor Sfântului Sinod, care refuzau să mai participe la şedinţe. Cum însă Ghenadie era hotărât a nu ceda presiunilor şi ameninţărilor, protestatarii de conivenţă cu D.A. Sturdza pun la cale întrunirea unei şedinţe a Sfântului Sinod pentru a-i da un vot de blam, a-l suspenda şi a-l supune judecăţii pe Mitropolit. Acesta din urmă solicitase de trei ori consecutiv ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică închiderea Sfântului Sinod, însă nu s-a făcut altceva decât a-i încuraja pe răzvrătiţi. Astfel, considerându-se pe deplin nevinovat, Mitropolitul Primat solicită lui Carol I medierea conflictului, spre a pune capăt unei stări de lucruri păgubitoare pentru Biserică . <br />Decizia luată – în absenţa încriminatului - de Sfântul Sinod, la 20 mai 1896, de caterisire a Mitropolitului Primat socotit vinovat şi de trimitere a sa la mănăstirea Căldăruşani ca simplu monah , va fi pe placul Guvernului, care se va grăbi a o aplica. În locul celui suspendat se va institui o locotenenţă arhierească compusă din: Iosif Naniescu al Moldovei, Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Odată aflată sentinţa, fostul Mitropolit dă publicităţii o broşură ce conţine o adresă către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi un răspuns detaliat la învinuirile ce i se aduseseră . În ceea ce priveşte adresa către Mitropolitul Moldovei, Ghenadie atacă în nulitate actele Sfântului Sinod rostite împotriva sa şi contestă, pe bună dreptate, în calitatea sa de Mitropolit Primat, legalitatea canonică a constituirii Sfântului Sinod, în condiţiile în care acesta trebuia să fie compus din cel puţin 12 arhierei. Ori, din aceşti 12, existau trei, Ionichie Băcăuanul, Pimen Piteşteanul şi Atanasie Craioveanul, care îndeplineau rolul de acuzatori şi deci nu puteau figura printre judecători. Mai mult decât atât, unul dintre cei 12, episcopul Râmnicului şi Severinului, fusese dat anterior în judecata Sfântului Sinod, aşadar nu avea dreptul de a se număra printre judecători. Prin urmare, nu era întrunit numărul necesar de arhierei cerut de legile canonice. Pe de altă parte, actul de acuzare nu-i fusese adus la cunoştinţă pentru a avea timpul necesar a se dezvinovăţi . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJXrasivvGLuWynpbNTJFZRIyhsGgYvBjR0CmpLGvaByFW8CqYFw52KRRVQHXalssGIOz1cfC2ERRWrHe7-pGYqgEJ7ekF76DNIJG2W5RHYAv5D0uoKdrrtjzqnshN6DWiTy6Vn6iMKlG2/s1600-h/mitropolia-bucuresti.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 177px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJXrasivvGLuWynpbNTJFZRIyhsGgYvBjR0CmpLGvaByFW8CqYFw52KRRVQHXalssGIOz1cfC2ERRWrHe7-pGYqgEJ7ekF76DNIJG2W5RHYAv5D0uoKdrrtjzqnshN6DWiTy6Vn6iMKlG2/s200/mitropolia-bucuresti.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425936509703185394" /></a>Cât priveşte învinuirile aduse, fostul Mitropolit Primat răspunde tuturor celor 9 capete de acuzare referitoare la presupuse încălcări ale canoanelor bisericeşti: 1) că ar fi făcut inovaţii în serviciul sfintei liturghii rostind „cuvântarea mistică a Sfintei Treimi” în naosul bisericii şi nu în altar; ori, mărturisirea Sfintei Treimi se face în sânul bisericii, căci în altar se rostesc mai ales rugăciuni; 2) că ar fi predat cele sfinte prin încălcarea canonului 29 al Sinodului IV ecumenic, care precizează că a-l duce pe episcop pe treapta Presbiterului este sacrilegiu; ori, nu a luat niciodată o astfel de măsură, ci doar a oprit pe episcop de a purta mantie şi pe arhiereu de a purta mitră atunci când oficiază Primatul, regulă utilizată de predecesorii săi; 3) că ar fi călcat canonul 33 Apostolic şi 13 al Sinodului IV ecumenic, primind în eparhia sa, fără carte canonică, clerici din alte eparhii; ori, primirea clericilor din alte eparhii nu este oprită dacă există o încuviinţare şi recomandare a episcopului respectiv; iar la celelalte puncte, că ar fi săvârşit felurite abuzuri în ceea ce priveşte conducerea arbitrară a dezbaterilor Sinodului, imprimarea de cărţi bisericeşti fără acordul Sinodului, înlocuirea arbitrară a unor funcţionari din acest for clerical, uzurparea puterilor Sfântului Sinod, omiterea pomenirii în Biserica Mitropolitană din Bucureşti a Sfântului Sinod; ori, nimeni nu a depus vreun protest despre conducerea arbitrară a dezbaterilor; a fost înlăturată de la tipărire o Mărturisire ortodoxă a cărei traducere conţinea erori dogmatice şi înlocuită cu o alta; înlocuirea unor funcţionari s-a făcut numai cu acordul Sinodului; nu a uzurpat în nici un fel puterile Sfântului Sinod; pomenirea acestuia s-a făcut dintotdeauna. <br />Nu sunt ocolite răspunsurile nici la acele acuze ce ar trebui să ţină de competenţa delictelor comune judecate, în cazul demnitarilor clerici, de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Acuzaţiile vădit exagerate şi chiar infantile, unele pur şi simplu inventate, priveau administrarea unor sume de bani, însuşirea unor vase sfinte şi a unor veşminte, complicitate cu un fost condamnat pentru ascunderea unor hârtii compromiţătoare. Toate acestea sunt demontate cu argumente palpabile.<br />Toate acestea ne demonstrează faptul că Mitropolitul fusese acuzat pe nedrept şi că detronarea sa din funcţie nu a fost altceva decât o manevră politică care a provocat complicaţii inutile. În sensul acesta pledează evoluţia ulterioară a evenimentelor, care vor duce la: atacuri ale opoziţiei, manifestaţii de stradă, sciziunea liberalilor, formarea unui nou guvern compus din gruparea dizidentă, retractarea acuzelor Sfântului Sinod la adresa fostului Mitropolit şi reabilitarea acestuia, demisia sa şi alegerea unui nou Mitropolit, revenirea la putere a lui D.A. Sturdza. <br />Ceea ce nu anticipase Guvernul Sturdza a fost faptul că prin mijloacele utilizate pentru îndepărtarea Mitropolitului Primat, care la un moment dat au îmbrăcat forma brutalităţii, au alimentat atacurile opoziţiei conservatoare şi manifestaţiile de simpatie ale opiniei publice faţă de cel demis. Atacurile au fost îndreptate chiar şi împotriva Regelui Carol I, care, potrivit presei de orientare antidinastică, l-ar fi impulsionat pe prim-ministru să acţioneze pentru demiterea Mitropolitului, întrucât acesta se dovedise intransigent faţă de propagarea catolicismului . <br />Pe de o parte, liderul Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, încercase să-l încurajeze pe fostul Mitropolit să nu se supună deciziei şi a fost chiar bruscat de forţele poliţieneşti ce urmau să-l însoţească pe cel caterisit . Pe de altă parte, liberalul Nicolae Fleva, abia înlăturat de la Ministerul de Interne, declanşează seria întrunirilor publice împotriva procedurii Guvernului şi a Sfântului Sinod, precum şi numeroase „pelerinaje” la locul celui osândit. Treptat, avea să se contureze o grupare liberală dizidentă, din ce în ce mai ostilă Guvernului şi, mai ales, primului ministru. Este vorba de gruparea „drapelistă”, intitulată astfel după numele noului organ de presă, „Drapelul”. <br />Acţiuni publice la fel de zgomotoase organizează conservatorii Take Ionescu şi Nicu Filipescu, cărora li se adaugă „protestul doamnelor române” . Întreaga protipendadă bucureşteană era frământată de chestiunea aflată la ordinea zilei – „chestiunea Ghenadie” - şi „persecuţiile” la care fusese supus fostul mitropolit. Anumite piese documentare, total exagerate, din voluminosul dosar întocmit de prinţul Bibescu aveau să fie preluate şi făcute publice de către ziarul oficial al Partidului Liberal, „Voinţa Naţională”, ceea ce nu a făcut altceva decât să toarne şi mai mult gaz pe foc. <br />Agitaţiile se vor calma pe perioada verii, datorită vacanţei parlamentare, şi pe timpul vizitei Împăratului Franz-Iosef la Bucureşti şi Sinaia (16-18 septembrie 1896), pentru a fi reluate cu îndârjire după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare (15 noiembrie 1896), când vor avea loc ample manifestaţii de stradă abil dirijate de dizidentul Nicolae Fleva. Intervenţia dură a autorităţilor avea să determine în cele din urmă demisia Cabinetului D.A. Sturdza şi formarea unui Guvern compus din membrii dizidenţei liberale „drapeliste”, în frunte cu P.S. Aurelian (21 noiembrie 1896). <br />Una din sarcinile imediate ale noului Cabinet de nuanţă liberală era aplanarea „chestiunii mitropolitane” şi calmarea spiritelor, drept pentru care, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gheorghe Mârzescu, susţine ideea convocării unei noi şedinţe a Sfântului Sinod pentru reabilitarea celui osândit şi apoi înregistrarea demisiei sale. De această dată, membrii Sinodului retrag acuzaţiile la adresa fostului mitropolit şi revin asupra deciziei luate anterior. Pentru a calma agitaţiile şi a mai putea salva ceva din ridicolul situaţiei, mitropolitul reabilitat şi reînscăunat trebuia să-şi dea imediat demisia. Situaţia părea la un moment dat a fi compromisă de indecizia lui Ghenadie Petrescu. În cele din urmă hotărăşte să înainteze demisia sa liderului conservator Lascăr Catargiu, ce, la rândul său, o va remite Regelui, căruia, de altfel, îi era adresată. <br />Astfel, la 4 decembrie 1896, sunt publicate o serie de acte oficiale ce puneau, în sfârşit, capăt „chestiunii Ghenadie”, şi anume: hotărârea Sfântului Sinod de reabilitare, urmată de actul demisiei Mitropolitului, aprobarea acesteia prin decret regal şi actul de convocare al colegiilor electorale în vederea alegerii unui nou Mitropolit. Singura persoană socotită capabilă a restabili prestigiul Bisericii, serios zdruncinat de evenimentele petrecute, era fostul Mitropolit Iosif Gheorghian, antecesorul lui Ghenadie Petrescu în perioada 1886-1893. Aşadar, Iosif Gheorghian avea să fie din nou ales, investit şi înscăunat Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei la 8 decembrie 1896 . La scurtă vreme, Guvernul prezidat de P.S. Aurelian va fi obligat să se retragă ca urmare a intrigilor fostului prim-ministru şi a presiunilor exercitate de cei doi miniştri ce rămăseseră fideli acestuia, sarcina formării unui nou Cabinet revenindu-i, bineînţeles, lui D.A. Sturdza la 31 martie 1897. Astfel se încheia un episod, ce l-am putea numi astăzi tragi-comic, al vieţii politice româneşti, în care prestigiul Bisericii şi cel al guvernanţilor fusese serios ştirbit. <br /> <br />ANEXĂ: Memoriul Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu adresat Regelui Carol I [ 17/29 mai 1896, la ora 3 după amiază] <br /><br /><br /><em>Majestate<br /><br />Cred că Majestatea Voastră are deplină cunoscinţă de cele ce se petrec de o seamă de vreme în sânul sântului Sinod.<br />Încă de la chemarea actualului guvern la putere, s-a conceput planul pentru depărtarea mea de pe scaunul de Mitropolit Primat; căci, votarea legei clerului la care am contribuit în mare parte, modificarea art. 9 din legea sinodală, şi multe alte legi votate de guvernul conservator şi pe cari eu le-am susţinut, n-au plăcut partidului liberal şi în special Domnului Dimitrie Sturdza, care prin scrisoarea ce mi-a adresat când l-am poftit la banchetul din Curtea de Argeş, s-a dat pe faţă, spunând că Biserica este în doliu.<br />Pentru a esecuta planul conceput, D. Sturdza după ce primesce puterea, mă povăţueşte să intru în conflict cu epitropii de la aşezămintele brâncovenesci, după cum pot dovedi cu cele două scrisori pe cari le am de la Domnia Sa.<br />Intrat în conflict, face ca în comisiunea pentru luarea socotelelor, să fie ales ca Preşedinte P.S. Episcop al Dunării de Jos, aprigul luptător al partidului liberal, şi candidatul oficios la scaunul de Mitropolit Primat.<br />Odată ales ca Preşedinte al comisiunei, Prea Sânţia Sa Episcopul Partenie, pe de o parte ţese fel de fel de intrigi între mine şi între Prinţii Epitropi ai acestor aşezăminte, aşa că toate stăruinţele mele, depuse după sfaturile înţelepte ale Majestăţii Voastre, spre a ajunge la o împăcăciune, au fost zadarnice, căci intrigantul a ştiut să semene vrajbă cu multă fineţe; iar pe de altă parte, făcând pact prin promisiuni şi ameninţări cu unii din membrii Sântului Sinod, au început prin presă o campanie odioasă în contra mea, căutând a mă discredita în faţa Majestăţii Voastre şi a opiniunei publice. Iată Maiestate, obârşia grevei de la Sinod!<br />Cu deschiderea Sântului Sinod în sesiunea de primăvară, a căutat să se pună în esecutare planul conceput pentru răsturnarea mea. Văzând urzitorii planului, că prin grevă şi fel de fel de ameninţări, nu mă hotărăsc a demisiona, s-au decis ca însuşi acusatorii mei să se constitue în judecători, şi convocaţi de D. Ministru spre a ţine şedinţa, voesc a-mi da vot de blam, a mă suspenda, şi în urmă a mă judeca, fapt care n-are precedent în Biserica noastră română.<br />Am cerut Domnului Ministru prin trei adrese consecutive ca să obţină de la Majestatea Voastră Decretul de închidere a Sântului Sinod, ameninţându-i că asemenea greve ivite în sânul acestui Înalt corp bisericesc, n-au fost potolite de fostul Ministru de Culte, decât prin închiderea Sântului Sinod; şi cu toate acestea Domnia Sa, în loc de a pune capăt unei stări anormale şi unei crise nenorocite prin care trece Biserica noastră, Domnia Sa încuragiază pe membrii resvretiţi şi-i convoacă la Sinod pentru ca să iscălească acte pe basa cărora să fiu dat judecăţei.<br />Nu cred, Maiestate, că trebue să merit o asemenea pedeapsă, când nu sunt de fel vinovat. Le trebue cu orice chip scaunul de Mitropolit Primat.<br />Numai înţelepciunea şi pietatea Majestăţii Voastre, de care aţi dat dovezi, pot să pună capăt acestei stări de lucruri, păgubitoare pentru Biserica noastră.<br />Acestea supunându-le cu respect la cunoscinţa Majestăţii Voastre, Vă rog, Maiestate, pentru a emite decretul de închiderea Sântului Sinod spre a se linişti spiritele creştinilor. Iar eu din parte-mi asigur pe Majestatea Voastră, că până la viitoarea sesiune de toamnă, îmi voi da toate silinţele de a aplana orice neînţelegeri, ca astfel Sânta noastră Biserică, să poată prospera în linişte, sub auspiciile înţelepte ale Majestăţii Voastre.<br />Al Majestăţii Voastre prea plecat şi supus smerit rugător către Dumnezeu<br /><br />† Ghenadie Mitropolit Primat</em>Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-68291562793770413862010-01-12T19:43:00.000+02:002010-01-12T19:44:58.967+02:00RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEITHE INTERNATIONAL RECOGNITION OF THE ROMANIA’ STATE INDEPENDENCE<br /><br />Abstract<br /><br /> After the Treaty of Berlin (July 13, 1878), the Romanian authorities tried to fulfill the conditions stipulated in the Treaty for the recognition of the Romanian state independence by the Great Powers. These conditions were: to cede the southern Bessarabia to Russia and taking in possession by Romania of the Dobroudja district, to concede citizenship to all foreigners without difference of confession, and, like a collateral condition, redeem of the Romanian railroads from the German shareholders.<br /><br />Termeni cheie: România, Marile Puteri, independenţă, Tratatul de la Berlin, diplomaţie<br />Key words: Romania, Great Powers, independence, Treaty of Berlin, diplomacy<br /><br />Pentru a se conforma voinţei colective a Europei exprimată prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D.A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată. <br />La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .<br />Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. <br />Sesizând eforturile diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea independenţei înainte şi doar cu un simplu angajament al aplicării art. 44, Maiorescu ţinea să sublinieze că moţiunea era un subterfugiu, pentru a lăsa impresia că se execută ceva, dar în realitate nu se executa. În opinia sa trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .<br />Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări. Făcând abstracţie de raporturile reci „care au afectat în mod dureros pe adevăraţii prieteni ai României”, Ţarul era dispus să reia „bunele relaţii tradiţionale cu această ţară, care nu va avea niciodată de suferit, nici cea mai mică atingere” . <br />Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .<br /> Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia. <br />În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării . <br />Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.<br />Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens. <br />De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .<br /> Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu . <br />Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit . <br />În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .<br />După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.<br />În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.<br />Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .<br />Pe aceeaşi linie se înscrie şi decizia Consiliului de Miniştri, după o prealabilă sondare a atitudinii Puterilor europene, ca Domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală (9/21 septembrie 1878). Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român la Viena, era însărcinat a afla poziţia Austro-Ungariei faţă de acordarea titlului de Rege lui Carol I. Atunci, Contele Andrássy declarase că un asemenea titlu nu poate fi recunoscut, întrucât românii din Transilvania „pourraient croire que leur Souverain n'est plus à Vienne, mais à Bukarest” . În noua conjunctura creată de Tratatul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât şi celelalte Puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoaşterea titlului de Alteţă Regală . <br />Astfel, se declanşează o nouă şi persistentă campanie diplomatică menită a determina Puterile europene să numească la Bucureşti trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, acţiune ce ar fi reprezentat, de fapt, „forma exterioară şi consacrarea definitivă a independenţei noastre” . <br />Cea mai receptivă la propunerea avansată de Guvernul princiar fusese diplomaţia de la Viena, care încă din iulie 1878 oferea asigurări în acest sens, lui Ion Bălăceanu fiindu-i recunoscută, două luni mai târziu, calitatea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Tot în luna septembrie 1878, contele Hoyos era numit în aceeaşi calitate la Bucureşti . <br />Exemplul Cabinetului austro-ungar era secondat în aceeaşi lună de Rusia – satisfăcută de efectuarea schimbului teritorial prevăzut în Tratatul de la Berlin –, Guvernul de la St. Petersburg acordând reprezentantului său la Bucureşti, baronul Stuart, rangul, ceva mai modest, de ministru rezident, pentru ca în luna noiembrie 1878, generalul Ioan Ghica să fie primit în audienţă de Ţarul Alexandru al II-lea în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar .<br />Ulterior, în decembrie 1878, Imperiul Otoman s-a arătat şi el dispus a relua relaţiile diplomatice cu statul român independent, pe bază de reciprocitate, fiind acreditat la Constantinopol ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar Dumitru Brătianu, iar la Bucureşti Suleiman Bey .<br />Mai puţin fructuoase se vor dovedi demersurile româneşti pe lângă Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra şi Roma. Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta „cu rigurozitate” prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă , precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine „o promptă evacuare a trupelor” .<br />Nici la Londra sau Paris nu existau sentimente mai bune, Cabinetul francez, de pildă, declarându-se nesatisfăcut de ritmul în care autorităţile române înţelegeau să transpună în practică art. 44 din Tratat, referitor la egalitatea în drepturi civile şi politice a străinilor de alt rit decât cel creştin. Ostilitatea diplomaţiei de la Quai d'Orsay şi admonestările repetate, ce aminteau de perioada garanţiei colective, au fost de natură a provoca indignare la Bucureşti. Într-o lungă notă confidenţială adresată reprezentantului nostru la Paris, şeful diplomaţiei române, Mihail Kogălniceanu, ţinea să constate că „prezenţa amicală la Bucureşti şi activitatea luminată a unui ministru plenipotenţiar francez ar avea pentru soluţionarea fericită a problemei în discuţie (aplicarea art. 44 - n.n.) mult mai multă greutate decât presiunea exercitată de la distanţă sub formă de predici” .<br />Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880 .<br />Cât priveşte atitudinea Guvernului de la Roma, deşi iniţial conferise reprezentantului său rangul de ministru plenipotenţiar, în faţa atitudinii Angliei, Franţei şi Germaniei, observa că nu poate nesocoti voinţa acestora şi, prin urmare, întârzia să înainteze scrisorile de acreditare lui Fava . Aşadar, se poate lesne constata că recunoaşterea independenţei României, privită din unghiul de vedere al Cabinetelor europene, era subsumată soluţionării şi aplicării clauzei referitoare la acordarea de drepturi civile şi politice, indiferent de religie. Cu alte cuvinte, rezolvarea „chestiunii evreieşti” .<br />Lunile care au precedat Congresul de pace de la Berlin fuseseră marcate şi de o intensă activitate a organizaţiilor şi personalităţilor israelite în favoarea emancipării co-religionarilor din Balcani. Un rol considerabil în acest sens i-a revenit lui Gerson Bleichröder, care a întreprins demersuri – dublate adeseori şi de presiuni – pe lângă Curţile europene în vederea includerii în Tratatul de pace a unor clauze de natură să garanteze drepturile civile şi politice ale evreilor din Serbia, Bulgaria şi România . Vom reuşi astfel să ne explicăm de ce Bleichröder, îi scria cu încredere bunului său amic Adolphe Crémieux, cu o săptămână înainte de inaugurarea lucrărilor Congresului, că „România va fi silită să admită emanciparea evreilor” . <br />Într-adevăr, aşa cum am observat deja, plenipotenţiarul francez la forumul european, el însuşi presat de familia Rothschild din Paris , luase iniţiativa în acest sens. Potrivit art. 44 din Tratat, în România „deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice”.<br />Transpunerea în practică a respectivei clauze impunea, însă, revizuirea art. 7 din Constituţie de către Camerele legislative reunite, ceea ce va provoca evidente nelinişti şi insatisfacţii. Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea „neamicală” a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de „problema israelită” ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani. <br />Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea „cu naturalizarea câtorva evrei”, iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română . <br />În Mesajul tronului de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legislative din 15/27 noiembrie 1878, Carol I evidenţia noua poziţie a României de stat independent, cu drepturi depline în marea familie a ţărilor europene. Sarcina parlamentarilor era aceea de a stabili necesitatea revizuirii Constituţiei, pentru a elimina acel principiu al inegalităţii politice pe motive religioase, care „nu mai concordă cu luminile secolului” . În acelaşi sens, P. P. Carp, de pildă, declara că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi numai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Tratatului de la Berlin”. Prin urmare, omul politic conservator propunea suprimarea art. 7, pentru ca apoi să se cerceteze şi mijloacele necesare pentru soluţionarea „chestiunii evreieşti” .<br />Atmosfera tensionată din Camere şi permanentele acuze privind eşecul diplomatic suferit la Berlin impuneau o remaniere guvernamentală, ministrul de Externe M. Kogălniceanu, ţinta atacurilor opoziţiei, fiind sacrificat şi înlocuit cu Ion Câmpineanu . Principala preocupare a executivului va fi aceea de a crea condiţiile necesare revizuirii Constituţiei, astfel că la 17 ianuarie 1879, Ion C. Brătianu făcea o declaraţie oficială în Parlament în acest sens . Atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul îşi manifestau acum disponibilitatea de a lua în dezbatere propunerea de revizuire . Guvernul se va îngriji, în paralel, de trimiterea mai multor misiuni diplomatice în capitalele europene pentru a explica poziţia sa favorabilă soluţionării „problemei evreieşti” şi a grăbi, astfel, recunoaşterea independenţei .<br />În Parlament atmosfera nu va fi nici pe departe liniştită, existând interese divergente între diferitele grupări politice. În Adunarea Deputaţilor, omul politic junimist Titu Maiorescu, prin intermediul unei interpelări, solicita lămuriri în privinţa procedurii de revizuire a art. 7, cu atât mai mult cu cât constata că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti, plecase în misiune în capitalele europene pentru a obţine recunoaşterea independenţei, înainte de îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 44 din Tratat. Recunoaşterea independenţei s-ar fi obţinut mult mai repede dacă s-ar fi convocat de urgenţă Adunările de revizuire, renunţându-se la interminabilele dispute şi tergiversări din Parlament. <br />Intenţia Guvernului era aceea de a evita pe cât posibil o nouă bulversare a opiniei publice, sensibilă în privinţa „chestiuni evreieşti”, şi aceasta în condiţiile în care în mentalul colectiv persista amărăciunea provocată de pierderea sudului Basarabiei, iar relaţiile ruso-române se acutizaseră ca urmare a concepţiilor diferite asupra stabilirii frontierei sud-dobrogene. <br />De aici strădaniile premierului I. C. Brătianu de a demonstra în ambele Camere că Puterile europene au enunţat, prin Tratatul de la Berlin, doar un principiu şi nicidecum nu au impus acordarea naturalizării în masă a evreilor din România. O realitate se cerea recunoscută, aceea că prin prevederea inclusă în art. 7 s-a făcut mult rău, fără a oferi în schimb „cel mai mic bine”. Cu toate acestea, România a continuat să fie atractivă pentru evreii din imperiile vecine, numărul acestora crescând simţitor până la războiul de independenţă. Celor care invocau concurenţa elementului evreiesc şi criticau cercurile guvernante favorabile modificării art. 7, primul ministru le reproşa că nu făcuseră, de fapt, nimic concret pentru a garanta interesele economice şi sociale româneşti prin crearea unor instituţii de credit solide. Cât priveşte aşa-numitele acuze că ar fi existat anumite angajamente ale executivului în faţa străinătăţii, acestea nu au existat. Dimpotrivă, mesagerii României au căutat să convingă, în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin, pe unii reprezentanţi ai Alianţei Israelite că inserarea în tratatul de pace a unei clauze privind emanciparea evreilor ar fi o mare greşeală, mai ales pentru coreligionarii lor din România, şi ar leza astfel demnitatea naţională. Din păcate, din considerente mai presus de putinţa delegaţilor români, forul european a adoptat deciziile binecunoscute. Relevând aceste crude realităţi, primul ministru a reuşit să obţină din partea Camerei voturile necesare acţiunii de revizuire .<br />Şi în Senat persista ideea eronată că jertfele umane şi materiale, precum şi eroismul de care au dat dovadă românii pe câmpul de luptă ar constitui argumente suficiente în ochii diplomaţiei europene pentru recunoaşterea independenţei României, fără a mai fi necesară modificarea art. 7 din Constituţie . Pentru Vasile Boerescu, art. 44 din Tratatul de la Berlin, conţinea două părţi. Prima, se referea la faptul că doar evreii indigeni, născuţi în ţară şi fără vreo protecţie străină, se vor bucura de drepturi civile şi politice, fără a se indica şi modalitatea în care se va face emanciparea. În opinia sa, nu se solicita nicăieri a se recunoaşte evreilor supuşi străini drepturi politice, drepturi de care nu se bucură nici măcar străinii creştini. Partea a doua a respectivului articol avea în vedere, într-adevăr, pe toţi străinii care nu erau de religie creştină, dar se referea la libertatea cultului, la tratarea pe picior de egalitate din acest punct de vedere. Aşadar, temerile în privinţa împământenirii a peste 500.000 de israeliţi nu se justificau, numărul evreilor indigeni fiind cu mult mai mic, poate de câteva mii sau zeci de mii . În acelaşi timp, ca fost diplomat şi bun cunoscător al situaţiei internaţionale, Vasile Boerescu evidenţia şi pericolul la care s-ar expune ţara în eventualitatea în care nu s-ar ţine cont de hotărârile forului european de la Berlin, şi anume acela de a ni se impune o soluţie care, cu siguranţă, nu va fi pe placul nimănui . Pe de altă parte, oferind asigurări că nu s-a pus niciodată problema unei naturalizări în masă a evreilor şi avertizând că cel mai mare pericol nu trebuie căutat în afară, ci în interior, în certurile şi dezbinarea dintre parlamentari, I. C. Brătianu înclina din nou balanţa în favoarea Guvernului şi obţinea adeziunea majoritară a senatorilor pentru acţiunea de revizuire .<br /> Aşa cum sublinia şi Carol I în mesajul de deschidere a sesiunii extraordinare a Camerelor de revizuire, la 22 mai/3 iunie 1879, Puterile europene ne-au solicitat, pentru a ne admite în concertul statelor independente, a ne conforma ideilor înaintate care predominau în ţările civilizate, fără a ne impune însă o soluţie absolută, contrară intereselor noastre vitale. Înlăturarea restricţiilor din art. 7, potrivit cerinţelor vremii, se impunea de la sine, nu era altceva decât „o datorie imperioasă”, misiunea parlamentarilor fiind aceea de a asigura interesele noastre în interior şi poziţia României în raporturile internaţionale . <br />Cum era de aşteptat, şi de această dată obiecţiile vin din toate direcţiile, din toate partidele şi grupările politice parlamentare. Disputele de la nivelul tribunei Parlamentului şi din presă sunt adeseori pasionale. Limbajul îmbracă pe alocuri un caracter radical, ceea ce nu înseamnă că el izvorăşte din intoleranţă religioasă sau din presupuse sentimente antisemite. Trebuie avute în vedere, atunci când încercăm să înţelegem şi să explicăm această situaţie tensionată, dramatică, mai multe circumstanţe atenuante: dezamăgirea provocată românilor de atitudinea Puterilor europene, eşecul campaniei diplomatice pentru recunoaşterea imediată a independenţei, ştirbirea integrităţii teritoriale, amestecul extern în modificarea legislaţiei interne, presiunile exercitate asupra cercurilor conducătoare de la Bucureşti. În această ultimă privinţă, trebuie amintit faptul că, la un moment dat, s-a convocat chiar şi o conferinţă a ambasadorilor la Viena pentru a stabili mijloacele menite a soluţiona chestiunea emancipării evreilor din România. Reprezentantul austro-ungar avea să fie mandatat a consilia cabinetul de la Bucureşti să înlocuiască pur şi simplu art. 7 din Constituţie cu textul integral al art. 44 din Tratatul de la Berlin. Se mergea şi mai departe, reprezentanţii german şi englez declarând că în caz contrar, ţările lor vor apela fie la sultan, în calitate de suzeran al României, fie vor căuta o altă modalitate . De altfel, presiunile Germaniei mergeau până acolo încât cancelarul Bismarck încercase realmente să convingă diplomaţia austro-ungară că în eventualitatea în care Guvernul român nu soluţionează problema executării art. 44 din Tratatul de la Berlin, se impunea necesitatea întrunirii unei conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol, România urmând a fi socotită în continuare sub suzeranitate otomană. Un astfel de demers avea să fie respins de contele Andrssy, după cum va fi refuzată şi propunerea unui demers colectiv energic. În acest sens, diplomaţia vieneză ţinea să avertizeze cercurile conducătoare de la Bucureşti asupra pericolelor care planau asupra României dacă problema executării art. 44 va fi amânată sau respinsă de Parlament . <br />După constituirea unui Guvern de colaborare la 11 iulie 1879 , tot sub preşedinţia lui Ion C. Brătianu, programul executivului susţinut în faţa parlamentarilor preciza clar că soluţia avută în vedere pentru revizuirea art. 7 era aceea a naturalizării individuale care exclude orice categorie, cu restricţii speciale pentru dobândirea proprietăţii rurale . Imediat, ministrul de Externe Vasile Boerescu trimitea o circulară reprezentanţilor diplomatici români în străinătate făcând cunoscut programul noului Guvern şi explicând intenţiile acestuia de a se conforma art. 44 din Tratatul de la Berlin. Revizuirea art. 7 din Constituţie comporta, pe de o parte, aspecte de ordin internaţional, care rezultau din Tratatul de la Berlin şi care cuprindeau principiile generale ale civilizaţiei moderne, iar pe de altă parte, aspecte de ordin strict intern, care rezultau din interesele naţionale şi economice ale naţiunii române. Ministrul de Externe preciza că nimeni nu contesta în România introducerea în dreptul nostru public a principiului potrivit căruia „deosebirea de convingere religioasă nu va putea constitui un obstacol pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor politice şi civile”, după cum naturalizarea nu poate fi decât individuală şi cu excluderea categoriilor, ca urmare a situaţiei particulare a ţării, majoritatea evreilor având statutul de supuşi străini. În privinţa efectelor retroactive ale principiului enunţat, naturalizarea deodată a peste 150.000 de evrei indigeni „ar însemna să dăm o grea lovitură tuturor intereselor economice ale ţării, să dăm un nou imbold simţului conservării, să tulburăm conştiinţele şi să exasperăm pe cei mai timoraţi, ar însemna cu siguranţă să-i aducem pe cetăţeni la disperare, să-i împingem la revoltă şi la Dumnezeu ştie la ce alte nenorociri”. Or, o astfel de responsabilitate nu şi-o putea asuma nici Guvernul actual, nici oricare altul . Într-o altă circulară se afirma că în egală măsură se vor întocmi şi listele cu acei evrei, supuşi români, consideraţi asimilaţi cu cetăţenii români şi socotiţi demni de a dobândi naturalizarea cu dispensă de stagiu. În privinţa Dobrogei însă, toţi locuitorii vor fi trataţi pe picior de egalitate, fără deosebire de religie sau confesiune .<br />Extrem de semnificativ în privinţa presiunilor exercitate de Puterile europene pentru aplicarea art. 44 din Tratatul de la Berlin este un raport al lui D. A. Sturdza, ministrul de Finanţe, din 22 iulie 1879 . În urma unei călătorii pe care a întreprins-o la Berlin şi a întrevederilor avute cu anumite oficialităţi germane şi reprezentanţii Puterilor europene, D. A. Sturdza aducea la cunoştinţa celorlalţi miniştri că: „A rezista Europei, ar fi pentru moment, a sili pe Europa a executa ea însăşi decisiunile tratatului într-un mod coercitiv şi umilitor pentru România”. Cerinţa absolută era ca Guvernul princiar „să recunoască francamente şi imediat dispoziţiunile tratatului de Berlin care o privesc”. Prin urmare, aplicarea în practică a cerinţelor Puterilor europene s-ar reduce la trei acte legislative separate, însă votate simultan în Parlament. În primul rând, textul art. 7 din Constituţie ar trebui înlocuit cu următorul: „Religiunea nu este un obstacol pentru a se bucura şi exercita drepturile civile şi politice. Legi speciale vor determina aplicarea acestui principiu. Dreptul de a cumpăra proprietăţi rurale este legat de drepturile politice. Drepturile câştigate sunt menţinute şi respectate. Calitatea de român se capătă prin dispoziţiunea art. 16 din Codul civil şi se pierde după regulile determinate de legi în genere”. <br />În al doilea rând, trebuia să se stabilească un număr oarecare de persoane care să dobândească împământenirea şi care ar fi clasate pe categorii: <br />1) acei care au satisfăcut cerinţele legii militare şi au servit sub drapel; <br />2) acei care au obţinut diplome universitare în România;<br />3) acei care au obţinut diplome de bacalaureat în România; <br />4) acei care au absolvit în România cursurile gimnaziale şi liceale; <br />5) acei care au obţinut diplome universitare în străinătate, dar care îşi exercită profesia lor în ţară; <br />6) acei care au făcut donaţii statului român; <br />7) acei care au înfiinţat în România stabilimente de binefacere şi educaţie; <br />8) acei care au scris şi tipărit o lucrare în limba română;<br />9) acei care au înfiinţat sau posedă stabilimente importante de industrie sau comerţ;<br />10) în fine, urmau a fi dispensaţi de stagiul de 10 ani acei străini care s-au născut şi au crescut în România, iar pentru cei care aveau domiciliul în ţară de zece ani şi nu fuseseră supuşi unei protecţii străine în toată această perioadă beneficiau de o reducere la cinci ani a stagiului. <br />D.A. Sturdza era autorizat a preciza că aceste puncte reprezintă limita minimă a cerinţelor Puterilor europene pentru a considera Tratatul de la Berlin ca recunoscut şi executat de România. Numai atunci Franţa, Anglia, Germania şi Italia ar recunoaşte imediat statul român independent. <br />Însuşi ministrul de Externe, pentru a acorda o mai mare greutate bunelor intenţii ale Guvernului român, va întreprinde în perioada august-septembrie 1879 o călătorie în principalele capitale europene . Rezultatele nu erau deloc pe măsura aşteptărilor, situaţia fiind încă precară. Naturalizarea individuală fără categorii nu întrunise adeziunea Franţei, Angliei şi Germaniei. Cât priveşte Austro-Ungaria, aceasta manifesta o „simpatie platonică”, amânând, de fapt, trimiterea la Bucureşti a ministrului plenipotenţiar şi declarând că nu se poate separa de celelalte Puteri. Rusia, fără a combate propunerile românilor, se menţinea în expectativă, iar Italia afişa aceleaşi sentimente platonice ca şi diplomaţia de la Viena, fiind total neputincioasă şi subordonată sfaturilor venite de la Berlin de a urma celelalte Puteri . <br />În acest context, cancelarul german va profita de „chestiunea evreiască” pentru a soluţiona o alta, care interesa direct cercurile financiare germane, anume chestiunea răscumpărării căilor ferate române. Astfel, Bismarck îi transmitea reprezentantului român la Berlin, Vârnav-Liteanu, că în eventualitatea în care premierul Ion C. Brătianu va rezolva în Parlament chestiunea căilor ferate, poate conta pe sprijinul Germaniei în privinţa înlăturării oricăror obstacole care s-ar ivi la Paris sau Londra în privinţa recunoaşterii independenţei sau a altor chestiuni. Rugămintea lui Bismarck era aceea ca premierul român să uzeze de toate mijloacele „în favoarea unei soluţiuni potrivite a chestiunii israelite”, pentru a nu-i îngreuna sarcina de a îndemna celelalte cabinete de a recunoaşte independenţa României .<br />Dincolo de dificultăţile externe menţionate, proiectul guvernamental urma să treacă proba de foc a dezbaterilor parlamentare în sesiunea extraordinară din septembrie 1879 . Prezentând proiectul de lege guvernamental reprezentantului român la Viena, Vasile Boerescu menţiona că era singura posibilitate de a concilia exigenţele Puterilor europene şi interesele legitime ale ţării. Guvernul se angaja că va depune toate eforturile necesare pentru reuşita proiectului în Camerele de revizuire, ceea ce era doar o probabilitate şi nicidecum o certitudine . <br />Fără a mai stârni atât de aprige confruntări de opinii, soluţia guvernamentală avea să fie adoptată, cu anumite modificări de formă, la 6 octombrie 1879 în Adunarea Deputaţilor şi la 11 octombrie în Senat, împreună cu tabelele celor 1.074 de evrei împământeniţi în bloc (883 dintre aceştia participând, în unităţi active sau de rezervă, la campania militară din 1877-1878) . O ultimă tentativă a opoziţiei de a introduce un amendament privind necesitatea întrunirii a două treimi din voturi pentru acordarea individuală a naturalizării fusese anihilată, în cele din urmă prevăzându-se majoritatea simplă . Textul noului art. 7 avea următorul conţinut: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, însă cel care solicita naturalizarea trebuia să îndeplinească anumite condiţii: <br />- să adreseze Guvernului o cerere în acest sens, în care să arate capitalul ce posedă, profesia sau meseria ce o exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România; <br />- va trebui să locuiască în România zece ani şi să dovedească faptul că este folositor ţării. <br />În afara celor împământeniţi colectiv, mai erau scutiţi de acest stagiu de zece ani următorii: cei care deţineau stabilimente mari de comerţ sau de industrie, cei care se remarcaseră prin invenţii utile sau talente distinse şi cei care s-au născut şi crescut în România, din părinţi stabiliţi în ţară şi care nu se aflaseră sub vreo protecţie străină .<br />Naturalizarea individuală va fi considerată de contemporani o soluţie conformă cu realităţile şi particularităţile societăţii româneşti din acea vreme, fără a abdica de la suveranitatea ţării, de la demnitatea ei şi de la principiile dreptului intern . Naturalizarea individuală, alături de cea în bloc a celor 1.074 evrei, a reprezentat o soluţie menită a nu provoca inutile tulburări interne, când independenţa României nu era încă recunoscută de anumite Puteri europene. <br /> Ca urmare a acestui vot al Camerelor române, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879) . Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea „chestiunii căilor ferate” .<br />Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea acum de satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani, aducem aminte aici câteva aspecte legate de această „chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp de peste un deceniu . Încă de la începutul domniei, Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava-Iaşi-Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti-Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atât de vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român. <br />Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor, falimentul fiind prilejuit de speculaţiile bancare şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma conflictului militar franco-prusac. Astfel, Guvernul liberal moderat al lui Ion Ghica şi însuşi Domnitorul devin ţinta atacurilor opoziţiei. Paralel, diplomaţia de la Berlin exercita serioase presiuni la Bucureşti în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni, respingând, în acelaşi timp, proiectul Guvernului român de reziliere a concesiunii Stroussberg şi constituire a unei Societăţi a acţionarilor sau de răscumpărare a căilor ferate de către statul român. <br />Cancelarul Bismarck avea să meargă atât de departe în protejarea acţionarilor germani încât s-a adresat Porţii, ca putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate şi a refuzat pentru un timp a recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. Abia în octombrie 1871, în urma unui arbitraj, se constituia Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Gerson Bleichröder şi Adolf Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările, partea română achitând dividendele restante şi garantând o dobândă de 5% pe an. <br />Un nou puseu în evoluţia acestei chestiuni se manifestă la începutul anului 1875, când Societatea acţionarilor solicita statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Parlamentul român propunea răscumpărarea parţială a căilor ferate, proiect neacceptat însă de acţionari, care din nou apelează la sprijinul cancelarului german, acesta din urmă ameninţând de această dată cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu se iau în consideraţie pretenţiile acţionarilor germani. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează, una din cauze reprezentând-o agravarea „crizei orientale”, fiind reluată în cursul anului 1878. <br />Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată, în iulie 1879, şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care „nu pot fi trecute cu vederea”, printre acţionari numărându-se „domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!” . La rândul său, Radowitz îi declara lui Sturdza că Germania nu poate susţine România atâta vreme cât nu este reglementată chestiunea căilor ferate. O dată soluţionată problema, românii vor găsi la Berlin un amic sincer, gata a-şi oferi sprijinul pentru a depăşi obstacolele. Întrucât România îşi manifesta temerea faţă de politica dominantă a Rusiei, era necesar să-şi reglementeze situaţia faţă de Europa, respectând cerinţele Tratatului de la Berlin, pentru a intra cu drepturi depline în familia europeană şi a se bucura de beneficii. Şi cum România urma să constituie un factor deloc neglijabil în evoluţia ulterioară a „problemei orientale”, ea trebuia să se apropie de Austria, fără a provoca Rusia .<br />În a doua jumătate a anului 1879, pretenţiile acţionarilor germani deveniseră însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că „domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt”, o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .<br />Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia „o calamitate pentru ţară” şi, în acelaşi timp, „un dezastru financiar pentru stat” . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative – printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti –, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani . Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care nu obţinea o satisfacţie completă într-o chestiune care angaja demnitatea sa. Această perspectivă, îl avertiza Haymerle pe Ion Bălăceanu, ar antrena consecinţe grave pentru România, premierul Brătianu fiind sfătuit să uzeze de toată influenţa sa asupra Camerei şi Senatului şi de toate mijloacele constituţionale pentru a degaja responsabilitatea Guvernului român faţă de Germania .<br />În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român – a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia –, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor germani, adoptând legea pentru cedarea către statul român a căilor ferate din partea Societăţii Acţionarilor (ianuarie 1880) . Suma prevăzută pentru totalitatea titlurilor emise de statul român era fixată la 237.500.000 franci, amortizabilă în 44 de ani, garantată cu ipoteca asupra întregii reţele de căi ferate Roman-Vârciorova şi venitul net al monopolului tutunului. Acţiunile erau schimbate în obligaţiuni de stat, cu o dobândă de 6% pe an, dividendele fiind de 8% pentru acţiunile prioritare şi 3,3% pentru acţiunile primitive. Acţiunile prioritare urmau a fi amortizate până în anul 1943, iar cele primitive până în anul 1961 . Aşadar, „afacerea căilor ferate” lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare, aşa cum s-a putut observa, în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.<br />La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală .Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-41661354363873936792010-01-12T19:40:00.000+02:002010-01-12T19:42:33.868+02:00Recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei constituţionale ereditare (1866-1867)Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.<br />Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română".<br />Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă - în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti - a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti. Întrucât ştiri alarmante de aceeaşi natură erau transmise de Al. G. Golescu, reprezentantul Guvernului român în capitala otomană, se întrunea de urgenţă la Bucureşti un Consiliu de Miniştri, la care avea să participe şi Carol I. După aproape patru ore de discuţii, se stabilea mobilizarea imediată a trupelor. Măsura urma să fie comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane.<br />Într-o nouă şedinţă a Conferinţei de la Paris din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc - în urma unor dezbateri contradictorii - a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I. <br />Pe măsură ce zvonurile privind o iminentă intervenţie a trupelor turceşti dincolo de Dunăre cresc în intensitate, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor.<br />Pe de altă parte, reprezentantul Turciei la Londra încerca să convingă oficialităţile britanice de oportunitatea unor măsuri coercitive, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au încălcat tratatele internaţionale ce confirmaseră suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. În opinia diplomatului otoman, această situaţie nu reprezenta doar o încurajare la revoltă a celorlalte provincii din Turcia europeană, ci chiar o insultă la adresa Sultanului, al cărui prestigiu în faţa supuşilor săi, deopotrivă musulmani şi creştini, ar fi serios afectat.<br />Aşa cum observa ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar determina redeschiderea "problemei orientale", acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine aflate sub dominaţia otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre. Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese.<br />Invocând astfel de argumente, Cabinentul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident pentru toată lumea că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol. <br />Cancelarul Bismarck - în momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României - sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg, însă o asemenena intenţie nu se putea concretiza deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu ar fi permis ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului.<br />Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile coducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costa-Foru. Odată ajunşi în capitala Imperiului, la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi Contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.<br />Incontestabil, revelatoare pentru poziţia Rusiei în "chestiunea română" au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia celorlalte Curţi europene. <br />Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că reprezentantul său va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune. O asemenea măsură - în opinia sa - ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii.<br />Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia îşi manifestase îngrijorarea faţă de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca continuu atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, ar fi de dorit ca Principele Carol să renunţe la colaboratorii săi din Guvern, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, etichetaţi drept "revoluţionari" şi "demagogi". Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza.<br />Având în vedere religia Principelui Carol, Mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată - în opinia sa - de reformele precedentului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, Contele Tolstoi.<br />În urma acestor întrevederi, Gorceakov avea să acorde o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară potrivit căreia, după dizolvarea Conferinţei de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. Totodată, sublinia disponibilitatea Cabinetului de la Petersburg de a-l recunoaşte pe Prinţul Carol de Hohenzollern, în măsura în care se va garanta menţinerea ordinii publice şi vor fi înlăturate pericolele ce ar ameninţa religia naţională. Delegaţia română va oferi asigurări în sensul reglementării problemelor ce au constituit subiectul convorbirilor, declarându-se satisfăcută de atitudinea şi promisiunile cancelarului Gorceakov. La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris, Budberg, primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei.<br />Poziţia obstrucţionistă a Porţii faţă de recunoaşterea lui Carol I era puternic încurajată de Austria, care se declarase favorabilă iniţierii unor măsuri coercitive în Principate. Perspectiva izbucnirii conflictului austro-prusian, mobilizarea şi preluarea conducerii trupelor române de către Carol I, instituirea taberei militare la Sabar (la 30 de km la sud de Bucureşti), toate acestea au fost de natură să genereze evidente nelinişti şi nemulţumiri la nivelul cercurilor guvernamentale de la Viena. <br />Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania. Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena.<br />Nu este mai puţin adevărat că Bismarck luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român. În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent.<br />Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud". Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.<br />Intervenţia militară în Principate a putut fi evitată şi datorită sprijinului constant şi eficient al diplomaţiei franceze, îndeosebi ambasadorul de la Constantinopol, Moustier, exercitând serioase presiuni asupra Porţii. Însuşi Împăratul Napoleon al III-lea promitea - în cursul unei audienţe acordate agentului României la Paris, Ion Bălăceanu - să uzeze de întreaga sa influenţă în favoarea recunoaşterii, în condiţii onorabile, a lui Carol I de către Puterea suzerană. <br />Surprinzător este faptul că diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, ministrul de Externe britanic, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.<br />Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan. Preocupările privind "chestiunea română" aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil.<br />Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale "până la ultima limită". În acelaşi timp, Dumitru Brătianu era trimis în Serbia pentru a afla poziţia acesteia în eventualitatea unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor.<br />Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. Curtea suzerană, tot mai izolată după înfrângerea Austriei şi intuind adevăratele scopuri ale politicii ţariste, va adopta o poziţie mai conciliantă. Ea se arăta dispusă a renunţa la intervenţia militară, avansând condiţiile pentru recunoaşterea Domnitorului. Exista temerea la Constantinopol că Austria înfrântă ar putea primi, în schimbul cedării Veneţiei către Italia, compensaţii teritoriale în sud-estul Europei (Bosnia şi Herţegovina), ceea ce ar fi periclitat grav unitatea Imperiului otoman.<br />Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.<br />Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. Este perioada în care diplomaţia otomană îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu însăşi posibilitatea menţinerii în continuare a garanţiei colective europene asupra Principatelor. O asemenea stare de nelinişte era alimentată de solicitarea oficială de închidere a Conferinţei venită din partea reprezentantului rus la Paris, Budberg comunicând faptul că Imperiul rus îşi rezervă de acum încolo libertatea de acţiune.<br />Noua situaţie creată va îndemna Poarta să sondeze cercurile diplomatice franceze şi britanice, exprimându-se temerea că un angajament direct între ea şi Principate va duce, în cele din urmă, la anularea în întregime a stipulaţiilor cuprinse în Tratatul de la Paris din 1856. Pe de altă parte, cu prilejul unei întruniri a reprezentanţilor Puterilor europene la Constantinopol s-a decis a se recomanda Porţii a nu pune în aplicare proiectul de ocupare militară a Principatelor. <br />În timp ce ministrul român de Externe, Petre Mavrogheni, înainta consulilor străini de la Bucureşti o notă ce reitera decizia Guvernului de a rezista la orice tentativă de invadare a teritoriului de către trupele otomane, Carol I continua să ţină sub observaţie pregătirile de apărare. Pe această linie se înscriu inspecţiile Domnitorului la Giurgiu, iar de aici la Târgovişte şi Ploieşti, ultimele două localităţi reprezentând importante puncte strategice în apropiere de Carpaţi.<br />Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania. În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin. Atât diplomaţia franceză cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii.<br />În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate. La aceste pretenţii exagerate se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce fuseseră comunicate colegului său de la Bucureşti. Diplomatul francez lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Prinţului Carol.<br />Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". <br />Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar". <br />Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.<br />Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. <br />Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor. De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta, declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană. <br />Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate. Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern. <br />După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; "demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv", deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept "loc de adunare tulburătorilor"; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane "toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei".<br />În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Totodată, s-a decis redactarea unui contra-proiect, anumite dispoziţii suferind modificări, iar altele fiind suprimate. <br />Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat - în optica diplomaţiei de la Constantinopol - un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind "germenele regalităţii".<br />Între timp, izbucneşte o criză guvernamentală la Bucureşti. Ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins în Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare. <br />Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.<br />Politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. Spre deosebire de perioada anterioară, ambasadorul rus în capitala otomană, generalul N. Ignatiev, primea instrucţiuni să se abţină de acum încolo de a mai consilia Poarta şi de a adopta "une attitude d'observation". O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui Al. G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri - ce nu puteau veni decât din partea Rusiei - îndreptate împotriva Porţii. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii.<br />Negocierile privind recunoaşterea lui Carol I nu înaintau deloc, Poarta nefiind dispusă a acorda decât uşoare concesii referitoare la moştenirea în linie directă şi dreptul de a bate monede proprii, dar care să poarte un însemn turcesc, celelalte dispoziţii păstrându-şi nealterată redactarea iniţială. În asemenea circumstanţe, Consiliul de Miniştri consideră condiţiile inacceptabile, fiind trimişi la Constantinopol pentru continuarea negocierilor D. A. Sturdza şi G. Ştirbey.<br />Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) a fost de natură a provoca noi dificultăţi Imperiului otoman. Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugerează efectuarea unui schimb de scrisori între Carol I şi Marele Vizir. <br />Fără îndoială, neînţelegerile survenite între Napoleon al III-lea şi Bismarck privind anumite compensaţii teritoriale în zona Rinului se vor reflecta şi în atitudinea "mai rece" a diplomaţiei franceze, dincolo de declaraţiile amicale ale Împăratului faţă de recunoaşterea lui Carol de Hohenzollern. Nu este mai puţin adevărat că ambasadorul rus la Constantinopol, Ignatiev, afirmase necesitatea acceptării de către Poartă a tuturor dorinţelor Principatelor, cu atât mai mult cu cât nu putea rezista multă vreme evenimentelor din Creta. Atitudinea diplomatului rus era mai degrabă una de circumstanţă decât una eficientă. <br />Pe de altă parte, se constată o tot mai accentuată apropiere între Rusia şi Prusia după misiunea colonelului prusian Schweinitz şi cea a generalului Manteuffel la Petersburg (iulie-august 1866). În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre. Demn de reţinut că un asemenea proiect fusese deja pregătit de Gorceakov şi avizat de Ţarul Alexandru al II-lea. Discutat în cadrul unui Consiliu de miniştri, se pare în luna septembrie 1866, planul a eşuat, atât ministrul de Război cât şi cel de Finanţe considerându-l periculos în acele circumstanţe politice şi, în acelaşi timp, de rău augur pentru finanţele Imperiului. Proiectul va fi amânat, dar nu şi abandonat.<br />În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta, Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii străine cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci - puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic - erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români - ce se reuniseră la Cotroceni în ziua de 18/30 septembrie 1866 într-un Consiliu de Coroană prezidat de Carol I şi care a durat trei ore - declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii. <br />În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase lui D. A. Sturdza imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane.<br />Pe de altă parte, Domnitorul încerca să convingă cercurilor diplomatice de la Constantinopol că rezolvarea cât mai urgentă a "chestiunii româneşti" era în interesul Porţii, mai ales în condiţiile în care grecii stabiliţi în România au subscris sume mari de bani petru ajutorarea insurecţionarilor din Creta. Domnitorul dădea de înţeles că "n-ar mai putea să garanteze mult pentru liniştea ţării faţă de Turcia, din cauza aţâţării spiritelor", orice tergiversare a problemei recunoaşterii fiind periculoasă. Concomitent, datorită influenţei covârşitoare a diplomaţiei franceze asupra demnitarilor turci, Carol I înştiinţează pe Împăratul Napoleon al III-lea că în calitate sa de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris".<br />Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. Astfel, Aali Paşa se declară dispus a admite propunerea avansată de Principele României. Într-o scrisoare adresată Prinţului moştenitor al Prusiei, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în tratativele cu Poarta, rezultatul fiind socotit, în cele din urmă, satisfăcător, cu atât mai mult cu cât "suzeranitatea rămâne o formă goală fără conţinut". <br />Ca urmare a schimbului de scrisori ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoaşte ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare". <br />Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept "punct de adunare celor ce pregătesc tulburări", Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură.<br />Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.<br />Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează - pentru prima dată în ţinută oficială - Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. O asemenea modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării "chestiunii orientale". <br />Cabinetul de la Petersburg - urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese "încălcat" succesiv de români - îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct. Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.<br />Înainte de a întreprinde vizita la Constantinopol, Carol I va adresa o Proclamaţiune către ţară, act ce confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional.<br />Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită compusă din personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndreaptă spre Giurgiu, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul România până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului. După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I se îmbarcă pe iahtul imperial Issedin, ce arborase pe catargul principal steagul românesc. La bordul iahtului era aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.<br />Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa. În aceeaşi zi, Carol I, în ţinută de general român, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl primeşte Sultanul Abdul-Aziz. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său". Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa. <br />Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu aceeaşi ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană. <br />Timp de o săptămână, Carol I se întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, care nu ezită a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. <br />Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul va rămâne la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire".<br />În timpul întrevederii cu ambasadorii fracez şi britanic, Principele a recunoscut şi apreciat rolul important pe care aceştia l-au jucat în convingerea diplomaţiei otomane de a adopta o atitudine conciliantă. Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi". Cu prilejul celei de a doua întrevederi, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale. La rândul său, Principele "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate", costul călătoriei la Constantinopol ridicându-se la suma de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta va accepta o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească. <br />După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentu "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime. <br />Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I. Consulul rus Offenberg avea să se prezinte în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Ulterior, el va remite din partea lui Gorceakov o scrisoare datată 16/28 octombrie 1866 şi prin care se comunica intenţia Rusiei "d'entrer en communication directe" cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I ca "Domn al Principatelor Unite". Această conduită - potrivit opiniei agentului diplomatic francez la Bucureşti - se situa sub auspiciile unui plan al Imperiului rus, care, astfel, se considera eliberat de obligaţiile ce rezultau din Tratatul de la Paris, apreciere confirmată de majoritatea ziarelor ruseşti.<br />În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de "sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă", Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementărrii problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi "cu aer de admonestare" amintea despre imaginare intrigi poloneze pe teritoriul român. Sunt probleme asupra cărora va insista consulul Offenberg, înainte de întoarcerea sa în patrie, cu prilejul unei audienţe la Domnitorul României. <br />Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor "măsuri energice" împotriva uneltirilor polonezilor avea să fie bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă drept "un act de ostilitate". <br />La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din patea Cabinetului rus, se angaja - printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov - în sensul reglementării "mulţumitoare" a chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera "conspiraţiuni politice" împotriva statului vecin.<br />Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi. <br />Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut un însemnat succes. Acesta a marcat consacrarea monarhiei ereditare costituţionale, un pas important spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-14190766720464564252010-01-12T19:33:00.000+02:002010-01-12T19:38:13.361+02:00IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN RAPOARTELE DIPLOMAŢILOR ENGLEZIRapoartele diplomaţilor britanici de la Bucureşti reprezintă o preţioasă sursă de informaţii ce poate completa imaginea de ansamblu asupra societăţii româneşti, a modului în care era ea percepută de străini. Prin intermediul lor reuşim să surprindem aspecte ale vieţii politice şi sociale româneşti, contactele cu diferite personalităţi ale vremii, potenţialul economic şi rolul României în calitate de factor de echilibru şi stabilitate în Balcani. <br />Perioada aflată în atenţia noastră este marcata, la limita sa cronologică inferioară, de recunoaşterea noului regim monarhic constituţional instalat în România în luna mai 1866, de către reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti, printre care, fireşte, şi consulul britanic John Green, iar la limita superioară de recunoaşterea independenţei de stat a României prin acreditarea unui ministru plenipotenţiar si trimis extraordinar la Londra (Nicolae Calimachi-Catargi) şi, respectiv Bucureşti (William Arthur White), precum şi prin ridicarea consulatelor la rangul superior de legaţii.<br />Din parcurgerea acestor rapoarte diplomatice am putut identifica numeroase aspecte menite a clarifica poziţia oarecum rezervată a diplomaţiei britanice faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, dificultăţile de adaptare a societăţii româneşti la noul regim monarhic constituţional şi mecanismul parlamentar, aşa cum erau ele surprinse de consulii englezi acreditaţi la Bucureşti. Cel care avea să cunoască destul de bine realităţile societăţii româneşti, avea să fie consulul englez la Bucureşti, John Green, care a îndeplinit această funcţie o lungă perioadă de timp, aproape două decenii (între 1859 şi 1874). Acestuia, avea să-i succeadă la Consulatul de la Bucureşti: H. C. Vivian (1874-1876), Charles E. Mansfield (1876-1878) şi William Arthur White (1878-1886). <br />Aşa cum bine se cunoaşte, la 11/23 februarie 1866, în urma unei „conspiraţii” politico-militare bine organizate, Alexandru Ioan I era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni, printre care amintim: instituirea domniei personale prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi diminuarea atribuţiilor Parlamentului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colaboratorii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al "camarilei". Pe de altă parte, nu pot fi ignoraţi nici factorii externi, Puterile garante şi Curtea suzerană privind cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza, socotite un real pericol pentru "ordinea europeană", înseşi relaţiile cu Franţa, principala susţinătoare a Domnului român, cunoscând o tot mai pronunţată răceală. <br />După consumarea loviturii de stat de la 11/23 februarie 1866, s-a instituit imediat o Locotenenţă Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu (care nu se afla în Bucureşti, fiind înlocuit de D. A. Sturdza) şi colonelul Nicolae Haralambie, care îşi va asuma sarcina numirii unui Guvern provizoriu sub preşedinţia lui Ion Ghica. Prima măsură adoptată de noul Cabinet avea să fie convocarea Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă extraordinară pentru a lua act de abdicarea Domnitorului. Cu acest prilej, primul ministru recomanda candidatura Contelui de Flandra la Tronul Principatelor Unite, sub numele de Filip I, propunerea primită în unanimitate .<br />Faţă de acţiunea de la 11/23 februarie 1866, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, lovitura de stat fiind considerată o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din august 1858. Prin urmare, au fost transmise consulilor de la Bucureşti instrucţiuni identice pentru a nu întreţine relaţii directe cu autorităţile locale şi de a recomanda acestora din urmă menţinerea ordinii şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia deciziile Conferinţei de la Paris . Recunoaşterea noii stări de lucruri ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general. De altfel, consulul englez la Bucureşti avertiza Foreign Office-ul că în eventualitatea în care Marile Puteri ar respinge ideea Prinţului străin, Guvernul provizoriu va proclama independenţa .<br />Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor garante şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române, după refuzul oficial al Contelui Filip de Flandra şi în urma tatonării cercurilor diplomatice de la Paris, supun unui plebiscit candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României . Organizarea plebiscitului avea să determine, însă, declanşarea unei manifestaţii separatiste la Iaşi (3/15 aprilie 1866) în frunte cu Nicolae Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi (supus rus), Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi Mitropolitul Calinic Miclescu. Detalii asupra acestei mişcări separatiste ne oferă consulul englez de la Bucureşti, pe baza informaţiilor primite de la omologul său de la Iaşi, evidenţiind, totodată, amestecul Guvernului rusesc în susţinerea separatiştilor .<br />Odată cu promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia. <br />Cât priveşte diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, secretarul de stat britanic pentru Afaceri Externe, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.<br />Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan . Preocupările privind „chestiunea română” aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil .<br />Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, John Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la capăt” .<br />Izbucnirea conflictului austro-prusian şi înfrângerea rapidă a Austriei (11/23 august 1866) aveau să determine Poarta să-şi reconsidere poziţia faţă de Principate. După îndelungate tratative, emisarul român la Constantinopol, fostul bey de Samos Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; „demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv”, deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept „loc de adunare tulburătorilor”; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane „toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei” . <br />În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri, aşa cum avea să constate consulul John Green, l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”, iar condiţiile drept „oneroase”. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor . Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind „germenele regalităţii” .<br />Complicaţiile survenite prin izbucnirea revoltelor din Creta şi pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. La sugestia Franţei va avea loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 un schimb de scrisori între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoscând ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept „punct de adunare celor ce pregătesc tulburări”, Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.<br />Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut . Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. <br />O astfel de modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării „chestiunii orientale”. <br />Cabinetul de la Petersburg – urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români – îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct . Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.<br />Cu prilejul audienţei acordate consulilor, Domnitorul avea să aprecieze „viul şi simpaticul interes ce guvernele străine au avut neîntrerupt pentru România”. În acelaşi timp, îşi exprima speranţa că va beneficia în continuare de sprijinul Puterilor garante pentru a da cât mai curând „o dezvoltare salutară şi de progres tuturor intereselor acestei ţări şi a-i garanta viitorul său prin principiile de ordine şi de stabilitate ce ne silim a inaugura” .<br />Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură (octombrie 1866) . Consulul englez la Bucureşti consemnează succesul de care s-a bucurat Principele României la Constantinopol, concesiile suplimentare făcute de Poartă, precum şi primirea entuziastă făcută de autorităţi şi populaţia bucureşteană. În acelaşi raport, ţinînd cont de noua situaţie de la Bucureşti, John Green solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca „agent şi consul general britanic în Moldo-Valahia” .<br />Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I şi aceasta întrucât diplomaţia ţaristă se hotărâse să acţioneze unilateral, consulul rus Offenberg prezentându-se în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi .<br />Extrem de interesante sunt rapoartele diplomatice privind demersurile sistematice ale diplomaţiei de la Bucureşti şi ale Domnitorului Carol I de dobândire a independenţei pe cale diplomatică. <br />Încă de la începutul domniei, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele şi prestigiul Casei sale, dar în egală măsură şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, implicându-se direct în coordonarea politicii externe româneşti, colaborând îndeaproape cu cei care aveau să îndeplinească funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenţii diplomatici străini acreditaţi în capitalele europene purtau o corespondenţă specială, separată, cu Domnitorul.<br />Un eventual sprijin din partea Angliei în privinţa revendicărilor româneşti nu putea sosi atâta timp cât această putere respecta politica sa tradiţională de menţinere a echilibrului european şi, implicit, a integrităţii Imperiului otoman. Devine explicabil faptul de ce Cabinetul de la St. James ţinea să descurajeze aspiraţiile spre independenţă ale românilor. De altfel, în cursul unei lungi întrevederi cu Domnitorul României, consulul englez îşi manifesta temerea faţă de o posibilă alianţă între Prusia şi Rusia, alianţă din care ar face parte şi România şi care ar fi putut afecta nefavorabil poziţia lui Carol I. De fapt, dorinţa acestuia din urmă era aceea ca Prusia să acţioneze de comun acord în afacerile Orientului cu Anglia şi Franţa .<br />Acuitatea divergenţelor dintre cele şase Curţi garante nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, ceea ce se va răsfrânge şi asupra conduitei factorilor de răspundere de la Bucureşti în privinţa modalităţilor de acţiune pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora, în eventualitatea unor modificări teritoriale, Franţa ar sprijini anexarea Principatelor de către Austria , ceea ce va determina o orientare a cercurilor conducătoare de la Bucureşti spre Rusia şi Prusia. <br />Pe de altă parte, atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate şi înarmate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste nu numai la Paris şi Viena, ci şi la Londra, rapoartele lui Green fiind o mărturie în acest sens .<br />Cum era şi firesc, numeroase rapoarte ale consulului englez la Bucureşti privesc situaţia politică din România, dificultăţile guvernării şi eforturile Domnitorului în direcţia asigurării unei stabilităţi absolut necesare pentru bunul mers al ţării. <br />Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, Monarhul renunţă la formula Guvernului pur radical, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre soluţia unui Cabinet de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile.<br />Colaborarea Domnitorului cu liberalii radicali şi încrederea acordată îndeosebi lui Ion C. Brătianu, măsurile adoptate de acesta din urmă împotriva evreilor au contribuit la răspândirea unor aspre critici atât în interior, cât şi în afara graniţelor ţării . Intenţiile Guvernului de nuanţă radicală de a organiza armata după modelul prusian şi de a o înzestra cu armament şi muniţii importate din ţara de origine a Principelui Carol , suspiciunea cercurilor politice europene în legătură cu existenţa unui plan de „cucerire a Transilvaniei” şi legăturile cu republicanii francezi , zvonurile despre o posibilă suspendare a Constituţiei şi instituirea unei dictaturi sunt realităţi ori numai simple supoziţii care se regăsesc pe larg în rapoartele lui John Green.<br />Nevoit, ca urmare a numeroaselor presiuni externe, să renunţe la colaborarea cu radicalii, la sfârşitul anului 1868, Carol I se orientează spre formula Guvernului de coaliţie, un guvern alcătuit din elemente liberale şi conservatoare moderate. Este vorba de Cabinetul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie, aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi între primul şi Vasile Boerescu, au provocat mari dificultăţi premierului, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente . Atent observator al vieţii politice româneşti, consulul englez la Bucureşti sesiza, la rândul său, permanentizarea conflictelor dintre miniştri, situaţia financiară dezastruoasă, nemulţumirea generală a cadrelor ofiţereşti, acţiunile opoziţioniste ale grupării radicale şi lipsa de simpatie faţă de persoana lui Carol I, cel care – cu obstinaţie – refuza să consimtă la retragerea Guvernului .<br />Colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870, din cauza disfuncţionalităţilor amintite anterior. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu, era nevoit să se retragă. În urma unor indiscreţii răuvoitoare, s-a aflat că acesta fusese iniţiatorul unui proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869 . Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înaintează demisia, în ianuarie 1870, fapt ce antrenează retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.<br />Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I, în speranţa convingerii acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că o astfel de tactică nu şi-a atins scopul, dar Monarhul – dând dovadă de o remarcabilă abilitate politică – va apela, la rândul său, la stratagema abdicării, cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.<br />Ascensiunea conservatorismului pe plan european reclamase orientarea Domnitorului spre elemente moderate sau alternativa Guvernului de coaliţie, de natură a oferi Puterilor garante suficiente asigurări de strictă neutralitate în politica externă. Intuind pericolul izolării pe scena politică, îndeosebi după dizolvarea Corpurilor legiuitoare în care deţineau majoritatea, liderii grupării radicale iniţiază o serie de acţiuni opoziţioniste, încă de la începutul anului 1869. Mijloacele practicate de aceştia au variat: iniţial, au declanşat o veritabilă campanie de presă, apoi au apelat la diferite întruniri publice şi, nu în ultimul rând, petiţii şi interpelări parlamentare . Preferinţa evidentă a Monarhului pentru un Guvern de orientare moderată a determinat o amplificare a atacurilor presei liberale îndreptate împotriva persoanei sale, la care se adaugă colportarea zvonurilor de abdicare şi ameninţările cu diverse atentate. Răspunzând unor astfel de provocări, Monarhul, în mod ostentativ, se plimba pe străzile Capitalei însoţit doar de aghiotantul său şi îşi intensifica inspecţiile militare, urmărind a se asigura de loialitatea armatei în cazul unei lovituri de stat ca cea de la 11/23 februarie 1866 . Acţiunile opoziţioniste – care urmăreau să demonstreze că era indispensabil concursul „roşilor” la opera de guvernare – nu au făcut altceva decât să-l irite pe Domnitor. Contrar aşteptărilor, Carol I se dovedea a fi ferm hotărât să nu cedeze presiunilor sufocante din cursul anului 1869 şi începutul celui următor. Putem deduce astfel că opoziţia sa în privinţa revenirii la conducere a radicalilor se datora atât unor cauze obiective – atitudinea defavorabilă şi presiunile Puterilor garante –, cât şi subiective, ţinând cont de atacurile deschise la adresa persoanei sale. <br />Un loc aparte în rapoartele diplomatului englez Arthur C. Green, care gira pentru perioada iulie-septembrie 1870 afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti, îl ocupă relatarea detaliată a evenimentelor de la Ploieşti, acţiunile radicalilor şi atitudinea autorităţilor, care a variat de la fermitate la neputinţă . <br />Instabilitatea politică, crizele guvernamentale succesive, imposibilitatea desfăşurării unei activităţi legislative normale, libertatea absolută a presei – care întreţinea o atmosferă încordată pe plan intern – sunt tot atâtea motive care l-au determinat pe Carol I să încerce modificarea Constituţiei în sens autoritar. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul britanic la Bucureşti, John Green, Domnitorul reliefează dificultăţile întâmpinate şi eventualitatea retragerii sale. Pentru a remedia această situaţie critică existau, în opinia lui, diverse posibilităţi. Fie înlăturarea Constituţiei prin intermediul unei lovituri de stat, însă jurământul său din 1866 l-ar împiedica să pună în practică o astfel de măsură, fie revizuirea Pactului fundamental cu sprijinul Parlamentului, ceea ce părea dificil de realizat în condiţiile în care liberalii radicali aveau un număr însemnat de mandate. Cea mai sigură modalitate – în opinia lui Carol I – ar fi intervenţia Puterilor garante pentru reglementarea regimului politic din România şi a statutului ei juridic internaţional . Izbucnirea războiului franco-prusian, posibila generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei au determinat o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.<br />Concentrarea trupelor ruseşti în apropierea Prutului (aprilie 1870) şi eventualitatea intervenţiei acestora în România stârniseră îngrijorarea Domnitorului, fiind binecunoscute la Bucureşti intenţiile Imperiului rus de anulare a clauzelor restrictive din Tratatul de la Paris. Suspiciunea avea să fie alimentată de informaţiile furnizate de ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, potrivit cărora Rusia intenţiona să aducă în discuţia viitorului Congres de pace problema „neutralizării Mării Negre şi a teritoriului cedat României (sudul Basarabiei - n.n.)” .<br />În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870 . Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre. <br />De reţinut că membrii Guvernului Manolache Costache Epureanu (aprilie-decembrie 1870) împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .<br />Pe de altă parte, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcinează pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente amintite anterior şi care ţineau de linia politică a Guvernului britanic, Lordul Granville va declina propunerea emisarului român .<br />Cert este că diplomaţia britanică nu va încuraja nici intenţiile Domnitorului României de a modifica în sens autoritar Constituţia, sugerându-i acestuia consultarea cu oamenii politici din ţară pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina . În asemenea circumstanţe, diplomatul englez John Green, la solicitarea secretarului de stat, redacta un amplu raport privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a Principatelor în ultimii 20 de ani şi progresele înregistrate. Este un raport care merită toată atenţia şi care evidenţiază anumite realităţi, bazate pe date statistice şi constatări personale ale consulilor englezi de la Bucureşti, Iaşi şi a vice-consulilor de la Galaţi şi Brăila .<br />Incontestabil, situaţia devenea din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra afacerii căilor ferate, şi anume falimentul companiei prusiene prezidată de Stroussberg, căreia i se concesionase construcţia reţelei de căi ferate. Şi cum Principele României avusese un rol hotărâtor în respectiva concesionare, atacurile opoziţiei erau îndreptate cu prioritate contra sa, fiind socotit principalul răspunzător . Problema căilor ferate române va căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.Aşa cum rezultă şi din rapoartele consulului englez, la întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române .<br />John Green relatează, adeseori fără a face comentarii personale, şi evenimentele de la Sala Slătineanu din 10/21 martie 1871, unde avusese loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea determinase, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei. Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale, ameninţând în consecinţă cu abdicarea . Conştienţi de pericolele abdicării, oamenii politici conservatori se vor reuni în jurul Tronului, instituindu-se prima guvernare stabilă de după 1866, cea prezidată de Lascăr Catargiu.<br />O notă distinctă şi plină de culoare, străbătută de parfumul epocii, o prezintă descrierea de către diplomatul britanic a ceremonialului de acreditare a consulilor în România şi a ceremonialului privind aniversarea zilei de naştere sau a zilei onomastice a Suveranilor străini .<br />Reţin atenţia şi rapoartele agentului diplomatic englez privind intenţia Guvernului princiar de a proclama independenţa României în 1873 şi strădaniile ministrului de Externe, Vasile Boerescu, în acest sens atât pe plan diplomatic, cât şi mediatic, precum şi călătoriile Domnitorului Carol la Viena şi Berlin . Într-adevăr, în cursul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri fusese avansată ideea iniţierii de negocieri cu diplomaţia otomană în vederea capitalizării tributului , soluţie ce părea a avea sorţi de izbândă în condiţiile în care Poarta traversa o acută criză financiară. Un astfel de proiect era impulsionat şi de existenţa unor informaţii potrivit cărora Egiptul solicitase acelaşi lucru, iar discuţiile începuseră deja . Imperiul otoman, de fapt, se opunea categoric unor asemenea negocieri, existând temerea faţă de apropierea României de Austro-Ungaria. Mai mult, refuza chiar să recunoască reprezentantului român la Constantinopol, Ioan Gr. Ghica, titulatura de agent diplomatic . <br />Relaţiile vor deveni şi mai tensionate în momentul în care Marele Vizir expediază, în septembrie 1873, o scrisoare direct Şefului statului român, negând orice drept al "Principatelor moldo-valahe" de a încheia convenţii cu alte Puteri. Reacţia cercurilor politice de la Bucureşti s-a manifestat imediat, Vasile Boerescu adresând Guvernului otoman o notă de protest. Invocând vechile Capitulaţii, ministrul român de Externe evidenţia autonomia de care s-au bucurat Principatele, precum şi dreptul acestora de a încheia tratate cu alte state .<br />După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât asupra activităţii acestui diplomat se păstrează anumite referinţe biografice, le menţionăm aici. <br />Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .<br />Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .<br />Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.<br />Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti. <br />Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit, a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România. <br />În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente în cursul vizitei sale în Anglia în august 1874. Ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, convins că obiectivul Principelui României era obţinerea independenţei, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau numeroase probleme .<br />Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”. <br />Majoritatea rapoartelor sale sunt impregnate şi de amprenta personală, spre deosebire de predecesorul său, neezitând a-şi expune propriile comentarii şi sugestii privind acceptarea titulaturii de România , dreptul acesteia de a încheia convenţii comerciale cu alte state şi necesitatea încheierii unei astfel de convenţii cu Marea Britanie , izbucnirea crizei orientale şi atitudinea cercurilor politice de la Bucureşti , situaţia politică din ţară , intenţia Rusiei de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei etc.<br />Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, consulul englez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict.<br />Pregătirile militare şi afirmaţiile lui G. Costa-Foru, agentul diplomatic român de la Viena, că la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au provocat reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Domnitorul declarase - în cursul unei întrevederi cu reprezentantul Angliei la Bucureşti -, intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876. Diplomaţia britanică nu era interesată în susţinerea cerinţelor româneşti, cu atât mai mult cu cât menţinerea integrităţii Imperiului otoman reprezenta o condiţie indispensabilă pentru exercitarea controlului asupra Canalului de Suez.<br />Diplomatul englez va părăsi România în cursul lunii mai 1876 şi se va întoarce la Alexandria, în acelaşi an, deţinând rangul diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .<br />După un scurt interimat de două luni al vice-consulului Charles Saint John, afacerile Consulatului britanic sunt preluate de colonelul Charles Edward Mansfield. Preluarea afacerilor Consulatului de la Bucureşti de către un militar de carieră se explică, probabil, prin evoluţia crizei orientale şi posibilitatea implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea la Rusia a celor trei districte basarabene. Din aceste motive, factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. <br />Evoluţia cu rapiditate a crizei orientale va determina ca rapoartele consulului englez să urmărească cu prioritate eventualitatea implicării României în conflict , întrevederea de la Livadia cu Ţarul Alexandru al II-lea şi înalte oficialităţi ruse , reacţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti faţă de Constituţia otomană din decembrie 1876 , proclamarea independenţei de stat a României şi convenţia româno-rusă , rolul Armatei române în campania militară de la sud de Dunăre , intenţia Rusiei de a reanexa, la încheierea păcii, sudul Basarabiei, primind în compensaţie Dobrogea .<br />În mai 1878, colonelul Mansfield avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de pace de la Berlin .<br />William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .<br />Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .<br />La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul articolului al cincilea din Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, Lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, Contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.<br />Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la Lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” . <br />Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).<br />Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunăriii şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu , recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Anglia şi Germania prin note identice şi ceremonialul de prezentare a scrisorilor de acreditare a diplomatului englez în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .<br />Aşa cum se poate constata, documentele diplomatice britanice sunt absolut indispensabile pentru cunoaşterea epocii şi conturarea unei imagini cât mai clare asupra eforturilor, în plin secol al XIX-lea, de modernizare şi integrare europeană a unei ţări aflate la confluenţa intereselor unor Mari Puteri.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-26761113494262672952010-01-12T19:06:00.004+02:002010-01-12T19:26:13.347+02:00Problema alegerii unui Prinţ străin la tronul Principatelor Române în timpul Congresului de pace de la Paris (1856)În cursul anului 1855, odată cu succesul previzibil al Puterilor europene şi al Imperiului otoman angrenate în conflictul cu Rusia, în atenţia cercurilor diplomatice avea să se plaseze şi problema statutului juridic internaţional al Principatelor Române. Astfel, eliminarea protectoratului rusesc asupra acestora şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă europeană, îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării şi neutralizarea Mării Negre sunt câteva din preocupările reprezentanţilor reuniţi în Conferinţa de la Viena. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjhiBTNvA2EbI-JEBSnarL8sEM7LGTu-Lb1YsZHt_8pW7izfsd5DKoEFsBGJxlsU1exD1gKyRH-aA2hZ3Sr33xdHpjKlOz9UrMGblMcsu9hnV8GGSJ57QzJ5LswmoobDaWj-JmkOB3fUJP6/s1600-h/Bourqueney"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 128px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjhiBTNvA2EbI-JEBSnarL8sEM7LGTu-Lb1YsZHt_8pW7izfsd5DKoEFsBGJxlsU1exD1gKyRH-aA2hZ3Sr33xdHpjKlOz9UrMGblMcsu9hnV8GGSJ57QzJ5LswmoobDaWj-JmkOB3fUJP6/s200/Bourqueney" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425902005481073410" /></a>În asemenea împrejurări, pentru prima dată într-un forum european, delegatul Franţei, baronul <strong>Bourqueney</strong> (foto) avea să aducă în discuţie, printr-un memoriu, la 14/26 martie 1855, problema unirii Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui Prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa, cu ereditatea succesiunii . Şi chiar dacă dezbaterile în această privinţă au fost amânate, sub rezerva unor deliberări ulterioare comune cu consimţământul Porţii, ideea ca atare a continuat să preocupe cercurile diplomatice, emigraţia română menţinând, pe plan extern, mereu viu interesul pentru cauza românească, aşa cum, în ţară, unioniştii săvârşeau un adevărat apostolat prin răspândirea ideii unirii sub un Prinţ străin. Pe această linie se înscriu numeroasele articole apărute în presa străină şi cea din ţară, tipărirea de broşuri explicative privind vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor, avansarea de memorii în mediile politice, atragerea unor personalităţi politice şi literare influente, care şi-au pus condeiul în favoarea cauzei româneşti.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhX_cYRYmytJEHlE2qEaM8LFWxP5PH1c48TDCUihxJyNbFwAXx5NaE07rjHwRkBZCWFJpI-Ret9-9hO8tXXM7vzhGHULXFg1h7W9Sl7SXrcP9NwlSSuGb36HtJi3zpNh4TGSfbGHz2s4lmW/s1600-h/Jerome_BONAPARTE.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 126px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhX_cYRYmytJEHlE2qEaM8LFWxP5PH1c48TDCUihxJyNbFwAXx5NaE07rjHwRkBZCWFJpI-Ret9-9hO8tXXM7vzhGHULXFg1h7W9Sl7SXrcP9NwlSSuGb36HtJi3zpNh4TGSfbGHz2s4lmW/s200/Jerome_BONAPARTE.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425902961834128626" /></a>Încă înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Viena, fusese adresat <strong>Prinţului Napoleon</strong>(foto), vărul Împăratului francez, un memoriu în care se solicita sprijinirea unirii şi, nici mai mult nici mai puţin, decât constituirea unui Regat independent sub conducerea sa1. La rândul său, cunoscutul om politic Nicolae Kretzulescu, prezentând dezavantajele domniei elective, sugera şi el, într-un alt memoriu avansat Franţei şi Angliei, necesitatea unirii Moldovei şi Munteniei într-un stat independent sub conducerea unui Prinţ străin ereditar. Printre argumentele invocate în favoarea acestei soluţii, se menţionează posibilitatea înlăturării oricăror influenţe şi ingerinţe din partea Austriei şi Rusiei asupra Principatelor . În Moldova, însuşi domnitorul Grigore Al. Ghica se va dovedi un ferm susţinător al ideii unirii sub un Prinţ străin, redactând un memoriu către reprezentanţii Puterilor europene la Conferinţa de la Viena, aşa cum Costache Negri fusese însărcinat a pune la dispoziţia acestora „toate datele istorice, toate informaţiile care ar putea contribui să-i lămurească asupra drepturilor şi dorinţelor ţării” .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgl2FdlgFrpV4raeb6bSRERY51D9shK1MTsiSsS4dgOI6WLniuMigGmjlMW9UCDbY7xsrYL1EF_SY9uxZ5uZUsNSWSTejfYq-BLXCmxCrVLZSAby14e4Gojy4L26e-l6LiFGk6TBSktLEX8/s1600-h/Congress_of_Paris_1856.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 102px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgl2FdlgFrpV4raeb6bSRERY51D9shK1MTsiSsS4dgOI6WLniuMigGmjlMW9UCDbY7xsrYL1EF_SY9uxZ5uZUsNSWSTejfYq-BLXCmxCrVLZSAby14e4Gojy4L26e-l6LiFGk6TBSktLEX8/s200/Congress_of_Paris_1856.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425903657363738578" /></a>Chestiunea Principatelor va fi reluată cu prilejul lucrărilor <strong>Congresului de pace de la Paris (februarie-aprilie 1856)</strong>. După mărturisirile Contelui Cavour, în această perioadă Napoleon al III-lea ar fi propus Austriei, în schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardiniei –, Principatele Române, tronul revenind Ducelui de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg. S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întrunit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei .<br />Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Congresului, problema Prinţului străin avea să suscite din ce în ce mai mult interesul cercurilor diplomatice europene şi al reprezentanţilor acestora în Principate. De pildă, consulul general al Angliei la Bucureşti, R. G. Colquhoun îl înştiinţa, în februarie 1856, pe ambasadorul englez de la Constantinopol, Stratford Canning, că populaţia din Principate, încurajată de cursul ultimelor evenimente, doreşte unirea Principatelor într-un singur stat sub un domnitor străin, cu garanţia colectivă a Puterilor europene şi, în cazul în care nu se accepta răscumpărarea tributului, sub suzeranitatea Porţii . <br />Opinia publică europeană era în egală măsură asaltată de numeroase articole în presă, comentându-se pe larg diferitele aspecte ale problemei orientale şi viitoarea organizare a Principatelor Române, nu de puţine ori nominalizându-se prezumtivi candidaţi la Tronul Principatelor Unite. Candidatura cea mai des invocată era aceea a Ducelui Nicolas de Leuchtenberg, nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înrudit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Maria), nepotul Ţarului Nicolae I . Presa belgiană, de pildă, preluând informaţii de la corespondenţii aflaţi la Paris, vehiculează ideea că Prusia ar fi dispusă a recomanda drept candidat pe tânărul Duce de Augustenburg, exclus de la succesiunea monarhiei daneze, în timp ce Anglia, în eventualitatea realizării unirii, l-ar putea accepta pe Ducele Nicolas Guillaume de Nassau . <br />Pe de altă parte, unioniştii menţineau o strânsă legătură cu publiciştii străini, francezi mai cu seamă, furnizând în permanenţă informaţii despre dorinţele populaţiei din Moldova şi Muntenia. De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit în opinia sa, pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat . Potrivit anumitor mărturii, încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra .<br />La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, consemna că voinţa unanimă este "Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe" . Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (decembrie 1856-ianuarie 1857), precum şi presupusele demersuri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei unirii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplomatice europene, astfel că Guvernul de la Bruxelles a fost nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe Blondeel din postul său .<br />Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la Bucureşti, Louis Béclard, sugerează ca fiind agreabilă şi posibilă candidatura Prinţului de Canino, Charles Lucien Bonaparte, sau a lui Pierre Napoleon Bonaparte . Asemenea preocupări se reflectă şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, preia zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a Prinţului de Savoia-Carignan .<br />Dintre publiciştii francezi devotaţi cauzei române, Elias Régnault, în a sa amplă lucrare intitulată Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene (apărută în 1855), considera că misiunea Puterilor europene, ce urmau a se întruni la Congresul de pace, trebuia să se circumscrie stopării acţiunii ameninţătoare a Rusiei contra Occidentului, ceea ce s-ar putea realiza prin unirea Moldovei şi Valahiei „sub un şef ereditar, duce, principe sau rege, ales din sânul unei dinastii europene”, precum şi prin transformarea noului stat într-un regat independent. Interesant este faptul că Régnault susţinea chiar ideea unirii într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti . <br />Cazul lui Régnault nu este unul izolat. Paul Bataillard, amicul paşoptiştilor români, avea să împărtăşească aceleaşi idei, elaborând, la începutul anului 1856, un consistent studiu, al cărui titlu era semnificativ: Primul punct al chestiunii Orientului. Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului. În opinia autorului, Principatele trebuiau să se unească sub un Prinţ străin ereditar, recunoscut de toate Puterile, dar care să nu fie „nici turc, nici grec, nici rus, nici austriac, …nici chiar german, căci orice german ar deveni instrumentul Austriei” .<br />Tot în sprijinul cauzei române, Edmond Texier redacta un Apel către Congres în favoarea românilor, unde face o amplă pledoarie în favoarea unirii Principatelor şi a constituirii unui stat independent, sub patronajul puterilor occidentale, cu un suveran aparţinând unei familii domnitoare din Europa .<br />Acestor lucrări li se vor adaugă alte zeci de articole favorabile publicate în presa franceză, dacă ar fi să le contabilizăm numai pe cele apărute în ajunul şi în timpul lucrărilor Congresului de la Paris. Un însufleţit susţinător al cauzei române avea să fie şi Saint Marc Girardin, care prin articolele sale publicate în „Journal des Débats” şi imediat traduse în ziarele din ţară, încerca să explice raporturile existente între Principate şi Poartă, îmbrăţişând ideea unirii sub un Prinţ străin, ales de români înşişi, care să dea noului stat „independenţa la care ţinteşte demult” . <br />Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqO-6ZDQVDZqb_U5rH_Kh7iS9KhlYCMLC3pe6vjJSc23t0gZIiuRhsF0IRwgSI09KbZ7Pa-KoVZ9B9Y1hpKlhlVKePmXhKs01VhrLq4w9ANMm5c5z2QF_mEE95KExobt_KwDDB6WoQZJaa/s1600-h/gr.al.ghica.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 100px; height: 140px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqO-6ZDQVDZqb_U5rH_Kh7iS9KhlYCMLC3pe6vjJSc23t0gZIiuRhsF0IRwgSI09KbZ7Pa-KoVZ9B9Y1hpKlhlVKePmXhKs01VhrLq4w9ANMm5c5z2QF_mEE95KExobt_KwDDB6WoQZJaa/s200/gr.al.ghica.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5425905720079853938" /></a><br />Fostul Domnitor al Moldovei, <strong>Grigore Alexandru Ghica</strong>(foto), îi sugera fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca "partida naţională" să persiste în acţiunea sa privind alegerea imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale Principatelor fiind compromise pentru totdeauna . Acest gest nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază necesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene. Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta protectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă” .<br />Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin reprezenta nu numai un corolar al statului unitar, ci şi un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu statele suverane europene. De altfel, din aceste motive, precum şi din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea atenţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Cabinetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, întrucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatârnare absolută a Principatelor de la Turcia” .<br />După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercurilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Concluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .<br />Susţinerea principiului unirii sub un Prinţ străin ereditar, dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, va atinge punctul culminant în momentul desfăşurării lucrărilor Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857), reprezentând unul din punctele fundamentale ale programului naţional conturat şi exprimat acum cu claritate . Şi chiar dacă Puterile europene nu vor ţine cont, în privinţa alegerii unui Prinţ străin, de cerinţele românilor, principiul nu va fi abandonat, ci doar amânat.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-13921684193702985882009-11-17T15:47:00.014+02:002009-11-24T22:01:29.388+02:00Relaţii româno-germane în perioada 1866-1881<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQerOGswh00o7_sOrxTwXlB5e9NysYN9kxHPs8Ti1Zj_2Fh7oMvn7EQgn-AZSL8FffvuGCxhtEyZihGb5qcup6Vb5L2IaEnQLcmnGhDgvFgb7rDYUwkuWdSAhdB9TCb1psMhdNPbtPkQE7/s1600/bismarck2.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 146px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQerOGswh00o7_sOrxTwXlB5e9NysYN9kxHPs8Ti1Zj_2Fh7oMvn7EQgn-AZSL8FffvuGCxhtEyZihGb5qcup6Vb5L2IaEnQLcmnGhDgvFgb7rDYUwkuWdSAhdB9TCb1psMhdNPbtPkQE7/s200/bismarck2.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405076080842023218" /></a> <br />Relaţiile româno-germane în perioada aflată în centrul atenţiei noastre s-au caracterizat printr-o evoluţie sinuoasă, determinată de statutul juridic internaţional al României, ca parte garantată, şi de atitudinea Prusiei (Germaniei) în calitate de Putere garantă. După alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României, cercurile conducătoare de la Bucureşti, prevalându-se de relaţiile de rudenie ale noului Domnitor cu Casa Regală prusiană, contau pe un sprijin eficient din partea acesteia pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. Dacă un astfel de sprijin s-a manifestat, în privinţa anumitor chestiuni, în limitele dictate de interesele germane, au existat însă şi suficiente momente de tensiune. Avem în vedere atitutidinea opiniei publice din România în timpul conflictului franco-prusian, aşa-numita "afacere Strousberg", poziţia Cabinetului de la Berlin faţă de recunoaşterea independenţei statului român. <br />Ca urmare a înfrângerii militare a Austriei de către Prusia (iulie 1866), devenise perceptibilă o reaşezare a raportului de forţe la nivel continental şi o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal datorită chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei . În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . <br />Deşi Carol I îşi punea mari speranţe în obţinerea unui ajutor diplomatic eficient din partea patriei sale de origine în sensul recunoaşterii noului regim instituit la Bucureşti, cancelarul Bismarck, oricât ar părea de surprinzător, îşi declara dezinteresul faţă de "problema orientală" şi, în acelaşi timp, faţă de "Hohenzollern-ul de la Dunărea de Jos". Pentru a asigura izbânda cauzei germane, priorităţile diplomaţiei bismarckiene erau: consolidarea victoriei asupra Austriei şi izolarea Franţei prin constituirea unui sistem de alianţe . În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre . Prin urmare, Cabinetul de la Berlin va păstra o atitudine rezervată în privinţa recunoaşterii lui Carol I, acordându-şi adeziunea doar în momentul în care o vor face, prin note identice (la începutul anului 1867), şi celelalte Puteri garante, cu excepţia Rusiei ce procedase printr-o acţiune unilaterală.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg1xIBm521QoSz2xiyvqL3rV14E4wYWh5OHupFka21ZuHXcawrx-_RBu1whMBgq9RLrRs4r0DkFB8kRaGisEEXbbtL_3I1ZVLV5XWeTso1Czfzz-fxDa4UBjogCrvwDf2IkMAK9vQX15SJ_/s1600/Carol+I.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 142px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg1xIBm521QoSz2xiyvqL3rV14E4wYWh5OHupFka21ZuHXcawrx-_RBu1whMBgq9RLrRs4r0DkFB8kRaGisEEXbbtL_3I1ZVLV5XWeTso1Czfzz-fxDa4UBjogCrvwDf2IkMAK9vQX15SJ_/s200/Carol+I.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405076892123199410" /></a> În calitate de fost ofiţer al armatei Regelui Wilhelm I şi participant direct la o campanie militară, Principele Carol era pe deplin familiarizat, potrivit gradului său, cu sistemul de instrucţie şi comandă, cu disciplina şi operativitatea trupelor prusiene, a căror superioritate avea să fie confirmată prin victoria de la Sadowa din iulie 1866. Devine astfel explicabilă opţiunea Domnitorului pentru preluarea şi adaptarea modelului prusian la cerinţele armatei române, manifestându-se speranţa unui sprijin efectiv din partea Berlinului. <br />Pe această linie se înscrie sosirea în România, la solicitarea expresă a lui Carol I, a locotenent-colonelului prusian von Krenski, ce se bucura de o bună reputaţie militară în cadrul Statului Major. Întrucât în ţară exista deja - încă din timpul domniei lui Cuza - o misiune militară franceză coordonată de E. Lamy, iniţiativa Domnitorului a fost interpretată în mod exagerat şi eronat ca o ofensă adusă Cabinetului de la Tuilleries şi Împăratului Napoleon al III-lea . Este adevărat că misiunea franceză fusese treptat ignorată şi, în cele din urmă, retrasă la începutul anului 1869, odată ce influenţa prusiană se contura cu o mai mare claritate în privinţa organizării militare şi a schimbării uniformelor. Cu o notă de vizibilă ironie, consulul francez la Iaşi consemna că se adoptase până şi celebra cască cu vârf, elementul distinctiv al echipamentului trupelor prusiene .<br />În egală măsură însă, infatuarea locotenent-colonelului von Krenski şi atitudinea sa autoritară stârniseră serioase nemulţumiri în rândurile armatei, aspecte semnalate de membrii Guvernului şi exploatate de presa opoziţionistă în sensul acuzării Suveranului de "prusificarea" ţării. Consilierul intim al lui Carol I pe probleme de organizare militară devenise, în scurtă vreme, o persoană indezirabilă în anumite cercuri politice bucureştene şi era privit cu suspiciune de diplomaţia franceză. Şi cum Napoleon al III-lea "vedea pe Bismarck în toate colţurile" , ne putem explica iritarea Cabinetului de la Paris vizavi de prezenţa la Bucureşti a ofiţerului din Statul Major prusian. De altfel, pentru a se evita agravarea unei situaţii deja tensionate şi în urma directivelor de la Berlin, Krenski avea să se reîntoarcă în patrie, misiunea sa încheindu-se prematur . Potrivit afirmaţiilor consulului francez la Iaşi, impresia generală era aceea că politica României "pare a fi dictată sau mai degrabă impusă de către Cabinetele de la Berlin şi St. Petersburg" . <br />Dincolo de exagerările sau aprehensiunile diplomatului francez, ce nu agrea orientarea României spre Prusia şi Rusia, exista, într-adevăr, o stare de nemulţumire faţă de influenţa exercitată asupra lui Carol I de consilierul său militar prusian, Krenski, socotit de răuvoitori ca un "al doilea Librecht (persoană ce jucase un rol nefast în anturajul fostului Domnitor Al. I. Cuza - n.n.)" . În aceeaşi măsură era criticată atitudinea de superioritate afişată de consulul Prusiei la Bucureşti, care avea mare trecere pe lângă Suveran şi care avea să intre, de altfel, în conflict, în anul 1869, chiar şi cu premierul Dimitrie Ghica . Cu o perceptibilă doză de maliţiozitate, diplomatul francez la Bucureşti socotea că cel care "dirijează" politica internă a ţării nu era altcineva decât colegul său prusian, Keyserling .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_ue80y8lIdsnZl9lwCif2tltOE46JPxBr4A8DcQo0ZZX3ubv2X9J2ZqMiY7fAE8FzesUDi-iC6-yATsnHaqFBpZ3UtvwWxzSY5Oq_gZaINJutDT2bTnmLw97G_xKHmeJKO-H8SP9izrDo/s1600/Wilhelm+I.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 161px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_ue80y8lIdsnZl9lwCif2tltOE46JPxBr4A8DcQo0ZZX3ubv2X9J2ZqMiY7fAE8FzesUDi-iC6-yATsnHaqFBpZ3UtvwWxzSY5Oq_gZaINJutDT2bTnmLw97G_xKHmeJKO-H8SP9izrDo/s200/Wilhelm+I.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405076266777055682" /></a> Pe linia sondării poziţiei Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor se înscriu atât vizita lui Carol I în Crimeea (august 1869), cât şi călătoria în Occident (august-noiembrie acelaşi an). Deşi a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran şi decorat cu însemnate distincţii ale Caselor Regale şi Imperiale europene , Carol I nu fusese prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. La Paris, ca şi la Viena sau Berlin nu a primit decât asigurări de bunăvoinţă şi sfaturi de moderaţie şi prudenţă. Devenise limpede că, momentan, situaţia internaţională nu era favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin unei acţiuni insurecţionale în Balcani. Nici una din Puterile europene nu agrea redeschiderea "problemei orientale", care putea constitui germenele unui conflict general.<br />În vara anului 1870, exista în ţară o atitudine de nemulţumire faţă de tendinţa lui Carol I de a gravita în jurul Prusiei. Prin urmare, Domnitorul avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde N. Blaremberg, exponent al grupării conservatoare, adresează o interpelare în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. Autorul interpelării sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Radicalii, înlăturaţi de la putere ca urmare a presiunilor externe, nu se vor lăsa mai prejos, încercând să profite de complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei - socotită indezirabilă la Paris - a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia. Ei îl avertizau pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .<br />Marcat vizibil de ostilitatea nedisimulată a presei radicale la adresa persoanei sale şi a Prusiei, Domnitorul - după cum mărturiseşte în Memorii - se gândea la alternativa abdicării, care nu va reprezenta decât o stratagemă. Consulul francez de la Iaşi era informat, de către o "persoană de încredere", că Principele Carol exprimase Cabinetului din Berlin decizia sa de a părăsi Tronul României, însă a fost sfătuit să renunţe şi să aştepte desfăşurarea evenimentelor . Prinţul Carol Anton îi recomandase fiului său, încă din timpul crizei politice de la Bucureşti, să dea dovadă de mai multă energie, "ceea ce ar sili Europa să reia convingerea că mâna ta ţine cu tărie cârma guvernamentală" . La rândul său, Prinţul moştenitor al Prusiei îşi manifestase neîncrederea "în teoria banală a «partidei de răsturnare» cum de obicei se aude vorbindu-se când undeva se ivesc dezordini", exprimându-şi speranţa că Domnitorul "va câştiga rând pe rând legitimul sprijin al bărbaţilor cinstiţi şi drepţi" din ţara sa .<br />Manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi, fără a se produce dezordini nici la Iaşi, nici în alte districte din Moldova. Carol I îşi exprima indignarea faţă de articolele partizane la adresa Franţei din ziarele opoziţioniste, care "rivalizau între ele (...) cu declaraţii necugetate, dezlănţuindu-se împotriva Germaniei, fără nici un motiv" . Ecourile evenimentelor de la Bucureşti îl determinau pe ambasadorul S.U.A. din capitala otomană, E. Joy Morris, să constate că România se afla într-o situaţie foarte critică, Principele Carol I găsindu-se în postura de a fi expulzat în urma unei "revoluţii" şi a "intrigilor" Franţei, Austro-Ungariei şi Rusiei .<br />În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870. Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă "rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays". Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, "mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière". Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă - se sugera în scrisoare - ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre . Epistola respectivă avea să fie socotită "un demers particular, un balon de încercare lansat de Principe din proprie iniţiativă" .<br />Ţinând cont de recomandările sosite de la Sigmaringen, Carol I a considerat necesar a sonda atitudinea Puterilor garante şi disponibilitatea acestora în sensul unei revizuiri a Constituţiei române. Primul pas l-a reprezentat - aşa cum am observat - scrisoarea sa către suveranii Puterilor garante. Următoarea mişcare gândită de Domnitor trebuia să fie înaintarea unui Memoriu, care să conţină măsurile considerate necesare redresării ţării şi, totodată, schimbării statutului juridic internaţional. Însă, cancelarul Bismarck îi transmisese consului prusian la Bucureşti, von Radowitz, instrucţiuni precise în sensul convingerii lui Carol I de a amâna "până după încheierii păcii orice plan ar fi având de a se adresa Puterilor garante!" . <br />Poziţia lui Bismarck avea să fie clar exprimată într-o scrisoare adresată Principelui României la 30 decembrie1870/10 ianuarie 1871. Cancelarul german ţinea să-i precizeze lui Carol I că "nu poate să se aştepte din partea străinătăţii la nici un ajutor, ci mai curând la rea-voinţă", singura alternativă fiind aceea de a se bizui "numai şi numai pe resursele de care dispune în propria sa ţară". Totodată, în eventualitatea unei crize, Bismarck recomanda ca "fiecare rezoluţiune luată să pară independentă şi liberă, iar nu impusă de o forţă exterioară, şi ca motivele nobile şi curate care conduc Alteţa Voastră să se manifeste în mod lămurit" . Asemenea sfaturi coroborate şi cu răspunsul oficial al Regelui Prusiei la scrisoarea Principelui - care, de fapt, reitera afirmaţiile cancelarului - au fost de natură a-l convinge pe Carol I de necesitatea ralierii oamenilor politici hotărâţi să susţină dinastia.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQqdw3g4ouSRhkdvT2GJFLu__Hly88nUJWgDyEL2xt2-nALqYOzjaaMRr1EV454xqnRWFHa5IGKK-VedK-fjch0tSBzGSID4EOuuRDd4Jxy09k1CdcS8tXc0VzuApK9vXFEM0akbxr5pwL/s1600/Henry-Bethel-Strousberg.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 167px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgQqdw3g4ouSRhkdvT2GJFLu__Hly88nUJWgDyEL2xt2-nALqYOzjaaMRr1EV454xqnRWFHa5IGKK-VedK-fjch0tSBzGSID4EOuuRDd4Jxy09k1CdcS8tXc0VzuApK9vXFEM0akbxr5pwL/s200/Henry-Bethel-Strousberg.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405174793645808482" /></a> Incontestabil, situaţia devine din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra construcţiei căilor ferate, concesionată unui Consorţiu prusian condus de Strousberg. Insolvabilitatea Consorţiului prusian - prilejuită de speculaţiile bancare, dar şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma izbucnirii războiului dintre Franţa şi Prusia - avea să stârnească panică printre acţionari, deoarece obligaţiunile emise de concesionari nu stipulau plata dobânzilor de către aceştia, ci doar garanţia statului român . La întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata cuponului, în vederea asigurării dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române. Concesiunea Strousberg se metamorfozează acum într-o autentică afacere de proporţii scandaloase, intensificându-se atacurile opoziţiei împotriva "Prinţului prusian". <br />Penibil afectat de respectivul incident, Domnitorul - aşa cum o afirmă şi într-o scrisoare din ianuarie 1871 adresată cancelarului Prusiei - era ferm decis să depună toate eforturile pentru a reglementa "afacerea" căilor ferate în interesul României .<br />Revelatoare pentru starea de spirit existentă este reacţia lui I. C. Brătianu din Adunarea Deputaţilor. El ţinea să precizeze că în cazul în care Guvernul de la Berlin "ne va impune cu forţa să plătim cuponul, atunci să se ştie că nu plătim o datorie, ci rechiziţiunea simpatiilor ce am avut şi avem pentru naţiunea franceză" . Mai mult decât atât, liberalii radicali lansau un avertisment la adresa lui Carol I, ziarul radicalilor, "Românul", apărând, în ianuarie 1871, cu un ferpar pe prima pagină, pentru a marca invadarea Parisului de către trupele prusiene.<br />În astfel de circumstanţe, la 10 martie 1871, avea loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea a determinat, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine - acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori -, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale şi Germaniei, consulul de la Bucureşti, von Radowitz solicitând satisfacţie.<br />Fără a insista aici asupra detaliilor, precizăm că "incidentul de la Sala Slătineanu" (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu . Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept "cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866" , în timp ce liberalii îl calificau drept "Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifcItyMoFIkpIWxT7trMPBf7LGA7KuaePPGc_qtxf5SXWfh9ojI5aFExxKMAWE8SYY2KJD4S2aq_jv02NEJFxFPD6lf5YHP8CNZqr5IIw3hFtvP-0leeaZuDaSSUx8DhbmGBpGkHNCS1AX/s1600/LASCAR_CATARGIU.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 149px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEifcItyMoFIkpIWxT7trMPBf7LGA7KuaePPGc_qtxf5SXWfh9ojI5aFExxKMAWE8SYY2KJD4S2aq_jv02NEJFxFPD6lf5YHP8CNZqr5IIw3hFtvP-0leeaZuDaSSUx8DhbmGBpGkHNCS1AX/s200/LASCAR_CATARGIU.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405175743621987730" /></a> O preocupare stringentă a Domnitorului şi a Guvernului conservator avea să o reprezinte "foarte neplăcuta afacere Strousberg" , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza - după respingerea proiectului guvernamental - prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării "afacerii Strousberg" în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .<br />Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, "Românul", îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul "Guvernul Radowitz" . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe Suveran, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.<br />Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers - ce reprezenta o încălcare a autonomiei României - a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că "România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe" .<br />Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea "afacerii" într-un sens favorabil acţionarilor . Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp, transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că "afacerea Strousberg" se transformase dintr-o "chestiune de drept" într-o "chestiune de forţă" . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar "bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare", fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .<br />Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi. <br />Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise "lettres d'introduction" şi nu de acreditare, la care se adauga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I "ca un guvernator general al unei provincii turceşti", Bismarck urmărind "să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale" .<br />"Chestiunea Strousberg" intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 . <br />După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck - ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante -, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment "orice complicaţii serioase" . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată "în plină libertate şi independenţă a ţărei" .<br />Sancţionarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga "afacere" servind drept "cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii" . De pildă, cotidianul "Românul", întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese "un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului" .<br />În opinia liberalilor, "chestiunea căilor ferate" merita toată atenţia, întrucât, pe de o parte, privea autonomia noastră politică, administrativă şi economică, iar pe de altă parte, situaţia financiară a ţării. Concluzia la care ajungeau aceştia era aceea că acceptarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor reprezenta "o ruină pentru finanţele ţării" şi, mai mult decât atât, România fusese "condamnată politiceşte şi înfeudată economiceşte străinului" . <br />Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate "pricinuieşte Principelui multă grijă" . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. <br />În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează - şi ca urmare a agravării "crizei orientale" -, fiind reluată după 1878.<br />Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german - în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea - va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană "s-a nimicit cu desăvârşire" ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de "chestiunea căilor ferate" şi a faptului că Principele Carol "a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii". Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care "nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară". Mai mult decât atât, "nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată" .<br />Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care Suveranul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.<br />La începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei "Curţi nordice" şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . De altfel, numirea lui Vasile Boerescu în fruntea Ministerului Afacerilor Străine însemna revigorarea campaniei de presă în sensul acomodării opiniei publice cu ideea dobândirii independenţei pe cale diplomatică.<br />Gruparea Rosetti-Brătianu, aflată în opoziţie de aproape cinci ani de zile, nu împărtăşea orientarea politicii externe româneşti spre cele trei Puteri ale Nordului şi nici campania diplomatică iniţiată de conservatori. În opinia liberalilor radicali, orice încercare de a obţine sprijinul Germaniei, în condiţiile existenţei unei alianţe a acesteia cu Rusia şi Austro-Ungaria, era privită ca o aservire economică şi politică a României. Chiar dacă se pronunţau pentru "relaţiuni amicale cu toate Puterile Europei", singura politică "în adevăr românească" nu putea fi alta decât aceea a colaborării cu statele latine din Occident. "Ne-ar fi peste putinţă - se sublinia în cotidianul "Românul" - de a atribui Germaniei alt scop decât acela de a face din noi un fief secundar, atârnând de Ungaria, fief principal, destinate însă şi unul şi altul a fi hamalii intereselor germane, pentru puterea şi gloria marii Germanii" .<br />Revenind, pe parcursul a mai multor numere, asupra garanţiei colective (asigurată prin Tratatul de la Paris din 1856), ziarul "Românul" considera că aceasta era principalul obstacol în calea instituirii protectoratului exclusiv al unei Puteri. Interesante sunt argumentele invocate în sprijinul aserţiunii că scopul real al celor trei "Curţi nordice" ar fi de fapt acela de a desfiinţa Tratatul de la Paris. Austro-Ungaria viza obţinerea de noi avantaje în Orient, Rusia urmărea redobândirea sudului Basarabiei, iar Germania ar fi privit cu satisfacţie distrugerea unei opere franceze, pentru a profita de complicaţiile ce ar rezulta de aici. #n concluzie, orice acţiune menită a duce la desfiinţarea Tratatului de la Paris din 1856, "care a creat actuala Românie" şi care garantează integritatea Imperiului otoman, înseamnă "a distruge întreaga operă politică întemeiată pe dânsul" .<br />O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului în Occident (iunie 1873), unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran, atât la Viena cât şi la Berlin. Întrevederea lui Carol I cu Împăratul Wilhelm I (iulie 1873) a fost de natură să reliefeze doar "prietenia şi simpatia părintească" a acestuia, însoţite de recomandări referitoare la întărirea armatei . De altfel, cancelarul german avea să declare, cu cinism, ambasadorului britanic la Berlin că "independenţa României este o chestiune care nu-l interesează" , mai ales că Bismarck nu a putut uita manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa din 1870-1871 şi nici poziţia Guvernului princiar în ceea ce priveşte reglementarea "afacerii Strousberg". Pe de altă parte, importanţa perfectării unor convenţii comerciale şi necesitatea proclamării independenţei au constituit, ulterior, şi subiectul conversaţiei dintre Carol I şi consulul german Pfuel, acesta din urmă recomandând Suveranului "să se păzească de orice hotărâre pripită şi necugetată" . Nici călătoria lui Carol I în Germania din cursul anului următor, care a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti, nu a fost de natură a schimba atitudinea Cabinetului de la Berlin, însuşi Împăratul Wilhelm I evitând cu delicateţe discuţiile politice .<br />Odată cu izbucnirea "crizei orientale" în 1875, Bismarck avea să-i declare ambasadorului rus la Berlin că îşi manifestă disponibilitatea de a subscrie la un posibil aranjament privind ocuparea Bosniei de către trupele austro-ungare, în schimbul "unor avantaje pentru Rusia spre Basarabia" , ceea ce era de natură a ştirbi integritatea teritorială a României. Ulterior, în condiţiile desfăşurării negocierilor cu Rusia, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei în această privinţă. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care "garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială". Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord .<br />După proclamarea independenţei României şi cucerirea ei pe câmpul de luptă, departe de a acorda un sprijin eficient pentru ţara în fruntea căreia se afla un Principe de Hohenzollern, cercurile diplomatice de la Wilhelmstrasse nu păreau deloc dispuse a recunoaşte noua situaţie decât în măsura în care Guvernul român va urgenta soluţionarea pretenţiilor acţionarilor germani în "afacerea căilor ferate". Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa agentului diplomatic român de către secretarul de stat von Bülow, care, pur şi simplu, refuza să discute "chestiunea independenţei", iar pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, preciza că o asemenea linie de conduită întruneşte aprobarea Împăratului Wilhelm I . Ba mai mult, cancelarul Bismarck - supus şi unor puternice presiuni din partea consilierului său financiar, influentului bancher evreu Gerson Bleichröder - solicitase Rusiei "să reţină sumele pe care ea le datorează României (veniturile mănăstirilor din Basarabia) şi să le trimită direct la Berlin, în contul Societăţii germane a căilor ferate române , propunere respinsă categoric de Cabinetul de la Petersburg, chiar dacă el însuşi manifesta "une reserve extrême" faţă de problema recunoaşterii independenţei .<br />Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul I. C. Brătianu fiind convinşi că "pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei" . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: "Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia" . Mai mult, cancelarul german - urmărind cu asiduitate a media buna înţelegere între Viena şi Petersburg - îi sugera Împăratului Wilhelm I să nu susţină pretenţiile române asupra districtelor basarabene, "dacă de acest punct depinde satisfacerea Rusiei" . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.<br />Având în vedere noile circumstanţe, Carol I îl trimite pe I. C. Brătianu la Viena şi Berlin, cu scopul de a câştiga simpatia guvernelor respective în favoarea cauzei româneşti. Cât priveşte Cabinetul german, acesta se arătase "extraordinar de rezervat". Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistenţe în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, dar se arăta preocupat, în special, de răscumpărarea căilor ferate de către statul român . În egală măsură, Prinţul Carol Anton recomanda fiului său o politică realistă, întrucât nu erau mari speranţe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei .<br />Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de "samsar cinstit" - dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv - la masa verde a tratativelor.<br />În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută. Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856.<br />În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise "să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei" .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhHzPNy5ybZbugh4KmTruEfPZc3GhgBYFAY3LbmpOhqiHcWpfqko4k_UGt9DJsZNqxdx6w89ZnYENMJ8vqRAMOr0lQj0Ry3R48wDgkHzKCeVFy3n3aVKh8K65vZF4r2SfjhUZhHhGD8O-RZ/s1600/Berliner_kongress.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 101px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhHzPNy5ybZbugh4KmTruEfPZc3GhgBYFAY3LbmpOhqiHcWpfqko4k_UGt9DJsZNqxdx6w89ZnYENMJ8vqRAMOr0lQj0Ry3R48wDgkHzKCeVFy3n3aVKh8K65vZF4r2SfjhUZhHhGD8O-RZ/s200/Berliner_kongress.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5405079493870291458" /></a> La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul - mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte - de "a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871", precum şi de a asigura pacea "printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii" . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât "o solemnă reprezentaţie", după ce "piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise" . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi "pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor", exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi "să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor" . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu "îngrijorare şi încordare" deciziile Congresului. "Basarabia - aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său - este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie" .<br />Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi. <br />Printr-un exces de zel şi "imparţialitate", preşedintele Congresului, departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.<br />Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.<br />La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinea să precizeze că "opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României" . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.<br />Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, în cursul unor întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor "manifestări de simpatie", care se dovedeau a fi însă "pur convenţionale". #ntrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun. De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa "chestiunii orientale". În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: "pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României" .<br />Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe - printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad -socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .<br />Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta "cu rigurozitate" prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă, precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine "o promptă evacuare a trupelor" .<br />Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea "neamicală" a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de "problema israelită" ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani. Acelaşi M. Eminescu evidenţia, ceea ce toată lumea politică observase, că "o seamă de Puteri, ai (sic!) căror interese nu sunt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine" .<br />Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea "cu naturalizarea câtorva evrei", iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .<br />Proiectul Guvernului, după interminabile şi, adeseori, furtunoase dezbateri, era adoptat de Parlament în varianta naturalizării individuale şi nu colective, probând în acest fel atitudinea fermă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti . Ca urmare a acestui vot, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879). Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea "chestiunii căilor ferate".<br />Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase - în timpul vizitei lui I. C. Brătianu la Berlin - necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care "nu pot fi trecute cu vederea", printre acţionari numărându-se "domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!" .<br />Pretenţiile acţionarilor germani erau însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că "domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt", o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .<br />Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia "o calamitate pentru ţară" şi, în acelaşi timp, "un dezastru financiar pentru stat" . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative - printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti -, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani. Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care autorităţile române nu reveneau asupra modificărilor respective, şi apelul la Poartă, în calitate de Putere suzerană. Cu alte cuvinte, continua a trata statul român ca o provincie vasală.<br />În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român - a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia -, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor (ianuarie 1880). "Afacerea căilor ferate" lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.<br />La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală . Acest imperios obiectiv fiind înfăptuit, ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că "cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus" .<br /> Aşa cum am observat, în pofida poziţiei echivoce a Germaniei faţă de cerinţele româneşti, atitudine ce a pricinuit mâhnire la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti, în perioada ulterioară vom asista la o îmbunătăţire a raporturilor cu această Putere şi ca urmare a tratamentului la care a fost supusă România de către Rusia în anii 1878-1880. Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. <br />Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 29 februarie/12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a "chestiunii orientale", nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce "se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare (subl. ns.), pe scutul binevoitor al Imperiului german" . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului. <br />Devenise evident că pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, era absolut necesară integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale şi semnarea unei alianţe cu acestea, în 1883, alianţă ce va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-30982293484332720782009-09-14T18:45:00.002+03:002009-09-17T22:59:16.347+03:00Evoluţia relaţiilor româno-franceze la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMRHGDh-zK6X0RkdJcTjsrzNzTfSk_c6bds_fcG13WmZg1aVdQfG9StRIH_Sa0Ue76nZACGo5eag0EaKP46x7ODTQJtrVI3Qu73gvI4KPYuI3Gw1rwYDcyeMMOPgDnO7JJR3t9E67qc0pB/s1600-h/NapoleonIII.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 148px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMRHGDh-zK6X0RkdJcTjsrzNzTfSk_c6bds_fcG13WmZg1aVdQfG9StRIH_Sa0Ue76nZACGo5eag0EaKP46x7ODTQJtrVI3Qu73gvI4KPYuI3Gw1rwYDcyeMMOPgDnO7JJR3t9E67qc0pB/s200/NapoleonIII.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5381351523011051730" /></a><br />Diplomaţia franceză a jucat un rol important nu numai în perioada premergătoare unirii Principatelor Române, ci şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă în ultimii ani Împăratul Napoleon al III-lea nu aproba actele de politică internă şi externă ale Domnitorului român. Atitudinea favorabilă a Franţei faţă de România avea să se facă simţită şi în cursul anului 1866 în direcţia alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Principe al României şi al recunoaşterii sale de către Puterea suzerană şi Puterile garante.<br />După răsturnarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 şi refuzul oficial din 18/30 martie acelaşi an al Contelui Filip de Flandra de a prelua tronul României, Guvernul de la Bucureşti avea să impulsioneze demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi care să întrunească acordul Puterilor garante. În centrul preocupărilor cercurilor politice de la Bucureşti avea să situeze atragerea Franţei de partea revendicărilor româneşti. În acest sens, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român aflat la Paris, sondează poziţia diplomaţiei franceze, inclusiv cea a Împăratului Napoleon al III-lea, în privinţa desemnării unui candidat care să fie agreat de Franţa. Pe aceeaşi linie se înscria şi demersul lui Ion C. Brătianu, care comunica Guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie 1866, atmosfera prielnică existentă la Paris şi convingerea în posibilitatea alegerii unui Prinţ străin, cea mai bine primită candidatură fiind cea a unui Hohenzollern. La numai două zile, însuşi Ion Bălăceanu, beneficiarul unei audienţe la Palatul Tuilleries, solicita Guvernului român autorizaţia de a-l propune pe Carol de Hohenzollern, întrucât „ne-ar înfăţişa sub un aspect favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” . <br />Asupra originii noii candidaturi, în lipsa unor dovezi palpabile, planează o oarecare incertitudine. Potrivit anumitor opinii, sugestia a venit din partea omului politic francez Galhau şi fusese comunicată, încă din 1865, amicului său I. C. Brătianu. Recomandarea s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din anturajul Împăratului francez. Totodată, nu erau străine de această chestiune baronesa de Franque şi Mathilda Drouyn de Lhuys, soţia ministrului de Externe francez, persoane aflate în strânse relaţii cu familia de Hohenzollern . <br />Pe de altă parte, s-a susţinut că propunerea venise chiar din partea lui Napoleon al III-lea şi fusese adusă la cunoştinţa delegaţilor români prin intermediul Hortensiei Cornu . O apreciere asemănătoare regăsim şi într-un articol de fond al „Gazetei Transilvaniei”, unde se specifica faptul că însuşi Împăratul Franţei îl recomandase pe Prinţul Carol de Hohenzollern şi îl sfătuise pe I. C. Brătianu să pornească spre Düsseldorf pentru a obţine consimţământul familiei . <br />În Memoriile Regelui Carol I se menţionează doar că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea . Toate aceste mărturii nu fac altceva decât să reflecte sprijinul, direct sau indirect, al cercurilor conducătoare franceze faţă de eventualitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite. Deşi acesta din urmă nu oferise un răspuns hotărât şi invocase necesitatea consultării Regelui Prusiei, şeful Casei de Hohenzollern, Ion C. Brătianu expedia imediat la Bucureşti o telegramă cu următorul conţinut: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III” . Noua candidatură a fost bine cumpănită de oamenii politici români. O candidatură franceză, considerată benefică statului român, ar fi fost privită cu suspiciune de celelalte Puteri şi cu siguranţă respinsă, existând temerea modificării echilibrului european în favoarea Franţei. Candidatura Prinţului Carol, înrudit şi cu familia imperială franceză, întrunea şi adeziunea Franţei, putere ce deţinea în continuare un rol predominant în „concertul european”. Legăturile dinastice, într-o Europă monarhică, puteau juca un rol important în depăşirea dificultăţilor diplomatice.<br />Între timp, Conferinţa de la Paris – întrunită pentru a dezbate situaţia survenită în Principate – adoptase o declaraţie, prin care se sugera noii Adunări de la Bucureşti iniţierea procedurii de alegere a unui Domn autohton, iar în eventualitatea în care majoritatea moldovenilor s-ar pronunţa împotriva Unirii, cele două Principate urmau să se separe . Devenea limpede că o asemenea măsură era de natură a incita spiritele în ţară, astfel că reprezentantul Franţei la Bucureşti nu vedea alt mijloc de menţinere a ordinii decât admiterea Prinţului străin. Diplomatul francez aprecia cu justeţe că un astfel de principiu maschează, de altfel, ideea proclamării independenţei „dacă nu imediat, cel puţin în perspectivă”, recomandând recunoaşterea unei stări existente în fapt, soluţia fiind aceea a capitalizării tributului către Poarta otomană .<br />Date fiind discuţiile sterile de la masa Conferinţei şi opoziţia participanţilor manifestată faţă de alegerea unui Prinţ străin, Franţa adoptă o nouă atitudine, de compromis, la începutul lunii aprilie. Drouyn de Lhuys trimitea instrucţiuni consulului de la Bucureşti privind posibilitatea menţinerii Unirii, dar cu un Domn autohton ales pe o perioadă de 4-5 ani, după care oficialităţile române să solicite din nou Cabinetelor europene un Prinţ străin. Guvernul imperial socotea că această soluţie va fi primită favorabil de majoritatea Puterilor şi în special de Anglia şi Austria . Se avea în vedere chiar candidatura Prinţului Nicolae Bibescu sau cea a lui Grigore Basarab Brâncoveanu, ambii stabiliţi la data respectivă în Franţa . Propunerea ministrului de Externe francez reprezenta fie o manevră diplomatică menită a înlătura suspiciunile celorlalte Puteri cu privire la complicitatea lui Napoleon al III-lea în susţinerea Prinţului străin, fie o soluţie de natură a concilia interesele divergente existente în cadrul Conferinţei şi de a salva problema Unirii. O astfel de soluţie stârnise interesul Turciei şi Austriei, ambele solicitând punerea ei imediată în aplicare .<br />Atitudinea Franţei în această perioadă era destul de ambiguă, cu atât mai mult cu cât Împăratul Napoleon al III-lea căuta să-şi modeleze politica în funcţie de poziţia Puterilor europene. Proiectul anexării Principatelor Române la Austria , în schimbul cedării Veneţiei către Italia, nu fusese complet abandonat. Nu numai că însăşi Monarhia habsburgică a refuzat asemenea combinaţie, dar şi cancelarul Gorceakov – la curent cu astfel de negocieri – ţinea să precizeze că materializarea unei atare intenţii „serait un cas de guerre” . <br />Complicarea situaţiei internaţionale, ca urmare a iminenţei unui conflict austro-prusian, îl determinase pe Prinţul Carol să sondeze, prin intermediul Hortensiei Cornu, reacţia lui Napoleon al III-lea în eventualitatea acceptării Tronului României. Răspunsul primit avea să fie mai mult decât încurajator, îndemna chiar la un fapt împlinit.<br />Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă . Faţă de o asemenea atitudine, Guvernul de la Bucureşti stabilea mobilizarea imediată a trupelor, măsura urmând a fi comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se, astfel, speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane .<br />Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei în chestiunea orientală – odată cu izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) – şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugera guvernanţilor de la Bucureşti efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Principele Carol I, în care să se regăsească acele condiţii pentru recunoaşterea acestuia ca Domnitor al României . Ambasadorul francez la Constantinopol avea chiar să declare că „România nu va putea să fie decât sau turcească sau rusească, iar interesul Franţei şi Angliei ar fi să fie turcească!” . <br />În condiţiile în care devenise perceptibilă reaşezarea raportului de forţe la nivel continental – ca urmare a înfrângerii rapide a Austriei de către armata prusiană –, Domnitorul României avea să tatoneze din nou atitudinea lui Napoleon al III-lea, sugerând, în decembrie 1866, necesitatea stabilirii unui acord între Franţa, Anglia şi Prusia pentru a acţiona de comun acord în afacerile Orientului. O astfel de soluţie în opinia lui Carol I ar fi reprezentat „cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale” . Numai că acum se constata o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal ca urmare a chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei . <br />În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica de ce revendicările româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă la Tuilleries, în pofida scrisorilor curtenitoare ale Domnitorului şi a speranţelor sale de a conta şi în viitor pe sfaturile amicale şi sprijinul Împăratului.<br />La nivelul anumitor oameni politici români, a liberalilor radicali, se considera că scopul Austro-Ungariei era acela de a ocupa România. Pentru a contracara o astfel de politică, se miza pe o înţelegere şi colaborare a lui Napoleon al III-lea cu Prusia şi Italia, linia de conduită a Guvernului princiar urmând a fi aceea de întărire a armatei . Însă, speranţele radicalilor în acest sens aveau să fie rapid spulberate de atitudinea Puterilor europene în „chestiunea Romei” . Acum aveau să se manifeste cu pregnanţă divergenţele existente între Franţa şi Italia, chiar pericolul unui conflict cu consecinţe grave în Europa .<br />Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora „Franţa ar fi dispusă să jertfească România” . Pe măsură ce aceste informaţii căpătau consistenţă, sporeşte şi neliniştea cercurilor conducătoare de la Bucureşti.<br />Pe de altă parte, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia (concretizată în martie 1868), atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton recomandau insistent Domnitorului României stabilirea de bune relaţii cu vecinul de la Răsărit . Luând în consideraţie aceste sugestii, Carol I avea să trimită o misiune diplomatică la St. Petersburg, ce va fi privită cu suspiciune în străinătate, chiar şi de cercurile politice franceze. Presa franceză bănuia că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . Girantul Consulatului francez la Bucureşti, Boyard, în urma unei întrevederi cu Ion C. Brătianu, consemna declaraţia acestuia, potrivit căreia Guvernul princiar „a trecut de partea Rusiei”. Brătianu justifica o asemenea orientare invocând atitudinea lui Napoleon al III-lea, care se angajase, în întâlnirea de la Salzburg, „să favorizeze anexarea României de către Austria” . Nu este mai puţin adevărat că absenţa îndelungată a consulului francez de la Bucureşti, baronul d'Avril, şi înlocuirea sa de către Boyard – aflat în relaţii apropiate cu familia Prinţului Bibescu – a fost interpretată de Carol I şi Guvernul său ca o manifestare ostilă . Mai mult decât atât, noul agent diplomatic francez, Mellinet, considera necesar să atragă atenţia Domnitorului că pentru a-şi asigura dispoziţiile binevoitoare ale Împăratului trebuie „să se abţină complet de la preocupările de politică externă” . <br />Atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste la Paris. De pildă, „Journal des Débats”, într-unul din articolele sale de fond, admonesta, este drept pe un ton moderat, politica Guvernului de la Bucureşti, dezvăluind un aşa-zis proiect de proclamare a independenţei României în contextul alianţei cu Serbia şi a sprijinului acordat bulgarilor . <br />Reintrarea radicalului I. C. Brătianu în Guvern, după ce acesta îşi dăduse demisia şi ca urmare a presiunilor franceze, prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor, comandate de Carol I în Prusia, pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Consulul Franţei la Bucureşti, informându-şi superiorii despre zvonurile privind proclamarea independenţei, evidenţia faptul că Domnitorul Carol împărtăşeşte opiniile lui I. C. Brătianu, care, la o întrunire electorală, declarase necesitatea „arborării drapelului ortodoxismului... împreună cu fraţii noştri slavi” . <br />Este adevărat că o parte a presei franceze, de pildă ziarul L'International, recunoştea că odată cu preluarea Ministerului Afacerilor Străine de către marchizul de Moustier, fostul ambasador la Constantinopol, s-a produs o schimbare la nivelul relaţiilor cu România, Guvernul imperial intervenind „într-un mod neplăcut în afacerile române” pentru înlăturarea din Cabinet a lui I. C. Brătianu. În opinia aceluiaşi organ de presă, dacă liberalii radicali îşi puneau, în acel moment, „oarecare speranţă în Rusia, fac aceasta fiindcă numai Rusia singură le promite ajutor”. Prin urmare, rezultatul politicii promovate de Quai d'Orsay era „slăbirea influenţei franceze în România, atât cât şi în tot Orientul, şi creşterea influenţei ruseşti” .<br />Este adevărat faptul că Franţa nu a ezitat să întreprindă demersuri şi presiuni pe lângă Principele Carol pentru înlăturarea radicalilor de la guvernare. La această atitudine au contribuit şi rapoartele diplomatului francez la Bucureşti, A. Mellinet, care căutase a-i denigra pe radicali, prezentându-i ca fiind înfeudaţi politicii ruseşti. <br />Călătoria lui Carol I în Occident în august-noiembrie 1869 şi convorbirile cu oficialităţile de la Paris nu au fost de natura a schimba atitudinea rezervată a Franţei faţă de România şi faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, deşi Guvernul de la Bucureşti era unul de nuanţă moderată şi promisese respectarea statu-quo-ului în Balcani .<br />Pe de altă parte, pe plan intern, gruparea Brătianu-Rosetti, ameninţată să rămână într-o perpetuă opoziţie, se arăta dispusă a uza de toate mijloacele, inclusiv de tactica intimidării Monarhului cu spectrul detronării, în această politică fiind antrenată, potrivit anumitor opinii, şi Franţa. Agentul diplomatic român de la Constantinopol, D. Ştirbey, opina că radicalul Dumitru Brătianu ar fi avansat premierului Franţei, liberalul E. Ollivier, proiectul organizării unei acţiuni pentru răsturnarea lui Carol I. Se consemna, totodată, că oferirea Coroanei României unui Prinţ francez a fost primită „în mod favorabil” de şeful Guvernului de la Paris, vehiculându-se deja candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului Domn muntean, care făcea parte din armata napoleoniană. Însă ideea, dacă ea a existat cu adevărat, ar fi fost imediat abandonată de Ollivier, ca urmare a opoziţiei diplomaţiei austro-ungare. În perspectiva izbucnirii conflictului franco-prusian, răsturnarea Principelui Carol nu era dorită la Viena, iar în cazul în care acest lucru s-ar fi petrecut, Imperiul dualist lăsa să se înţeleagă că va încuraja ocuparea României de către Poartă. La finalul observaţiilor sale, diplomatul român concluziona: „Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger” .<br />Informaţii la fel de alarmante transmitea agentul nostru diplomatic de la Paris, Ion Strat, care avusese o întrevedere cu ministrul de Externe al Franţei, Ducele Gramont. Acesta era convins că Principele Carol „conspiră contra intereselor franceze” şi prin urmare, în eventualitatea unui război cu Prusia, Guvernul de la Paris va sprijini acţiunea de răsturnare a sa, „spre a da oarecare satisfacţie opiniei publice care a imputat uneori Împăratului că a pus un Hohenzollern la Dunăre!” .<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgWBLNh5IrcYq2QdPmD7pT-Kua_3A0UrKaCCUZdaZvwPY6g2S9NoHlIbiIMQ4jSfyVDwtXf0rrvaEO_hvtbt719QO1bj5K1Q7ONR6cNIHS0_vvm2sqV3A9vK_ea7JU5h5_Jmx8fNu09SLwn/s1600-h/portret-carol-i.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 156px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgWBLNh5IrcYq2QdPmD7pT-Kua_3A0UrKaCCUZdaZvwPY6g2S9NoHlIbiIMQ4jSfyVDwtXf0rrvaEO_hvtbt719QO1bj5K1Q7ONR6cNIHS0_vvm2sqV3A9vK_ea7JU5h5_Jmx8fNu09SLwn/s200/portret-carol-i.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5382528014579014018" /></a><br />Între timp, Carol I avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde oamenii politici adresau interpelări în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. De pildă, N. Blaremberg sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Şi cum Guvernul se angaja doar să respecte „cea mai strictă neutralitate”, se considera că acesta era cu totul subordonat Principelui de origine prusiană . Mai mult decât atât, complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia, îi vor determina pe radicali să-l avertizeze pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .<br />Informat de această strategie a radicalilor şi, mai ales, ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Viena, Ducele Gramont, deşi adoptase o atitudine defavorabilă Domnitorului României în perioada anterioară, trimitea la 20 iulie 1870 instrucţiuni categorice girantului consular de la Bucureşti. Potrivit acestora, Principele Carol putea conta pe acelaşi ajutor al Franţei din trecut, diplomaţia pariziană fiind hotărâtă să descurajeze, pe măsura influenţei sale, „orice tentativă îndreptată împotriva sa” . Asigurări identice erau reiterate de A. Mellinet, consulul francez la Bucureşti, care se reîntorsese recent la postul său. Satisfăcut de aceste garanţii, Carol I confirma că România va adopta „o linie de conduită înţeleaptă şi conformă cu tratatele” . Mai mult decât atât, P. P. Carp, ministrul nostru de Externe, aducea la cunoştinţa diplomaţiei franceze disponibilitatea României „de a rezista la orice agresiune din partea Rusiei şi de a acţiona în acest scop în înţelegere cu Franţa sau Austria”, politica Guvernului român, chiar şi după „succesele parţiale ale Prusiei”, rămânând aceeaşi ca şi în trecut .<br />În timpul desfăşurării războiului franco-prusian, manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi. În egală măsură însă, o parte a presei publica articole calomnioase la adresa Prusiei, ceea ce-i va produce amărăciune lui Carol I .<br />O situaţie asemănătoare va avea loc după ce Franţa napoleoniană fusese îngenuncheată de către Prusia. De pildă, la 10 martie 1871 s-a organizat un banchet, de către comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat al Germaniei unificate, ceea ce a stârnit, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii zgomotoase de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie interpretată de Carol I ca o ofensă directă adusă persoanei sale. Situaţia se va aplana numai după ce Principele Carol, care ameninţase cu abdicarea, va primi satisfacţie prin formarea unui Guvern conservator strâns unit în jurul Monarhului. În perioada următoare, Franţa republicană se va confrunta cu propriile probleme, fără a mai juca, pentru o bună perioadă de timp, un rol esenţial pe scena internaţională. În asemenea împrejurări, politica externă a României se va orienta cu precădere spre monarhiile conservatoare reunite în „Alianţa celor trei Împăraţi”, în speranţa dobândirii de sprijin diplomatic pe calea independenţei.<br />Aşa cum s-a putut constata, relaţiile româno-franceze au cunoscut o evoluţie sinuoasă, determinată în principal de evenimentele petrecute pe scena internaţională, alternând momentele de sprijin efectiv cu momente de suspiciune şi chiar presiuni diplomatice.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-34215909900164938392009-09-14T18:34:00.004+03:002009-09-17T22:49:01.886+03:00Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 1883. Reactii diplomatice austro-ungare<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUIqr6qnefKGhWFA8A-oJfCyExlR71DdPd4m3rM0d9HS3fX7a985TqjxvO63VjUylbK3trJD5nMOjPBcA6PaAp3i7KMZ8y1QghZWNZiQbVQ7f7CDgQ4VPFIDcZVBq8Zrp71QhyxdzCbUtS/s1600-h/Fremiet"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 140px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUIqr6qnefKGhWFA8A-oJfCyExlR71DdPd4m3rM0d9HS3fX7a985TqjxvO63VjUylbK3trJD5nMOjPBcA6PaAp3i7KMZ8y1QghZWNZiQbVQ7f7CDgQ4VPFIDcZVBq8Zrp71QhyxdzCbUtS/s200/Fremiet" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5382525704979108354" /></a><br />Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc la Iaşi, la 5/17 iunie 1883 în faţa Palatului Administrativ. La solemnitate aveau să participe Regele Carol I, miniştri ai Guvernului condus de I.C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . Cu această ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar cu dragoste şi admiraţie pe eroul Moldovei care este fala şi podoaba românilor şi care, împreună cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor noastre, redeşteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană a oferit un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .<br />Reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, solicita ministrului său de Externe instrucţiuni privind atitudinea Cabinetului de la Viena faţă de discursul rostit de senatorul P. Grădişteanu la banchetul ce a urmat dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, care făcea o „aluzie nevoalată” la provinciile româneşti aflate sub stăpânirea Monarhiei dualiste, şi toastul preşedintelui Camerei, C.A. Rosetti, care a încheiat discursul său cu cuvintele: «Să trăiască Regele şi Regina românilor»” . Instrucţiunile din partea Ministerului de Externe austro-ungar nu întârziau să apară, astfel că printr-o telegramă cifrată, se sugera reprezentantului Vienei la Bucureşti a atrage atenţia ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, asupra „intensificării unei agitaţii, care va sili România să ia o poziţie împotriva Monarhiei, poziţie pe care o vom regreta şi care ar putea deveni periculoasă pentru România”. La acestea, împăratul Franz-Iosef avea să adauge rugămintea de a insista „în privinţa unei dezminţiri în mod hotărât pozitive” , atât în ziarele româneşti, cât şi în cele austro-ungare.<br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiVhyzq2QQmwKQ_xpg6rnoNpVl-SJtTI-ifCs9tLTwt_1JmieqYOXwjPgL9iWtsnRWlrMaQ_2yBcU8Fsuf9nv9aeV1VuWgTHn3KYtDHE88Sz-S2-JbRT9nPKYMSbM3FvRn6Ue1JhvupFrdg/s1600-h/FranzJoseph.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 151px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiVhyzq2QQmwKQ_xpg6rnoNpVl-SJtTI-ifCs9tLTwt_1JmieqYOXwjPgL9iWtsnRWlrMaQ_2yBcU8Fsuf9nv9aeV1VuWgTHn3KYtDHE88Sz-S2-JbRT9nPKYMSbM3FvRn6Ue1JhvupFrdg/s200/FranzJoseph.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5382524404516471090" /></a><br />Diplomatul austro-ungar de la Bucureşti sesiza faptul că „Monitorul Oficial” a reprodus toate discursurile pronunţate la ceremonia inaugurării statuii şi la banchetul de la Teatrul Naţional, cu excepţia celui al lui Grădişteanu, o atitudine similară adoptând majoritatea ziarelor româneşti. Mai mult decât atât, cotidianul ieşean „Curierul”, a cărui ediţie cuprindea iniţial discursul incriminat, a fost retras înainte de a fi difuzat – la ordinul prefectului Poliţiei din Bucureşti, care îl însoţea pe Rege -, apărând o nouă ediţie, de această dată fără a mai reproduce discursul lui Grădişteanu . <br />Incidentul cu diplomaţia austro-ungară a fost stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare „Regelui românilor” utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile corpului diplomatic şi al opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kalnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa împăratului Franz-Iosef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . <br />Cercurile diplomatice austro-ungare aveau să insiste pe lângă Guvernul României pentru o dezminţire fermă, pentru „dezavuarea deschisă a aspiraţiilor împărtăşite de Grădişteanu” , mai ales după ce acesta, nemulţumit că nu au fost reproduse cu exactitate în presă cuvintele ce le rostise, publica o scrisoare în ziarul „România liberă”, în care reproducea integral textul discursului adresat monarhului şi unde se menţiona la un moment dat că toţi oamenii politici văd în Carol I „nu pe Regele României, ci pe Regele românilor”, după cum, cu ajutorul tuturor, „Majestatea Voastră va recăpăta pietrele scumpe care mai lipsesc din coroana lui Ştefan cel Mare”. Dincolo de acest fapt, Grădişteanu ţinea să sublinieze, într-o notiţă explicativă finală, că sentimentele pe care le exprimase erau sentimentele tuturor românilor şi „indiferent ce s-ar spune, indiferent ce s-ar face, nimeni nu le va putea pe nici stinge, nici sufoca” . La scurtă vreme aveau să fie reproduse în presă şi cuvintele rostite de B.P. Hasdeu, care, evocând bătăliile purtate de Ştefan cel Mare, amintea de epoca unirii naţionale, ce trebuia urmată de o epocă a „expansiunii”, astfel încât „Opera Regelui Carol este începutul operei de întregire a marelui Ştefan” . <br />Iritarea diplomaţiei de la Viena reiese clar dintr-o circulară a ministrului de Externe austro-ungar, unde se preciza, referitor la incidentul de la Iaşi, că „o asemenea evidenţiere obraznică, cu un program naţional ostil, înscenată la o asemenea ocazie sărbătorească sub ochii regelui şi a miniştrilor săi, poate fi interpretată de către Guvernul austriac ca nimic altceva decât ca pe o provocare flagrantă, în stare să rănească demnitatea Monarhiei şi să neliniştească provinciile noastre de la graniţă” . Totodată, lipsa de reacţie a autorităţile române era socotită la Viena drept o împărtăşire a acelor declaraţii făcute de Grădişteanu şi Rosetti, ceea ce le conferea „caracterul unei demonstraţii îndreptate împotriva liniştii şi siguranţei graniţelor noastre (Austro-Ungariei – n.n., S.L.D.)” . Girantul ambasadei austro-ungare la Bucureşti, Salzberg, era convins că „există mulţi care nu numai că aprobă manifestaţiile antiaustro-ungare ale domnului Rosetti, ci se şi străduiesc să le răspândească mai departe” . Trebuie precizat că acest incident diplomatic survenea pe fondul unei răciri a relaţiilor româno-austro-ungare, ca urmare a „chestiunii Dunării” , a activităţii în favoarea unui stat daco-român a celor două asociaţii: „Iredenta”(cu sediul la Ploieşti) şi „Societatea Carpaţilor”(având cartierul general la Bucureşti) , precum şi conflictul cu grănicerii austrieci de la Iţcani .<br />După primirea notei diplomatice din partea ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, omologul său austro-ungar constata cu surprindere că erau dezaprobate şi regretate de partea română doar expresiile folosite în discursurile de la Iaşi, fără a se condamna însă cu hotărâre spiritul şi tendinţa „întregii agitaţii” . De aceea, într-o convorbire cu reprezentanţii austro-ungar şi german de la Bucureşti, primul ministru I.C. Brătianu oferea asigurări în sensul că Guvernul român „doreşte să evite tot ceea ce irită statul vecin şi tot ceea ce i-ar putea da prilej de a se plânge” . Interesant de remarcat este faptul că diplomatul german lăsa să se înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă promovarea unei politici naţionale faţă de românii din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară, pericol ce ar putea deveni fatal pentru existenţa României în cazul unui conflict cu Monarhia bicefală şi care „ar pune sub semnul întrebării menţinerea integrităţii teritoriale” .<br />În cele din urmă Guvernul austro-ungar saluta „cu sinceră satisfacţie” explicaţiile Cabinetului de la Bucureşti, care îşi recunoştea obligaţiile prin prisma raporturilor internaţionale reciproce şi promitea „că nu va tolera agitaţiile care pot tulbura raporturile de bună vecinătate” . Mai mult decât atât, cercurile diplomatice de la Viena îşi exprimau convingerea că cea mai bună soluţie era menţinerea lui Brătianu la guvernare şi debarasarea sa de C.A. Rosetti şi de „extremişti” , astfel încât relaţiile româno-austro-ungare să evolueze în sensul dorit, o alianţă politico-militară între cele două state, cu participarea Germaniei .Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-61982025848555255362009-09-14T18:33:00.001+03:002009-09-14T20:34:39.301+03:00Delimitarea frontierei de sud a Dobrogei (1878-1881)The delimitation of the Dobroudja south border (1878-1881)<br /><br />Abstract<br /><br />After the Peace Congress of Berlin (1878), serious differences occur as regards the delimitation of the south border of the autonomous Principality of Bulgaria. According to art. 2 of the Treaty of Berlin (1/13 July 1878), the town Silistra was awarded to Bulgaria, which produce national discontent at Bucharest, the more so as this town have a great strategic importance. Commission for delimitation of the border, whose works were opened on 11 October 1878, will determine to award Silistra and a fortified point, known as the Arab-Tabia, to Romania, solution bitterly contested by the Russian representative for almost a year. Arab Tabia was occupied by Romanian troops which would lead to serious tensions between Romania and Russia. There is even the possibility of an outbreak of military conflict between the two sides. After lengthy debates and controversies, the Commission established, again, mostly as a border of southern Dobrogea to pass east of Silistra, and including Arab-Tabia, but Romania lost a strip of territory of 4-5 km2, which make impracticable the idea of the Romanian authorities to build in this area a bridge over the Danube. New frontier will be recognized by the Ottoman Empire until July 1881.<br /><br />Termeni cheie: Diplomatie, conflict, România, Bulgaria, Dobrogea<br />Key words : Diplomacy, conflict, Roumania, Bulgaria, Dobroudja<br /><br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgOi1INMM9jT9bnRqbMMswVk-I8Tt1ir1UCVIjH-ve_047Y3uf2zCbTyiQb5cgCK5D0dTN9XsQVCg-GcvpiZTtxcj4aysCD0SKw9UinyOXX316cCYNEnnPcG8kdZv0C1VMJcG836VGcAVnZ/s1600-h/Dobroudja_(carte_ethnographique).jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 166px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgOi1INMM9jT9bnRqbMMswVk-I8Tt1ir1UCVIjH-ve_047Y3uf2zCbTyiQb5cgCK5D0dTN9XsQVCg-GcvpiZTtxcj4aysCD0SKw9UinyOXX316cCYNEnnPcG8kdZv0C1VMJcG836VGcAVnZ/s200/Dobroudja_(carte_ethnographique).jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5381377521900972066" /></a><br />După Congresul de pace de la Berlin din 1878, Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.<br />Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, Comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens. <br />De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii Comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .<br /> Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu . <br />Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase Comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit . <br />În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .<br />După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.<br />În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-36735989143994546982009-09-14T18:30:00.003+03:002009-12-14T13:23:53.116+02:00Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiM2O_S7Brn78698l-7VNxEceDynFjIQ3h9UhyrQ0wzYPS_Iuyj6J76d2Pf8iiDm3NVTU29mdOjTBAOuSpsIYitzsvm_JdzZby3X0BfzyD_7BSfsk4jedFzdLg3X6eZjfYIFB7nu3PUZKvT/s1600-h/Berliner_kongress.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 102px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiM2O_S7Brn78698l-7VNxEceDynFjIQ3h9UhyrQ0wzYPS_Iuyj6J76d2Pf8iiDm3NVTU29mdOjTBAOuSpsIYitzsvm_JdzZby3X0BfzyD_7BSfsk4jedFzdLg3X6eZjfYIFB7nu3PUZKvT/s200/Berliner_kongress.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5381356502043847202" /></a><br />Problema sudului Basarabiei va cunoaşte momentul culminant la finalul războiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorică.<br />Congresul de Pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.<br />Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” . <br />În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .<br />Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . <br />Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 . <br />Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . În acest sens, agentul diplomatic român trebuia să obţină din partea lui Andrássy o declaraţie categorică în privinţa sprijinirii României, declaraţie care, de altfel, nu avea să fie formulată nici acum, nici mai târziu. Aşa cum constata şi consulul Belgiei la Bucureşti, atitudinea „curajoasă şi fermă” a României era de natură a incomoda serios Rusia, care „încearcă să evite, înaintea Congresului, tot ceea ce ar provoca un conflict” . <br />La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de a supune discuţiei Tratatul de la San-Stefano, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor. Andrássy îi reiterase lui Brătianu faptul că Monarhia dualistă nu va declanşa un război pentru sudul Basarabiei, care de altfel era pierdut, precizând că o eventuală împotrivire la hotărârile Congresului ar pune România într-o postură ridicolă. Totodată, ne consilia a nu dezarma, întrucât nu se ştia ce va urma până la sfârşit. Reprezentantul Franţei, Waddington se dovedea a fi mult mai practic, ceea ce sugera şi delegaţilor români, căutând a asigura ca despăgubirea să fie cât mai favorabilă. Cât îl priveşte pe contele Corti, acesta a fost „mai dulce în vorbe, iar nu în promisiuni” . Aşadar, tabloul general al situaţiei nu părea deloc favorabil revendicărilor româneşti. S-a pus la un moment dat chiar problema unei vizite inopinate a lui Carol I la Berlin , în speranţa obţinerii unor decizii favorabile României, însă Brătianu considera o astfel de acţiune, în împrejurările date, drept tardivă . <br />La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat. <br />Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.<br />Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului Otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi. <br />Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, Bismarck, cel care „domina Congresul în cele mici ca şi în cele mari” , departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.<br />Cât priveşte poziţia Rusiei, cum era de aşteptat, contele Şuvalov respingea, pe de o parte, orice analogie între poziţia Greciei, stat suveran, şi cea a României, al cărei statut de independenţă nu fusese recunoscut încă de Europa. Pe de altă parte, Gorceakov împărtăşea întru totul opinia lui Bismarck, prezenţa delegaţilor români fiind de natură a provoca „discuţiuni violente”. Dând dovadă de „generozitate” şi în faţa insistenţelor celorlalţi plenipotenţiari, Rusia nu se va opune însă. Ca atare, se decide ca reprezentanţii Principelui Carol I să primească invitaţia de a se prezenta în faţa Congresului pentru a-şi exprima cerinţele.<br />În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR_Zhx_nqZdqgevgCHiIphuaBfRZJVIxDZztSXWmRoleRLTHOP8g6wt_7-2q4hjv4jBTi5Eu6fGi8fll8EfK4ZRNphBGRQMeIkZb28Rr0igUfLjPK4kGf53zU3-W0NesoO9N4hMOF9C903/s1600-h/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 164px; height: 200px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR_Zhx_nqZdqgevgCHiIphuaBfRZJVIxDZztSXWmRoleRLTHOP8g6wt_7-2q4hjv4jBTi5Eu6fGi8fll8EfK4ZRNphBGRQMeIkZb28Rr0igUfLjPK4kGf53zU3-W0NesoO9N4hMOF9C903/s200/Alexander_Mikhailovich_Gorchakov.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5415050867631742626" /></a> Cancelarul Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”. <br />Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.<br />La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se călăuzea după principiul „dacă sunt anexiuni pentru toată lumea, nu mi se vor reproşa acelea pe care le-am făcut eu” , se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinând să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României” . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.<br />Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. Dincolo de „bunăvoinţa platonică, adică sterilă”, doar ministrul de Externe francez, Waddington, a căutat să spulbere orice iluzii, lăsând să se înţeleagă că „Basarabia trebuie considerată pierdută”. Nici întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun . De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României” . <br />Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .<br />La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite: <br />- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă; <br />- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856; <br />- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia; <br />- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii. <br />Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .<br />Imediat după retragerea reprezentanţilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluată discuţia privind recunoaşterea independenţei României. Primul plenipotenţiar al Franţei, Waddington, încercând să salveze aparenţele şi să ofere o palidă compensaţie faţă de tratamentul „puţin cam aspru” la care au fost supuşi românii, avansa ideea acordării unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care să cuprindă Silistra şi Mangalia. Părerea exprimată întrunea aprobarea reprezentanţilor Italiei şi Austro-Ungariei, nu însă şi cea a ruşilor, care considerau că Guvernul Imperial s-a arătat destul de „generos”, Dobrogea şi Delta Dunării compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totuşi, ca urmare a insistenţelor celorlalţi colegi, reprezentanţii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova până în preajma Silistrei şi de aici până la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind şi ea concedată României. <br />De altfel, problema delimitării graniţei de sud a Dobrogei avea să fie încredinţată unei comisii europene teritoriale şi va constitui subiectul unor serioase divergenţe între oficialităţile române şi cele de la St. Petersburg. Profitând de ocazie, Contele Şuvalov ţinea să reamintească că aderarea Rusiei la independenţa României este subordonată direct primirii de către aceasta din urmă a „retrocesiunii reclamate de Guvernul rus”.<br />Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .<br />De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .<br />Pentru a se conforma voinţei colective a Europei, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D. A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată. <br />La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .<br />Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. În opinia lui Titu Maiorescu trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .<br />Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări . <br />Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .<br /> Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia. <br />În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării . <br />Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . <br />Aşadar, se instalase tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce va căpăta accente îngrijorătoare cu prilejul viitoarei delimitări a frontierei româno-bulgare.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-50874568294705721342009-09-14T18:22:00.001+03:002009-09-14T18:26:35.715+03:00DIPLOMATUL BRITANIC SIR WILLIAM CONYNGHAM GREENE DESPRE SITUAŢIA ROMÂNIEI ÎN ANUL 1909<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCUi3BGefTxZGl4sYfkzlBa1Go7KEYvCq7ZBE0ZfkiA7rszOfZkJUjESZ0w0WDeHHwADw8whJyqdJ4WG9Q4Aoj1gtnuCl8gs5P3CWSY6seHvvZFc4yiaFuTxgkJUfcc14YyTjQjuqGopw2/s1600-h/consular+flag.gif"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 100px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCUi3BGefTxZGl4sYfkzlBa1Go7KEYvCq7ZBE0ZfkiA7rszOfZkJUjESZ0w0WDeHHwADw8whJyqdJ4WG9Q4Aoj1gtnuCl8gs5P3CWSY6seHvvZFc4yiaFuTxgkJUfcc14YyTjQjuqGopw2/s200/consular+flag.gif" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5381344781073214834" /></a><br />La 12/25 noiembrie 1905, reprezentantul Marii Britanii la Bucureşti, John Gordon Kennedy, aducea la cunoştinţa ministrului român de Externe, generalul Iacob Lahovary, că succesorul său la conducerea Legaţiei britanice, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, a fost desemnat Sir William Conyngham Greene . Acesta din urmă avea să remită scrisorile sale de acreditare Regelui Carol I, în cadrul unei audienţe oficiale, la 29 ianuarie/11 februarie 1906 .<br />Noul ministru plenipotenţiar, la sosirea în România, avea deja o bogată experienţă diplomatică. Născut în anul 1854, Conyngham Greene şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Harrow & Pembroke din Oxford, intrând în corpul diplomatic în octombrie 1877, în timpul Guvernului conservator condus de Benjamin Disraeli. Începând cu anul 1880 avea să îndeplinească diferite misiuni diplomatice pe lângă Consulatele sau Legaţiile din Atena, Stuttgart, Haga, Bruxelles, Teheran şi Pretoria . În momentul numirii sale la Bucureşti, îşi încheiase misiunea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Berna .<br />Sir Conyngham Greene avea să se remarce, în noua sa calitate de reprezentant britanic la Bucureşti, atât prin experienţa sa, cât şi prin profunzimea informaţiilor cuprinse în rapoartele sale diplomatice. Atent observator al vieţii politice şi social-economice româneşti, diplomatul britanic oferea Foreign Office-ului nu numai simple informaţii, ci şi puncte de vedere pertinente, înţelegând realităţile societăţii româneşti şi intuind rolul şi locul României în zona Europei de Sud-Est. <br />O dovadă în sensul celor expuse mai sus, o constituie şi documentul diplomatic inedit intitulat Raportul General despre România pe anul 1909 , descoperit de noi în colecţia Microfilme, fond Anglia, de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti şi publicat în întregime în anexa articolului de faţă. <br />În prima parte a Raportului său, diplomatul britanic întreprinde o trecere în revistă, cronologică, a principalelor evenimente petrecute în România în cursul anului 1909. <br />În primul rând, Conyngham Greene face referire la starea de sănătate, din ce în ce mai critică, a primului ministru D. A. Sturdza şi retragerea sa din viaţa publică, sarcina remanierii Guvernului revenindu-i lui Ion I. C. Brătianu, noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri (27 decembrie 1908/9 ianuarie 1909). Cum bine sesizează reprezentantul englez, alegerile parţiale la nivelul Capitalei, câştigate de conservatorii-democraţi ai lui Take Ionescu, vor constitui o grea lovitură pentru guvernanţii liberali.<br />Pe de altă parte, la începutul anului opinia publică era oarecum îngrijorată, ca urmare a Ordinului de zi către Armată al lui Carol I, prin care Regele lăsa să se înţeleagă necesitatea unei bune pregătiri a oştirii naţionale, în perspectiva unor potenţiale conflicte militare în primăvară. <br />Dacă cea de a cincizecia aniversare a Unirii Principatelor fusese celebrată în Capitală prin salutul a 21 salve de tun, oficierea unui Te Deum şi organizarea unui banchet de gală la Palatul regal, ea va fi umbrită şi de decesul Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Iosif Gheorghian, în vârstă de 80 de ani, la câteva zile după ce oficiase botezul Principesei Ileana, cel de-al cincilea copil al perechii princiare Ferdinad-Maria. <br />Diplomatul britanic mai aminteşte pe scurt despre: vizita unor capete încoronate şi înalte oficialităţi străine (Regele Ferdinand al Bulgariei, Prinţul Kuni, vărul Împăratului Japoniei, Prinţul moştenitor al Germaniei, Friederich Wilhelm, Arhiducele Franz Ferdinand, Prinţ moştenitor al Austro-Ungariei, generalul rus Kaulbars însoţit de un numeros corp ofiţeresc ş.a.), sosirea unei delegaţii turce pentru a face cunoscută urcarea pe tron a Sultanului Mahmud al V-lea, sosirea la Bucureşti a două comisii bulgare privind delimitarea talveg-ului Dunării şi propunea de construire a unui pod peste fluviu între România şi Bulgaria, decorarea de către Regele României a Contelui german von Bülow, fost reprezentant al Germaniei la Bucureşti şi fost Cancelar, cu Ordinul „Carol I”, legea privind extinderea drepturilor politice în Dobrogea, inaugurarea noului port Constanţa, aniversarea vârstei de 16 ani a Alteţei Sale Regale Prinţul Carol, cu care prilej fusese avansat sublocotenent al Batalionului nr. 1 Vânători, criza politică ce va fi soluţionată prin remanierea Cabinetului (generalul Alexandru Averescu, cel care a provocat respectiva criză, fiind înlocuit din funcţia de Ministru de Război), noii miniştri numiţi, precum şi atentatul asupra premierului Ion I. C. Brătianu. <br />O parte distinctă a Raportului este consacrată relaţiilor externe ale României. Diplomatul britanic sesiza faptul că se resimţeau încă, la nivelul Europei în general, şi la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti în mod special, consecinţele celor două evenimente care avuseseră loc, simultan, în cursul anului 1908: declararea independenţei Bulgariei şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, ceea ce dăduse naştere la o veritabilă criză politico-diplomatică între monarhia dualistă, sprijinită puternic de Germania, şi Serbia, sprijinită, cel puţin moral, de către Rusia ţaristă. <br />Amintind despre atitudinea de strictă neutralitate asumată de Guvernele, conservatoare sau liberale, care s-au succedat în ultimul timp la conducere, Conyngham Greene opina că doi factori influenţează politica externă a României: relaţiile cu Austro-Ungaria şi cele cu Rusia. <br />Diplomatul englez menţionează că existenţa unei convenţii militare româno-austro-ungare tinde să fie socotită o certitudine, ceea ce intra însă în contradicţie cu opinia publică, ale cărei manifestări în favoarea românilor din Transilvania şi împotriva politicii de maghiarizare erau tot mai evidente. În eventualitatea unei intervenţii militare ruseşti în favoarea sârbilor, Conyngham Greene se întreba dacă trupele române vor dori să constituie o barieră în calea ruşilor, dat fiind faptul că exista în ţară un puternic sentiment antimaghiar şi era binecunoscută intenţia naţionaliştilor de a profita de orice eveniment favorabil pentru a acorda sprijin românilor transilvăneni, în vederea eliberării „de sub jugul maghiar”. <br />Cât priveşte Rusia, se punea problema dacă nu ar fi mai înţelept pentru România de a se apropia de vecinul de la Răsărit, părăsind animozităţile din trecut, decât să rişte a transforma această mare putere într-un adversar redutabil. Chiar dacă evoluţia paşnică a conflictului austro-sârb nu a impus statului român o schimbare a atitudinii de neutralitate, aceasta din urmă – în opinia diplomatului britanic – nu era cea mai bună soluţie în eventualitatea izbucnirii unui război. Poziţia geopolitică şi strategică a României demonstra o dată în plus că Rusia este foarte periculoasă, iar în eventualitatea unei alieri a acesteia cu Bulgaria, statul român ar fi prins ca într-un cleşte. Referitor la posibilitatea constituirii unei Confederaţii Balcanice, aceasta era puţin probabilă, de altfel, România refuzând a se considera un stat balcanic. <br />Conyngham Greene intuieşte, în acest context, semnificaţiile vizitei Krönprinz-ului Frederich Wilhelm la Bucureşti, care îi înmânează bastonul de feld-mareşal al armatei germane Regelui Carol I şi îl decorează pe Prinţul Carol cu Ordinul „Vulturul Negru”, precum şi vizita arhiducelui moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, la Sinaia. Erau acestea nu numai simple manifestări de simpatie la adresa Familiei Regale române, ci şi un efort evident al Germaniei şi Austro-Ungariei de a menţine România în sfera de interese a Puterilor Centrale.<br />Nu este mai puţin adevărat că, la rândul ei, Rusia, după semnarea alianţei cu Franţa, făcea eforturi evidente de a atrage România în sfera sa de interese şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două state. Pe această linie se va înscrie vizita generalului Kaulbars şi a ofiţerilor ruşi la Constanţa, după cum o delegaţie română va participa la funeraliile Marelui Duce Mihail Nicolaevici.<br />În ceea ce priveşte Comisia Europeană a Dunării, reprezentantul britanic la Bucureşti constata că Ion I. C. Brătianu, spre deosebire de predecesorul său D. A. Sturdza, era ferm hotărât a menţine statu-quo-ul şi a nu modifica Tratatul de la Berlin în această privinţă, dacă astfel de modificări erau în detrimentul intereselor noastre.<br />Pe de altă parte, după numeroase şi dificile negocieri, se va semna Convenţia comercială cu Austro-Ungaria, interesele protecţioniste ale statului român fiind protejate. <br />Diplomaţia română a fost întotdeauna interesată în a menţine bune relaţii cu Marea Britanie, ceea ce s-a reflectat şi la nivelul anului 1909. O dovadă în acest sens o reprezenta faptul că la nivelul relaţiilor comerciale, Anglia ocupa cel de-al treilea loc în privinţa importurilor şi exporturilor, cu atât mai mult cu cât Guvernul britanic era interesat în a sprijini Guvernul român în eforturile sale de regenerare a Peninsulei Balcanice.<br />Diplomatul britanic supune analizei şi relaţiile României cu Imperiul Otoman, ajungând la concluzia că acestea sunt prietenoase. Mai mult decât atât, în perspectiva unui conflict între Turcia şi Bulgaria, diplomaţia de la Bucureşti îşi arăta disponibilitatea de a coopera cu Marile Puteri pentru a împiedica orice agresiune bulgară asupra Porţii.<br />Relaţiile cu Franţa sunt şi ele obiectul investigaţiei reprezentantului britanic la Bucureşti. După ce constata că în trecut relaţiile cu Franţa ocupau un rol predominant, intelectualitatea românească desăvârşindu-şi studiile la Paris, iar limba franceză fiind ca o a doua limbă oficială, Conyngham Greene împărtăşeşte opinia potrivit căreia prestigiul diplomaţiei franceze la Bucureşti a scăzut, în măsura în care interesele Republicii în Orient s-au diminuat considerabil. Cu toate că opinia publică franceză a privit cu amărăciune entuziasmul cu care românii l-au primit la Bucureşti pe Prinţul moştenitor al Germaniei, totuşi, Preşedintele Republicii franceze, Armand Fallières, i-a conferit Marele Cordon al „Legiunii de Onoare” Prinţului moştenitor Ferdinand. <br />În privinţa relaţiilor cu Italia, diplomatul britanic observa că întotdeauna acestea au fost calde şi apropiate, în virtutea originii latine comune. Exista chiar şi o similitudine în ceea ce priveşte motivaţiile şi consecinţele alăturării Italiei şi, posibil, a României la Tripla Alianţă, principala problemă constituind-o, pentru amândouă statele, Austro-Ungaria. <br />La nivelul relaţiilor româno-bulgare, în cursul anului 1909 pot fi diseminate patru aspecte: primirea la Bucureşti, cu onoruri regale, a conducătorului Bulgariei independente; tatonările în privinţa constituirii Confederaţiei Balcanice; afirmaţiile diplomaţiei de la Bucureşti potrivit cărora orice agresiune bulgară în Macedonia ar duce la deteriorarea relaţiile existente; negocierile privind construirea unui pod peste Dunăre. <br />Întrucât pericolul unui conflict austro-sârb fusese evitat, iar diplomaţia de la Bucureşti şi-a menţinut atitudinea de neutralitate, relaţiile statului român cu Serbia se reflectă doar la nivelul negocierilor în privinţa construirii unui pod peste Dunăre. <br />Nu se constată noutăţi nici la nivelul relaţiilor cu Grecia, Regele Carol I socotind că cea mai mare greşeală a grecilor este aceea de a nu recunoaşte că românii sunt prietenii lor naturali. Pe de altă parte, erau previzibile serioase tulburări interne la Atena, care ar putea afecta Europa. <br />Un segment aparte în Raport este consacrat de către diplomatul britanic analizei situaţiei armatei, considerând că s-au înregistrat progrese remarcabile în această direcţie: dotarea artileriei cu noi tunuri, reorganizarea Statului Major General, sporirea rezervelor de infanterie, îmbunătăţirea metodelor de antrenament etc. Din păcate, se constată că rezervele de muniţii sunt insuficiente şi, de multe ori, de o calitate îndoielnică. De altfel, principala problemă era aceea că România era dependentă de muniţiile importate din străinătate.<br />La nivel financiar, anul 1909 este unul în care se înregistrează un surplus de 52 milioane de franci, iar recolta înregistrează şi ea un oarecare reviriment faţă de anul trecut.<br />Raportul diplomatului britanic se încheie cu scurte aprecieri în ceea ce priveşte noii miniştri care au intrat în Cabinet: generalul Crăiniceanu la Ministerul de Război, Alexandru Djuvara la Ministerul Afacerilor Străine, Alexandru Constantinescu la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi Mihail G. Orleanu la Ministerul Industriilor şi Comerţului.<br />Aşa cum se poate observa şi din această succintă prezentare, Raportul întocmit de diplomatul britanic Sir William Conyngham Greene este unul extrem de preţios în informaţii privind stadiul la care ajunsese societatea românească din punct de vedere politic, diplomatic şi economic în cursul anului 1909.<br /><br /><br />ANEXĂ<br /><br />General Report on Roumania for the year 1909<br /><br />________________<br /><br />TABLE OF CONTENTS.<br /><br />Narrative of Events<br />Foreign Relations<br />Relations with Great Britain<br />Relations with other Independent States<br />The Danube <br />Naval and Military Armaments<br />Trade, Finance, Harvest<br />Personalities<br /><br />______________<br /><br />Narrative of Events<br /><br />The year opened badly for Roumania by the mental breakdown, and subsequent withdrawal from public life, of M[r]. Sturdza, the veteran statesmen and Prime Minister of the country. His Excellency’s place was taken by M[r]. Bratiano, who also assumed the portfolio of Acting Minister for Foreign Affairs. Almost simultaneously with this change of Premier, the Government sustained a severe defeat at an important by election in the capital at the hands of the Conservative-Democrats under M[r]. Take Ionesco, but they successfully weathered the storm. The King signalized the new year by issuing an ordre du jour to the army. The serious language in which it was couched arrested public attention, and it was no doubt inspired by His Majesty’s grave pre-occupation as to possible warlike developments in the coming spring. On the 7th February, the fiftieth anniversary of the union of the provinces of Wallachia and Moldavia was celebrated in the capital by a salute of twenty-one guns, a Te Deum, and a gala banquet at the palace. On the same day occurred very suddenly the death of the Metropolitan Primate of Hongro-Wallachia in his 80th year, a few days after his Holiness had officiated at the baptism of the Princess Ileana, the infant daughter of the Prince and the Princess of Roumania. Early in March King Charles received a visit from the Prince of Bulgaria, to whom His Majesty, somewhat to his embarrassment no doubt, decided to accord Royal honours. Towards the end of the month rumours were spread as to the existence of a fresh agitation among the peasantry, but, fortunately, nothing further was heard on the subject. About the same time a political crisis occurred in connection with the refusal of General Averesco, Minister of War, to resign his portfolio at the demand of the Prime Minister. The Cabinet thereupon resigned en bloc, and was immediately reconstructed as before, with the elimination of General Averesco. The King is stated to have stood up for General Averesco, and to have been indignant at the proceedings of M[r]. Bratiano, but the latter forced His Majesty’s hand, and the King had nothing to do but to submit. In March a Bill was introduced in the Senate for the extension of political rights to the Dobrudja, and was passed unanimously by that Chamber. On the 29th of the same month Prince Kuni, cousin of the Emperor of Japan, arrived in Bucharest on a visit to the Royal Family. Three events of importance marked the early days of April: the visit of the German Crown Prince, the signature of the Austro-Roumanian Commercial Convention, and the recognition by Roumania of the independence of Bulgaria. All these subjects are dealt with fully elsewhere in this report. In July the Archduke Francis Ferdinand, accompanied by the Princess Hohenberg, arrived at Sinaia on a visit to the Roumanian Royal Family. The visit, while most successful from a private point of view, was somewhat marred by a subsequent press campaign between the Roumanian and the Magyar newspapers. In the course of the same month King Charles addressed a telegram to Prince von Bülow, on his retirement from the office of Chancellor, and conferred on him the Order of “Carol Ist”, the highest Roumanian decoration. On the 16th July a special Turkish mission arrived at Bucharest to announce the accession of the Sultan Mahmoud Vth of Turkey. In October the King and the Queen, and the Prince and the Princess of Roumania, proceeded to Constantza, where His Majesty performed the inauguration ceremony of the new harbour works and grain elevators. Later in the month a special mission of Russian officers, under the leadership of General Kaulbars, arrived at Constantza, where they were received by the Crown Prince, and subsequently proceeded to Bucharest, where they were presented to King Charles. The mission, whose ostensible object was to revisit the battle-fields of the Russo-Turkish war, was enthusiastically received by the public. On the 16th October His Royal Highness the Prince Carol attained his sixteenth birthday, and received his commission as sub-lieutenant of the 1st Battalion of Chasseurs. The ceremony of conferring this rank on His Royal Highness was performed at Sinaia in the presence of the King, the Royal Family, and the Ministers and Functionaries of State. In the course of the same month two Bulgarian commissions visited the capital; the first in connection with the delimitation of the thalweg of the Danube, and the second in connection with a proposal to build a bridge across that river between Roumania and Bulgaria. On the 28th November the annual session of the Roumanian Parliament was opened by the King in person, who was given a very cordial reception. Previous to the opening of the Chambers, the Bratiano Cabinet had been reconstructed, M[r]. Bratiano handing over the Ministry for Foreign Affairs to M[r]. Djuvara, up till that time Minister of Industry, and retaining himself the Premiership and Ministry of the Interior. Other changes in the Cabinet were made on the same occasion, including the appointment of General Crainiceano, up till then Chief of the General Staff, to the Ministry of War.<br /> On the 21st December the capital was startled by the report of fire-arms, and it soon transpired that an attempt had been made to assassinate the Prime Minister. The author of the crime, who was soon arrested, was a young employé in the Government railway workshops. It is not yet clear whether the man was a simple dégénéré, with a grievance, or an instrument of the Labour Syndicates, who had been somewhat roughly handled not long ago by the Government, and wanted to revenge themselves. M[r]. Bratiano is making a rapid recovery from his wounds, and, although he has still two bullets lodged in his body, he seems in a fair way to be soon restored to health. Just before the end of the year His Excellency applied for a short leave of absence in order to recuperate, and resigned the Ministry of the Interior, retaining the position of President of the Council. M[r]. Pherekyde, up till now President of the Chamber of Deputies, has been appointed to the vacant Ministry of the Interior, and M[r]. Missir has succeeded him as President of the Chamber.<br /><br />Foreign Relations.<br /><br />The intense strain in the European situation, consequent upon the declaration of her independence by Bulgaria and the annexation of Bosnia and Herzegovina by Austria-Hungary, was severely felt in Roumania during the whole of the spring of 1909. And this was natural enough, as a glance at the map will show that any disturbance of the peace in the Near East is not unlikely to involve Roumania in the complications of her neighbours. The declared policy of successive Roumanian Cabinets has, as you are aware, always been to observe an attitude of strict neutrality, and to profess a desire to second the efforts of the Great Powers in the direction of peace. In the Austro-Servian crisis of last spring the interesting question presented itself whether Roumania would in the long run be able to sustain this independent role, or whether she would be drawn into the whirlpool of an impending conflict. Two factors governed the problem: first, the relations of Roumania with Austria-Hungary; and secondly, the relations of Roumania with Russia. Roumania is generally supposed to be bound to Austria by a military convention. The existence of this convention has been officially denied by the Roumanian Government, but it seems highly probable that, even if no actual convention exists, there must be some mutual understanding between the two countries. Assuming, then, that some such compact is in existence, the question which presented itself to the Roumanian Government last spring was this: Would the Roumanian people be willing, in the event of Russian armed intervention on behalf of Servia, to allow their troops to be used as a barrier to a Russian advance, in view of the strong anti-Hungarian feeling prevailing in this country, and the thinly-veiled intention of the National party to take advantage of any favourable turn of events to assist their brethren in Transylvania to break away from the Hungarian yoke? The second question – the Russian factor – was clearly dependent upon the former: Was the traditional animosity of Roumania against Russia alive and irresistible, or would not a policy of rapprochement to her great neighbour be wiser than to run the risk of linking her fate to that of Russia’s adversary? Fortunately for Roumania, she was not called upon to throw her sword into either scale, and the peaceful solution of the Austro-Servian conflict permitted her to reserve her reply. Still, the problem which presented itself last spring will, likely enough, present itself again in the coming by and by, and she will have to make up her mind. She cannot for ever sit upon the fence. The mere assertion of a neutralité bienveillante is not of much value in time of war. Roumania would, on the outbreak of hostilities, be obliged to take the necessary steps to make her neutrality respected, and the mere taking of those steps would in all probability compromise her position with one side or the other. As regards the probable line which she would take in such a crisis, it is impossible to speak with any certainty, everything would depend upon the grouping of the Powers at the time. But it is quite on the cards that, at any rate after the death of King Charles, Roumania might find it more to her advantage to patch up old misunderstandings with Russia than to cling to the Austro-German friendship which has marked her policy in the past, but which is no longer in sympathy with the national feeling of the country. Russia is very near, and very dangerous. Her fleet commands Constantza, and her troops could overrun the Dobrudja. Moreover, if Bulgaria should at the time be acting with Russia, Roumania would be the nut in the jaws of the nutcrackers. Lastly, there is the problem of a possible Balkan Confederation, which, though perhaps only in the academic stage at present, yet forms a feature of Russia’s official desiderata. Up till now Roumania has, it is true, steadfastly refused to admit her existence as a Balkan State, but circumstances alter cases, and she may some day be forced to revise her attitude and to fall into line with her Balkan neighbours.<br />That this element of uncertainty in the attitude of Roumania caused anxiety at Vienna and at Berlin is, I think, proved by the demonstrative assertions of friendship vouchsafed to King Charles on the part of the two Emperors in the course of last year. In April the German Crown Prince, attended by an enormous staff of twelve officers, arrived in Bucharest and spent a week in the capital. And His Imperial Highness did not come empty-handed. He was the bearer to King Charles of a field-marshal’s baton in the German army, an extraordinary and exceptional distinction, and to Prince Carol the Order of the Black Eagle, which he conferred on behalf of the Emperor on the orthodox heir to the Throne of Roumania. These remarkable bids for popularity – all the more remarkable because there had always up till now been a sort of coolness between the Courts of Berlin and Bucharest – were imitated a few weeks later by a visit to the King at Sinaia from the Archduke Francis Ferdinand, accompanied by his wife the Princess Hohenberg, to whom the Court of Roumania, first of the European Courts, accorded the position of a Royal Princess. It is, I think, an open question, or at any rate by no means a certainty, whether these exhibitions of friendship would have been so marked, or even, in the case of Berlin, whether they would have occurred at all, had there not been an object in the back-ground, and I cannot resist the impression that it was in consequence of the crisis in Austro-Servian relations that Germany decided to make an effort to rope in Roumania to the Triple Alliance by a compliment alike to her Sovereign and to her people.<br />Turning now to other phases of interest in foreign relations, I may observe that M[r]. Bratiano, who had succeded M[r]. Sturdza as Prime Minister, took a determined line, and one that was in opposition to the views of Sturdza, in the matter of the Danube Commission. M[r]. Sturdza had, it was surmised, given assurances to Count von Aehrenthal in the summer of 1908, that Roumania would not object to the admission of Servia and of Bulgaria to the international commission of the Danube. This attitude was categorically rejected by M[r]. Bratiano, who, speaking in the Chamber on his accession to office, declared: “We cannot admit that a modification of an article of the treaty of Berlin in regard to the Danube should be elaborated to our detriment. It is an anachronism to suppose that any legislation can be carried out today with regard to the Danube without our concurrence. This would be inconsistent with our dignity” (Prolonged applause). I may add that the Prime Minister was supported in his attitude by the leaders of all the other political parties, who spoke in the same strain. In subsequent conversation with me M[r]. Bratiano expressed the desire that the question of the Danube should be excluded from the purview of any European conference, and added that, in that case, the Roumanian Government would be ready to leave matters as they were, and not to do anything to disturb the status quo without first consulting His Majesty’s Government.<br />After endless difficulties the long-protracted negotiations, which had begun as far back as 1906, between Roumania and Austria-Hungary for the conclusion of a commercial convention, came to an end on the 23rd April last, when a new convention was signed at Bucharest on behalf of the two countries. The Roumanian demands had been fiercely resisted by the agrarians in Austria, and especially in the Hungarian Chambers, but this opposition was at last abated. It was supposed, and probably not without reason, that the political crisis between Servia and Austria, contributed to facilitate the later negotiations, as it was thought to be very undesirable that commercial relations should be interrupted between Roumania and the Empire at a moment when the latter was anxious to be able to count on the support of Roumania with a view to possible warlike eventualities. The convention was accepted by the Austrian Reichsrath just before Christmas, and it has since been adopted by both the Chambers in this country.<br /><br />Relations with Great Britain<br /><br />Nothing could be more agreeable than my relations in the past year with M[r]. Bratiano, the Prime Minister and ad interim Minister for Foreign Affairs; and, as far as they have gone, I can say the same thing for his successor, M[r]. Djuvara. Among the political questions which I discussed with M[r]. Bratiano in the course of the year, I may mention the Danube Commission, on which we ended by understanding each other although at first His Excellency seemed inclined to throw doubts on Great Britain’s interest in the subject, and sought later on, with a view to meeting an interpellation of the Opposition, to press His Majesty’s Government to give assurances that they would use their best endeavours to prevent the question of the Danube from being discussed at a European Conference.<br />In the course of the Near eastern crisis in the spring I had several interviews with M[r]. Bratiano, in which His Excellency, while welcoming Bulgaria’s accession to the ranks of the independent elements of the Balkan Peninsula, expressed his determination not to countenance any extension of her present limits. Indeed, he offered to cooperate with the European Powers in common action to prevent any aggression by Bulgaria on Turkey if he should be invited to do so.<br />On the occasion of the visit of the German Crown Prince to Bucharest, M[r]. Bratiano assured me that Roumania had no political leanings towards Germany or any other Power, and that she intended to follow a national policy, at the same time endeavouring to enlist the sympathy of all Great Powers.<br />Speaking to Mr. Gregory in September, M[r]. Bratiano expressed his belief, as the result of an interview which he had had with Count von Aehrenthal at Vienna, that Austria did not contemplate further military intervention, but would continue her traditional policy of pushing towards Salonica by peaceful penetration, and not by force. His Excellency also hinted at a possible eventual delimitation of Macedonia into spheres of interest. At the same interview M[r]. Bratiano expressed his disbelief in an agreement on the subject between Austria and Bulgaria, and intimated his apprehension that Bulgaria might eventually invade Macedonia.<br />In a conversation which I had with M[r]. Bratiano in November, on my return from leave, and on the occasion of his relinquishing his office of acting Minister for Foreign Affairs, His Excellency assured me of the interest which he had always taken in maintaining the best relations between Great Britain and Roumania, and expressed the hope that although he was no longer to be Minister for Foreign Affairs, he would often have the opportunity of discussing matters of common interest with me.<br />As regards British commercial interests in Roumania, I was happy to be able to call M[r]. Bratiano’s attention in May last, to the great strides which Great Britain was making in her economic relations with Roumania. Great Britain was, I said, now Roumania’s third best customer both in exports and in imports, and during the years 1903, 1904, 1905, 1906, and 1907 (the last years for which figures were available), the growth of her imports had been 43, 45, 50, 62, and 70 millions of francs respectively. Roumania and England had, I said, many interests in common, and His Majesty’s Government looked to the Roumanian Government to support them in their endeavours to regenerate the Balkan Peninsula. M[r]. Bratiano replied that nothing would be more agreeable to him than to cooperate in every way in promoting the mutual interests, whether political or commercial, of our two Governments.<br /><br />Relations with other Independent States<br />_________<br /><br />Austria-Hungary<br /><br />The intimate nature of the link which connects Roumania and Austria, was well exemplified at the time of the annexation by the latter of Bosnia and Herzegovina. Referring to that event in the debate on the Speech from the Throne, M[r]. Bratiano laconically remarked, “This does not in any way affect our interests”, and passed on to other subjects. Notwithstanding this ostensible attitude of laisser-faire, the Government were obliged to reckon with future possibilities when the prospect of an Austro-Servian conflict became imminent in the spring, and steps were then taken for the mobilization, if necessary, of the Ist Army Corps to cover the line of the Danube between Orsova and Gruia. Roumania, as I have explained in my general remarks on “foreign policy”, was very much hampered at the time by the conflicting claims of her engagements with Austria, and of the anti-Austrian feeling in the country. Happily, the clouds of war eventually rolled by, and Roumania was able to resume her usual role of expectancy.<br />The visit of the German Crown Prince to Bucharest in May was generally looked upon as partly due to Austrian inspiration, and the supplementary visit of the Archduke Francis Ferdinand and his wife to Sinaia in the autumn confirmed the impression that the two Emperors were anxious to propitiate Roumania. This is not, however, by any means an easy task. As long as the Magyarising methods of the Hungarians, and the harsh treatment of the Roumanian populations across the border continue to sow discord between Roumania and Hungary. This ill-feeling was exemplified in June by the refusal of the Roumanian doctors to attend the General Medical Congress at Budapest as a protest against the imprisonment in Hungary of Madame Aurèle Vlad, the wife of a Roumanian deputy. A further untoward incident was the expulsion of Dr. Iorga, a well-known university professor, from Czernowitz. Nevertheless, there appears to have been a feeling in this country that the Archduke himself was to some extent in sympathy with the aspirations of the Roumanian population of Hungary, and there was a general disposition in consequence of this side on the frontier to give him a popular welcome. On the third day of his visit the Archduke received a deputation of Transylvanian Roumanians, to whom he showed the greatest cordiality and sympathy, and there was every reason to suppose that His Imperial Highness’ visit, even if not attended with definite political results, had passed off successfully. Scarcely, however, had the Archduke left Sinaia, when a violent press controversy broke out between the Roumanian and the Magyar papers, which was a most unfortunate sequel to the visit from the point of view of those who were priding themselves on the cloudlessness of the impression left behind. This ill-feeling was further swelled by a disagreeable incident at Predeal railway station, when the Crown Princess and her family were leaving the country, and by certain indignities to which Roumanian travelers were subjected when crossing the same frontier. Altogether, what with the incidents described above, and many other instances of petty persecution, and especially the recent decree of Count Apponyi forbidding religious instruction in Roumanian in the Transylvanian schools, the relations between Roumania and Hungary are unfortunately somewhat severely strained.<br />In August M[r]. Bratiano had a conversation with Count von Aehrenthal at Vienna, and in an interview which he subsequently gave to a representative of the “Neue Freie Presse” he said: “No one will dispute the service rendered by the Triple Alliance, and I need hardly say how much we value good-neighbourly relations with Austria-Hungary”. In an interview which M[r]. Bratiano had with Mr. Gregory, on his return to Roumania, His Excellency said that Count von Aehrental had assured him most emphatically that no possible contingency in the Balkans would be considered by him a pretext for military intervention. This did not mean, M[r]. Bratiano said, that Austria was abandoning her traditional policy of pushing down towards Salonica, but that Count von Aehrenthal meant to further that object in future by peaceful penetration, and not by force.<br />The general impression left on Mr. Gregory’s mind at the moment of his departure from Roumania in the autumn was that the Roumanian Government and the King had recently somewhat relaxed their allegiance to Austria, and turned their thoughts towards Russia. A touch of confirmation is given to this view by the fact that, in the speech from the throne delivered by King Charles at the opening of the Parliament on the 28th November, a reference to the visits of the German Crown Prince and of the Archduke Francis Ferdinand was immediately followed by a complimentary allusion to Russia, alone of all the other great European Powers.<br /><br />Russia<br /><br />The crisis of the spring of course brought the question of Roumania’s relations with her powerful neighbour very much to the front. Nothing, however, was either said or done in this country to give umbrage to Russian susceptibilities, indeed, Russia seems to have to a great extent lived down her unpopularity here. Roumanians see no Alsace-Lorraine in Bessarabia, nor is there any Irredentist propaganda in regard to that province. On the contrary, Russians are, as a rule, made welcome when they cross the border, and there is an additional link between the two countries in the community of the Orthodox religion. In fact, I should hesitate today to say that the feeling of this country was anti-Russian, or, at any rate, more anti-Russian than anti-Austro-Hungarian.<br />Speaking to me in April on the discomfiture of Russian policy in the Servian crisis, King Charles laid the blame on M[r]. Isvolsky, who had, he said, made blunders. His Majesty added that he did not believe in a rapprochement of the three Emperors, or that Russia would detach herself from France.<br />In September General Crainiceano, at the time head of the general staff, and since named Minister of War in the reconstructed Cabinet, published, anonymously, an article in a leading Roumanian military newspaper, repudiating the assumption of a Vienna paper that the Roumanian forces would go solid with those of Germany and Austria-Hungary in the event of war, and pointing out that, on the contrary, if Roumania adhered to the Triple Alliance, Russia would inevitably send her Black sea fleet to Constantza and devastate the littoral, marching a large expedition through the Dobrudja, and creating havoc over a practically defenceless country.<br />In the month of August M[r]. Bratiano, in an interview granted at Vienna to the “Neue Freie Presse”, made a graceful acknowledgement of the increasingly friendly relations between Roumania and Russia, and Mr. Gregory reported that exceptional attention was paid this summer at Sinaia to the Russian Minister and the staff of the Russian Legation. <br />In October a large party of Russian officers, headed by General Kaulbars, arrived at Constantza from Odessa, and were received by the King and the Crown Prince, both of whom had donned Russian uniforms for the occasion. The ostensible object of the visit was to view the battlefields of 1878, but the mission was pressed by the King to extend their stay in the country, and everything was done to make the Russian visit a visible demonstration of the improved relations between the two countries.<br />At the end of December King Charles dispatched the Russian cruiser “Elisabeta” to Sebastopol on a special mission to the Russian Imperial Family, on the occasion of the death of the Grand Duke Michael Nicolaievitch. The members of the mission placed a silver wreath on the coffin of the Grand Duke, and were subsequently received in audience by the Emperor, who is stated to have entrusted them with a warm message of thanks for the attention shown to him by the King of Roumania, and for the kindness extended to Russian officers who had visited Roumania in the month of October.<br /><br />Turkey<br /><br />The relations of Roumania with Turkey, if not marked by any special warmth, have remained quite friendly. The Prime Minister, when speaking to me in March on the possibility of a conflict between Turkey and Bulgaria, said that, if such a conflict should occur, the sympathies of Roumania would undoubtedly incline towards the former. Roumania, M[r]. Bratiano said, looked upon Turkey as a valuable customer. Bucharest was in constant touch with Constantinople by the Roumanian national steamers, and Constantza was destined to be a precious link in the Bagdad chain of communications to the Far East. In fact, from the first, successive Roumanian Governments had considered the maintenance of friendly relations with Turkey as one of the main planks in their policy. It was true that there had from time to time been differences of opinion between the two Governments, but most of these had passed with the passing of the palace régime on the Bosphorus, and things were now on a satisfactory footing. A few weeks later, when a Bulgarian attack upon Turkey seemed imminent, M[r]. Bratiano went so far as to inform me that Roumania would be ready to cooperate in any common action of the Great Powers to prevent Bulgarian aggression on Turkey, if she were asked to do so. King Charles, however, speaking to me in the month of November, did not take a very rosy view of the situation at Constantinople. Turkey, His Majesty said, was one of the black spots in the political horizon, and he added that he had not much confidence in the regeneration of the country. His Majesty remarked that the Government was still, as at the time of the Revolution, under the domination of the military. The latter had behaved well, it was true, but the recent example of Greece had shown how dangerous it was to leave the government of a country at the mercy of the army. His Majesty said that he did not consider that the outlook in the internal administration of Turkey was reassuring either; Turkish Ministers, the King said, showed little real ability, and appeared to be unable to reestablish public confidence abroad.<br />In July a special Turkish mission to announce the accession of Sultan Mahmoud Vth arrived at Bucharest, and was received by the King in audience at Sinaia. The visit was favourably commented on in the press, and the mission was bidden to return to Constantinople with a knowledge of the good relations now existing between Turkey and Roumania, and of the satisfaction felt by the latter in the prospect of an amelioration in the ecclesiastical conditions in Macedonia.<br />In October the Turkish gun-boat “Peik-i-Sherket” arrived at Galatz, in order to be present during the autumn plenary session of the Danube Commission. This was the first Turkish war-vessel to ascend the Danube since the war of 1877.<br /> The long protracted negotiations for the conclusion of a consular and a commercial convention are still hanging fire, and I understand that the Turks are complaining of the restrictions which are placed by the Roumanian customs on the importation of grapes from the Ottoman Empire.<br />Shortly before Christmas Djavid Bey, the Turkish Minister of Finance, and an important member of the “Committee of Union and Progress”, came to Bucharest on a few days visit, and proceeded to Sophia and Belgrade. The Minister’s visit is supposed to have been in connection with the press campaign which has recently been made in favour of a Balkan confederation, but I have not had an opportunity yet of finding out what was the real object of the visit.<br /><br />Germany<br /><br />The year 1909 was remarkable for the high personal attentions shown to King Charles by the German Emperor. Speaking to me in April the King said: “I have had a visit from a Russian and an Austrian Emperor, and I am, therefore, all the more delighted to welcome the German Crown Prince, who has been sent by his father to represent him on my seventieth birthday”. Unfortunately, King Charles was not at all at his best when the Crown Prince arrived at Bucharest; indeed, His Majesty broke down and wept when the young prince handed him the baton of a Field Marshal. Still the visit was a great success. The town was en fête, the papers were full of portraits of the German Royal Family, the Crown Prince was snapshotted in all directions, and the shops were full of post-cards showing King Charles and the German Crown Prince surrounded by German officers. Of course the French press waxed sarcastic over the event, and described the visit as the “consecration of German influence in Roumania”, while the German and Austrian papers, on the other hand, overflowed with complimentary references to Roumania and her ruler. The pro-German Schwärmerei was not, however, destined to last, and one of the most widely read Roumanian newspapers, a few days after the visit, asked, in an article entitled “Roumania the sentinel of Germanism”, what Roumania was to get in return for her subserviency to Germany. The situation was summed up to me by the Prime Minister in the following words: “Roumania has no political leanings either towards Germany or any other Power”. As regarded the visit of the Crown Prince, M[r]. Bratiano went on to say, it was to be explained thus. There had always been a certain want of sympathy between King Charles and the German Emperor, arising, in all probability, from dissimilarity of temperament. Both were Hohenzollerns, but Hohenzollerns of a different type, and it had always been a matter of regret to King Charles that his Hohenzollern relation had not paid him a visit at Bucharest. All this, M[r]. Bratiano said, had been put right by the dispatch of the Crown Prince to congratulate King Charles on his seventieth birthday, and by the great distinction conferred upon His Majesty in being made a Field Marshal in the German army. That was really the secret of the whole affair, and it was absurd to distort it or wrap it up in mysterious allusions to further possible complications.<br />I may remark that, besides the above tokens of friendship the Emperor has invited the Prince and the Princess of Roumania to Berlin in January, to take part in the forthcoming investiture at the Chapter of the Black Eagle.<br /><br />France<br /><br />Owing perhaps to a common Latin origin, a certain similarity of tastes and ideas, and the adoption of French as the language of society, France has for years past enjoyed a pre-eminent position in Roumania. While Roumanian doctors, lawyers, engineers and students resort to Paris for their education, and pursue their researches in French text-books, their wives and sisters dress themselves in the French capital, and follow, if they do not precede, the latest fashions of the French modistes. Except for speeches in Parliament, the language talked in Bucharest, even among Roumanians themselves, is French: French artistes and their troupes visit the capital every winter, and French literature overflows in all the bookshops. Last spring some leading Frenchmen bewailed the fact that French influence was on the wane in Roumania. I am not, of course, competent to say if this is true, but, as far as the capital is concerned, if there is any falling off in the prestige of the French Legation, it is, perhaps, because the French Foreign Office have not thought it worth while to send an engaging representative to the Court of Bucharest.<br />Alluding to the soreness felt in France at the pro-German enthusiasm shown in Roumania on the occasion of the visit of the German Crown Prince, M[r]. Bratiano remarked to me in May that M[r]. Hanotaux and other French writers were unfair in ascribing to Roumania any but the most friendly feelings towards France. If France, His Excellency said, had lost any prestige in this part of the world, it was because she had preferred to follow a policy of domestic expansion, and had for some time past been withdrawing herself from her old active participation in the events of the East. There was probably no capital in Europe where French was so much spoken today as at Bucharest, and the friendly feeling of Roumanians for Frenchmen was a household word.<br />Speaking to me of the Austro-Servian crisis last spring, King Charles said he thought that France was the Power which had come best out of whole imbroglio, and it was her correct and pacific action which had chiefly influenced the final decision. France, His Majesty remarked, had rendered the best service to the cause of peace when she had made it evident at St. Petersburgh that she did not mean to fight.<br />I may mention that the President of the French Republic conferred the Grand Cordon of the Légion d’Honneur on the Crown Prince of Roumania in January last.<br /><br />Italy<br /><br />The attitude of Roumania towards Italy has always been warm and sympathetic. Claiming, as Roumanians do, a common ancestry and a common tongue with the “Romans” of the peninsula, they make no secret of their penchant for the Italy of today. The Italian Legation is, I believe, the oldest legation house in the capital, and, aptly enough perhaps, the Italian Minister is the oldest Minister and the doyen of the diplomatic body. In politics also there is a similarity between the position of Roumania vis-à-vis of Austria-Hungary and that of Italy vis-à-vis of the same Power, and of both countries vis-à-vis of the Triple Alliance. Italy, though bound by the Triple Alliance to Austria-Hungary, is distracted by the propaganda of the Italian irredentists in the dual monarchy. Equally, Roumania, while directing her official policy, for years past, in conformity with Austrian inspiration, is crippled by a spirit of anti-Hungarian agitation. It is, therefore, worth bearing in mind that, in the event of trouble in the Near East, the policy of Roumania might be affected, or, at any rate, influenced by whatever action might be taken by Italy. An interesting commentary on this thought is afforded by a conversation which was repeated to me by M[r]. Take Jonesco, the leader of the Conservative Democrat opposition, last May. He said that, in reply to strictures which had been made to him in Paris by MM. Pichon and Hanotaux, who implied that Roumania had laid herself out to court the favour of Germany at the time of the visit of the German Crown Prince to Bucharest, he had defended his country by drawing a parallel between her position and that of Italy. Italy was, he had said, the most courted of all the great Powers. Why? Because she was a coward. But there were other cowards, he had remarked, in Europe besides Italy. Italy was afraid to take a strong line, and hovered between inclination and necessity, and the result was that everyone paid court to her. It was the same with Roumania. Germany and Austria were most anxious to keep her in the shafts of the Triple Alliance, and this was the real explanation of their empressement towards her.<br /><br />Bulgaria<br /><br />In the early days of March the Prince of Bulgaria arrived in Bucharest and was received by the King with Royal honours. Explaining the matter to me at the time, the Prime Minister said that this did not in any way imply the recognition by Roumania, officially, of the independence of Bulgaria, but he added that Roumania would be one of the first to recognize the Prince as the Sovereign of an independent State as soon as the great Powers had made a beginning and done so. In the course of the same interview M[r]. Bratiano expressed his belief that Bulgaria would not pursue a forward policy in regard to Macedonia and Turkey in general, but would be satisfied with the achievement of the goal of her independence. Later on, when the crisis became more acute, M[r]. Bratiano got somewhat alarmed at the possibility of Bulgarian aggression upon Macedonia, and expressed to me his willingness to cooperate with the great Powers in preventing it if invited to do so. As soon as the air was clearer and this danger was averted, King Charles lost no time in sending his congratulations to the new King Ferdinand, and the Roumanian Government followed suit by officially recognizing the independence of the young kingdom.<br />In July a Congress of Roumanian and Bulgarian students took place at Sophia. This Congress, the Bulgarian military attaché informed Mr. Gregory confidentially, originated with the Bulgarian Government as a ballon d’essai in furtherance of a Balkan Confederation, and he added that if success attended the development of the movement, the Bulgarian Government would itself emerge from the background, though not perhaps for two or three years more.<br />In the month of September M[r]. Bratiano, who had been away on leave and had seen Count von Aehrenthal in Vienna, expressed some misgiving to Mr. Gregory as to the attitude of Bulgaria vis-à-vis of Macedonia, and said that if Bulgaria marched into the province, she would either have to settle up with Roumania – presumably territorially – or else fight her. In a conversation which Mr. Gregory had a few days later with the Bulgarian military attaché on Roumanian foreign policy and her probable attitude in the event of a conflict in the peninsula, Major Stancioff spoke pessimistically of the future, and said that any symptoms of an impending catastrophe in Turkey might lead Bulgaria to face the question of an immediate and forcible protection of the Bulgarian population in Macedonia.<br />At an audience which I had with the King in November, on my return from leave, His Majesty said: “Of one thing you may be sure, Bulgaria means to fight Turkey. She intends to wrest Macedonia from the Turks, and all her policy is dictated by that resolve”. His Majesty went on to say that it was this Bulgarian design on Macedonia which spoilt everything, and affected an amicable understanding between Roumania and Bulgaria. “Bulgaria”, His Majesty said, in conclusion, “will await her opportunity. Come it will, and we must be prepared to deal with it”.<br />Notwithstanding these gloomy prognostications negotiations have been going on this autumn between Roumania and Bulgaria for the construction of a bridge across the Danube, to conduct the two railways systems, and are still under consideration. It is impossible at present to say whether these negotiations are likely to be successful.<br /><br />Servia<br /><br />It is evident that the relations between Roumania and Servia would have been put to a disagreeable test had the threatened hostilities between the latter Power and Austria-Hungary broken out last spring. Roumania, posing as a neutral, would have been obliged to make her neutrality respected, and to assert it by force if necessary. In pursuance of this design, it was stated here last March that the Roumanian Government were ready to mobilize the Ist Army Corps, the strategic idea of the mobilization being to protect Roumania from being overrun by a defeated Servian army, assuming the Austrians to be endeavouring to hurl the latter back upon Roumanian territory. Fortunately, as events turned out, it was unnecessary for Roumania to take any military action, and the peaceful settlement of the Austro-Servian crisis relieved the Government from an awkward situation. Servia and Roumania, if not bound together by any very special ties, have nevertheless been up to now on terms of neighbourly friendship, and it would have been a pity if Roumania’s possible entanglement in the Austro-Servian quarrel had reacted unfavourably on the existing conditions. King Charles, I know, entertains no illusions as to the political outlook in Servia, at any rate under the Karageorgevitch dynasty; indeed, His Majesty told me in April that he thought that, failing a European Prince, which would be the best solution, a strong Regency would be a decided advantage. As to the economic future, the King remarked that he was inclined to think that there was a good deal to be said for the theory that Servia would really be much better off if she were merged in the Austrian Empire than isolated as she was, and cut off from access to the sea.<br />The suggestion which had been put forward by Count von Aehrenthal that Servia should be given a seat upon the European Commission of the Danube, was not well received by Bratiano Cabinet, but, as a matter of fact, I gathered in conversation with my Servian colleague that the question was one which interested Servia very little, if at all. In any case the subject of the Danube shortly died a natural death.<br />The old question of the construction of a bridge across the Danube to connect Roumania and Servia, which had been dormant here since the spring of 1908, was revived in December last, when M[r]. Ristitch, the Servian Minister at this Court, by the instructions of his Government, and intimated to them that, if they were prepared to enter into pourparlers on this basis, formal proposals in that sense would be officially submitted to them.<br /><br />Greece<br /><br />There was no change in the position between Roumania and Greece in 1909. Speaking to me in April King Charles discoursed at length upon the hopelessness of doing anything in that direction, and remarked, as he had often remarked to me before, how foolish the Greeks were not to recognize that the Roumanians were their best natural friends. His Majesty said that the Patriarch, or rather the Synod, was as intransigent as ever, and he, in fact, gave me to understand that there was no improvement in the situation between the two countries.<br />Later in the year the Prime Minister, speaking to Mr. Gregory, said he was much troubled as to the consequences which might arise throughout the Balkans if, as a consequence of the military revolution at Athens, the country fell into a state of permanent anarchy.<br />In a conversation which I had with King Charles in November, His Majesty referred to Greece as a danger spot to Europe, and declared that anarchy was rampant at Athens. King George, His Majesty said, was flouted, and his eldest son was held to be unworthy to fill the highest position in the army of his country. Had he been King of Greece, King Charles continued, he would long since have cast off the crown, and he could not understand how King George had put up with the intolerable insults which had been heaped upon him.<br /><br />Japan<br /><br />His Imperial Highness Prince Kuni, cousin of the Emperor of Japan, arrived in Bucharest at the end of March, and spent several days in the capital. He was received in audience by the King, and a luncheon in his honour was attended by all the members of the Royal Family.<br />Later in the year I met at Câmpina, the centre of the petroleum industry, two Japanese who had been sent on an official mission to study the working of the Roumanian oil-fields. I was struck by the intelligence and intimate knowledge of the subject shown by these visitors from the Far East, and the director of the Câmpina refinery (the largest in the world), who showed them over the works, told me afterwards that there was little, if anything, that they did not already know about the working of the establishment.<br /><br />The Danube<br /><br />I have already dealt, under “Foreign Relations”, with the question of Roumania’s policy with regard to the European Commission of the Danube, so I need only add that, in a conversation which I had with M[r]. Bratiano in January last on his assumption of office as Prime Minister, I endeavoured to disabuse his mind of the idea which had been entertained by his predecessor, M[r]. Sturdza, that His Majesty’s Government no longer took the same interest in the Danube as of yore. As I have not heard anything more on the subject I presume that all must now be well. While on the subject of the Commission I may mention that I understand that the past year has been financially unsatisfactory for that body, and that they are now in consequence somewhat short of revenue. It appears that, apart from the smallness of the crop of cereals in the country, what there was of the crop went in great part to make up deficiencies in Hungary, with the result that little grain was sent to Europe by steamer, and thus the usual revenues of the Commission were reduced.<br />An interesting incident in connection with the Danube was the dispatch to Bucharest in October of a Bulgarian Commission to discuss with a Roumanian Commission the question of building a bridge across the river to link up the Roumanian and Bulgarian Railways systems. The Bulgarian Government wished the bridge to be constructed as far as possible to the East, while the Roumanian Government wished it to be placed as far as possible to the West. It is unnecessary to discuss the reasons for their attitude, which was partly strategic and partly economic, but it seems likely now that, if the scheme comes off, the site of the bridge will be placed at Corabia as being the most convenient point for linking up the railway systems of Hungary, Roumania, and Bulgaria. It is impossible at this moment to say whether the labours of the Joint Commission will be ultimately successful, but, even if this should be the case, a convention will have to be signed between the two countries, and this convention will have to be subsequently ratified by both Legislatures before any practical work can be begun.<br />The Bulgarian delegates to the Joint Commission for the delimitation of the thalweg of the Danube also visited Bucharest in the autumn, and were received by the King. By the conclusion of their labours, on which I have already officially reported, a certain number of islands in the river have been transferred from one country to the other, Roumania losing five and Bulgaria seven. I understand that the Roumanian Government are quite satisfied with the result.<br />I have dealt with the revival of the scheme for a bridge across the Danube to connect Roumania and Servia under “Servia”.<br /><br /><br /><br />Naval and Military Armaments<br /><br />The principal military event of the year was the resignation, or rather the dismissal, in March last of General Averesco, Minister of War. As you are aware, the general’s fall was ostensibly due to irregularities for which he was technically responsible, but was really the outcome of the hostility of the Prime Minister, and of the personal jealousy felt against the Minister of War by the other generals, who were his seniors, and who regarded his appointment as a slight upon themselves. The post of War Minister remained vacant until the reconstruction of the Cabinet in November, when General Crainiceano, up till then head of the General Staff, and reputed to be a very capable officer, was appointed to the vacant portfolio.<br />As regards the efficiency of the army, I may say that, in conformity with the new scheme of reorganization introduced last year, considerable progress has been made in the development of the army. The adoption of the two years’ colour service for infantry will in the course of time produce a large increase of this reserve. The “Schimbul” infantry have disappeared, and the “Schimbul” cavalry have been reduced. The field artillery has been increased and rearmed with a new quick-firing gun. A law was passed in April for the reorganization of the General Staff, and the general standard of training of the army has been improved. On the other hand, I believe there is a considerable shortage of officers and non-commissioned officers, who would be required on mobilization, while the reserves of ammunition are inadequate and its quality somewhat doubtful. Moreover, Roumania is, as you are aware, entirely dependent upon foreign sources of supply for her guns, ammunition, and even remounts. These are, of course, serious disadvantages, but General Crainiceano will no doubt carry on the work of reorganization, and it is stated that he has succeeded in persuading the Cabinet to give him a considerable slice out of the forthcoming budget estimates.<br /><br />Trade<br /><br />No official returns of the foreign trade of Roumania for 1908 have yet been published.<br /><br />Finance<br /><br />On the 25th December the Ministry of Finance published the figures of the State Treasury up to the 30th September, comprising the entire period of 1908-9.<br />The figures were:<br /> Fr. £<br />Revenue .. .. .. .. 447,000,000 (17,880,000)<br />Expenditure .. .. .. .. 395,000,000 (14,800,000) <br />Surplus .. .. .. .. 52,000,000 (2,080,000)<br /><br />As I explained in my last year’s report, the great apparent increase shown in the budget figures is due to the unification therein of all extra credits previously not included in the total figure. Thus, the State revenue, which for 1907-8 was 308,000,000 fr. (12,320,000 £), has risen with a leap to 447,000,000 fr. (17,880,000 £), a surplus of nearly 140,000,000 fr. (5,600,000 £) from the preceding period.<br />The remarkable feature of the financial year is the fact that, notwithstanding the poorness of the agricultural results of the twelvemonth, the financial surplus quoted above is the same as that attained in 1906, a year when the harvest was abundant.<br />A further interesting feature is the diminution in the value of alcoholic drinks, viz., 19,000,000 fr. (760,000 £) in 1907 and 14,000,000 fr. (560,000 £) in 1908, a difference of 5,000,000 fr. (200,000 £).<br /><br />Harvest<br /><br />The following are the statistics of the harvest of Roumania in the summer of 1909:<br />Wheat: 4,171,938 acres, 54,997,016 bushels.<br />Rye: 337,313 acres, 2,994,813 bushels.<br />Barley: 1,356,489 acres, 19,338,517 bushels.<br />Oats: 1,196,724 acres, 25,143,351 bushels.<br />Colza: 170,790 acres, 1,449,717 bushels.<br />Linseed: 30,067 acres, 199,070 bushels.<br />Maize: total crop, 67,000,000 bushels, according to preliminary figures published.<br />The wheat harvest of 1909 is estimated to weigh 16,022,536 metric quintals, as against 15,108,643 in 1908.<br />The yield of barley was about the average of the preceding five years.<br />The yield of oats was half as much again as that of 1908.<br />In general, the harvest of 1908-9 was very poor, namely, an export of 1,725,000 tons, representing a value of 279,000,000 fr., as against an export of 3,153,000 tons in 1907, representing a value of 461,000,000 fr.<br /><br />Personalities<br />________________<br /><br />The New Ministers<br /><br />General Craineceano – The new Minister of War is 56 years old and is a general of division. Up till now he has been chief of the General Staff and is distinguished for his technical knowledge. His career has been in the Royal Engineers and his advancement has been very rapid. He took part, as a lieutenant, in the war of independence, and was subsequently entrusted with the construction of the fortifications of Bucharest. He is the author of many works on fortification. He was in attendance upon the Archduke Francis Ferdinand on the occasion of his recent visit to Roumania, and has represented Roumania at the Austrian and German military manoeuvres.<br />M[r]. Al. Djuvara – The new Minister for Foreign Affairs is a dapper little man, very well dressed, and very careful of his personal appearance. His manners are agreeable and he tries evidently to please. Before being appointed Minister for Foreign Affairs he was Minister of Industry and Commerce, and he is by profession a barrister. He appears to be generally popular, but my acquaintance with him is as yet very slight.<br />M[r]. Al. Constantinesco – The new Minister of Domains is 49 and a barrister. He studied in Paris, and has been a senator for many years and a pillar of the Liberal party. This is first occasion of holding a portfolio in the Cabinet.<br />M[r]. A. Orleano – The new Minister of Industry and Commerce is 50 and studied for the bar in Paris. After returning to Roumania he practiced at the bar and was a magistrate. In 1895 he was elected senator for Galatz, and last session he was appointed vice-president of the Chamber of Deputies. He is considered likely to prove a useful addition to the Cabinet.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com11tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-91140536215201925462009-09-14T18:20:00.000+03:002009-09-14T18:21:26.044+03:00CONSULUL ENGLEZ LA BUCUREŞTI, CHARLES EDWARD MANSFIELD, ŞI „CRIZA ORIENTALĂ” (1876-1878)BRITISH CONSUL AT BUCHAREST, CHARLES EDWARD MANSFIELD, AND THE "ORIENTAL CRISIS" (1876-1878)<br />Abstract<br /><br />In this study the author tries to present the activity of the diplomatic agent and consul general at Bucharest, Charles Edward Mansfield, in the period of the “Oriental Crisis” (1876-1878). We can conclude that the British diplomat informed Foreign Office with impartiality about the evolution of the “Oriental Crisis”, the attitude of Romania and his powerful neighbours from East and West. His diplomatic mission at Bucharest was dependent by the British external policy, which in this period means to observe the integrity of the Ottoman Empire. The essential aim of British diplomacy was to obstruct the penetration of the Russians in Balkans and to prevent the occupation by them of Constantinople, Bosfor and Dardanele Straits, for the protection of the Mediterranean Sea and the maritime ways to Asia. In these circumstances, the British diplomacy was extremely reserved regarding the Romanians intention to conquer their independence. <br /><br />Cuvinte cheie: diplomaţie, „criza orientală”, România, Marea Britanie, Charles Edward Mansfield<br />Key words: diplomacy, “Oriental Crisis”, Romania, Great Britain, Charles Edward Mansfield<br /><br /><br />La 28 august 1876 postul de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti avea să fie ocupat de un militar de carieră, locotenent-colonelul Charles Edward Mansfield, a cărui misiune va dura până în a doua jumătate a lunii mai 1878 . În scrisorile sale de acreditare se menţiona că în Marea Britanie exista o deosebită simpatie faţă de România, Guvernul englez privind această ţară „comme un foyer de progrès au milieu des races peu cultivées, et destinée par son exemple de bon gouvernement d’une politique à la fois sage et discrète, et de la pratique des institutions libres à jouer un rôle civilisateur dans ces pays lointains” . În răspunsul său, Domnitorul Carol I al României accentua bunele raporturi existente între cele două ţări, constatând cu satisfacţie că Guvernul britanic „est animé des meilleurs sentiments à l’égard de la Roumanie en tenant compte de ses légitimes aspirations, ainsi qu’à l’égard des populations chrétiennes de l’Orient auxquelles il accorde toute sa sollicitude pour leur assurer un avenir plus heureux” .<br />Misiunea lui C.E. Mansfield la Bucureşti survenea pe fondul agravării „crizei orientale”, anume izbucnirea revoltei din Bulgaria (aprilie 1876), apoi implicarea Serbiei şi Muntenegrului (18/30 iunie 1876). De fapt, prin această ridicare la luptă a naţiunilor oprimate de Poartă se evidenţia o dată în plus că soluţionarea „chestiunii orientale” trebuia făcută în concordanţă cu realităţile etnice, sociale, culturale şi religioase din zonă, ceea ce contravenea politicii echilibrului european al Marilor Puteri .<br />Evoluţia crizei determinase noi consultări între Viena şi Petersburg, mediate de cancelarul german Bismarck şi finalizate prin Memorandum-ul de la Berlin (mai 1876), act respins de Anglia, iar în iulie 1876 concretizate prin acordul verbal secret de la Reichstadt. La întrevederea de la Reichstadt între Ţarul Alexandru al II-lea şi Împăratul Franz-Iosef se aveau în vedere două alternative. În eventualitatea în care insurgenţii erau înfrânţi, Austro-Ungaria şi Rusia se angajau să susţină status quo ante bellum. Dacă acţiunea Imperiului Otoman se solda cu un eşec, Monarhia dualistă urma să anexeze o parte din Bosnia şi Herţegovina, iar Imperiul rus avea să obţină sudul Basarabiei şi portul Batum din Armenia . Astfel, Austro-Ungaria înlătura posibilitatea creării unui mare stat slav în sud şi îşi putea asigura influenţa în Balcani, în timp ce Rusia reuşea să evite constituirea unei noi alianţe împotriva sa, înlăturând şi ultimele clauze ale Tratatului de la Paris din 1856. În momentul în care Bismarck a aflat de clauzele acestui acord, avea să se întrebe, referitor la dorinţa Rusiei de a-şi putea relua „frontierele naturale”, unde sunt aceste frontiere, pentru ca apoi să noteze: „pentru noi fără importanţă” .<br />Deşi acordul de la Reichstadt fusese secret, cercurile conducătoare de la Bucureşti îşi manifestau îngrijorarea în legătură cu intenţiile diplomaţiei ţariste şi soarta sudului Basarabiei. Pe de altă parte, pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. <br />De altfel, în urma unei întrevederi cu ministrul de Externe al României, agentul diplomatic britanic consemna regretul lui Nicolae Ionescu că Anglia, cel puţin în aparenţă, nu împărtăşeşte ideea unei soluţionări a „chestiunii orientale” prin constituirea unei Confederaţii răsăritene, alcătuite din state autonome sau independente . Întrucât, în optica lui C.E. Mansfield, o astfel de alternativă ar duce, în cele din urmă, la dezmembrarea Imperiului Otoman, ministrul român de Externe ţinea să sublinieze încă odată că, permiţând iniţierea procesului de disoluţie a Porţii, Marile Puteri ar putea asigura mult mai eficient protecţia creştinilor din sud-estul Europei . Cât îl priveşte pe Carol I, cu care a avut prilejul unei lungi conversaţii la începutul lunii septembrie 1876, diplomatul britanic menţiona că acesta împărtăşea vederile ministrului său de Externe, subliniind în acelaşi timp poziţia dificilă a României faţă de vecini . Pe de o parte, statul român era acuzat de sârbi şi ruşi, că nu permite trecerea transporturilor de arme destinate răsculaţilor şi că nu manifestă suficientă solidaritate cu creştinii ortodocşi de pe cuprinsul Imperiului Otoman, iar pe de altă parte de cercurile diplomatice europene, ce nu ezitau să avertizeze asupra nerespectării statutului de neutralitate, ce în concepţia „garanţilor” căpăta conotaţia de pasivitate . <br />Dorinţa Guvernului român de a primi sprijin moral din partea diplomaţiei britanice în susţinerea politicii de neutralitate a rămas un simplu deziderat, Foreign Office-ul neasumându-şi garanţii suplimentare în acest sens . Neliniştea cercurilor guvernante de la Bucureşti avea să sporească în momentul în care agentul diplomatic român de la Viena informa, în cursul lunii septembrie 1876, despre existenţa unor propuneri avansate de Rusia şi potrivit cărora, în eventualitatea în care Poarta nu oferea garanţii pentru acordarea de drepturi insurgenţilor, Bulgaria va fi ocupată de o forţă armată rusească, iar Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate de o forţă militară austriacă . <br />Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă –, Carol I a trimis la Livadia (25 septembrie 1876) o delegaţie compusă din I. C. Brătianu, colonelul Gh. Slăniceanu – ministrul de Război, Theodor Văcărescu – mareşalul Curţii domneşti şi aghiotantul princiar Singurov, bun cunoscător al limbii ruse. Primirea delegaţiei române a fost una amabilă, cordială, însă Ţarul s-a menţinut într-o atitudine rezervată în ceea ce priveşte chestiunile politice . Mai interesante au fost convorbirile cu cancelarul Gorceakov, care confirma posibilitatea unui război cu Imperiul Otoman în cursul toamnei sau cel mai târziu în primăvara anului următor, exprimându-şi speranţa că România va avea o atitudine amicală, oferind sprijinul său, spre folosul creştinătăţii din Balcani. Oferind asigurări că statul român priveşte cu simpatie cauza creştinilor din Peninsula Balcanică, Ion C. Brătianu menţiona despre necesitatea încheierii unui tratat privind reglementarea trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ţării. Oarecum surprins de această cerinţă, cancelarul rus preciza că nu era nevoie de un tratat, oştile ruseşti străbătând teritoriul românesc şi în alte împrejurări, iar pe de altă parte, România nu putea încheia un tratat, nefiind stat independent. Această aserţiune a dat naştere la un schimb de replici destul de aprins între cei doi interlocutori. <br />Întrucât Brătianu sublinia că fără un tratat, autorităţile române se vor opune trecerii trupelor ruse, Gorceakov nu ezita să ameninţe cu zdrobirea românilor. Imperturbabil, omul politic român avea să dea o replică plină de demnitate, rămasă memorabilă: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar totuşi ne vom opune şi vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să elibereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini pe care-i întâlneşte în calea sa!” . Înainte de a se despărţi, cancelarul rus avea să declare că în cele din urmă se va ajunge la o înţelegere. La această întâlnire, probabil înainte de a avea loc acest schimb dur de replici, Ion C. Brătianu îşi manifestase deschis îngrijorarea faţă de intenţia Rusiei de a relua sudul Basarabiei, Gorceakov răspunzându-i, enigmatic, că-i place să fie ghicit . <br />Într-o nouă întrevedere cu cancelarul, Brătianu îi declara acestuia cu francheţe că reuşise să ghicească intenţia Rusiei, aceea de a reanexa sudul Basarabiei. La acestea, Gorceakov avea să răspundă, ipocrit, cu o altă interogaţie: „Cum aşa! Nu există tratate?” , referindu-se desigur la Tratatul de la Paris din 1856 pe care diplomaţia rusă încerca să-l desfiinţeze. Generalul Ignatiev, fiind de faţă la această conversaţie, l-a întrebat, la rândul său, pe Brătianu „de ce ţine atât de mult la Basarabia?”, adăugând că Rusia are trebuinţă de noi hotare, fiind uşor a primi în schimbul acelui teritoriu largi compensaţii. La acestea, omul politic român răspundea că România are nevoie de aceste frontiere pentru a se apăra, în timp ce Rusia, cu siguranţă, nu are a se teme de o invazie din partea României . <br />Cert este că întrevederile de la Livadia au fost de natură a nelinişti cercurile conducătoare de la Bucureşti, Carol I fiind tot mai convins că România era în „chestiunea orientală”, aşa cum scria într-o epistolă către tatăl său, un factor „de care trebuie să se ţină socoteală” . De altfel, în urma unei conversaţii cu ministrul de Externe român, consulul englez la Bucureşti informează despre zvonurile care circulau în urma misiunii lui Brătianu la Livadia, şi anume posibilitatea ca România să părăsească atitudinea de neutralitate şi să se alăture Rusiei, zvonuri dezminţite categoric de către Nicolae Ionescu .<br />În octombrie 1876 avusese loc un Consiliu al oficialităţilor ruse la Livadia, luându-se în discuţie posibilitatea intervenţiei în conflict, cu atât mai mult cu cât trupele sârbeşti nu mai erau capabile să reziste multă vreme atacurilor turceşti. Dincolo de atitudinea favorabilă implicării, promovată de Gorceakov şi Ignatiev, ministrul de Război, Miliutin, şi cel de Finanţe, Reitern, susţineau adoptarea unei politici moderate, invocând instabilitatea financiară şi insuficienţa pregătirilor militare . Cu toate acestea, Cabinetul de la St. Petersburg ameninţa Poarta cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu accepta imediat un armistiţiu. De reţinut că, în aceeaşi perioadă, diplomaţia ţaristă sonda şi poziţia Germaniei în cazul unui război austro-rus, conflict nedorit de Bismarck .<br />La un moment dat, consulul C.E. Mansfield menţionează şi despre o anumită misiune cu care ar fi fost însărcinat colonelul englez Stephen Lakeman (ce servise în armata otomană sub numele de Mazar Paşa şi care se stabilise de mai multă vreme la Bucureşti), de fapt o iniţiativă care se va dovedi pur particulară, aceea de a se declanşa o campanie militară anglo-turcă la sud de Dunăre, la care să participe şi armata română, şi a cărei comandă să-i fie încredinţată. Nu numai că o astfel de iniţiativă i se părea diplomatului englez o fantezie, dar colonelul englez nu se bucura de încrederea Consulatului britanic, iar primul ministru I.C. Brătianu, în contextul sosirii lui Ali Bey la Bucureşti pentru a obţine o eventuală cooperare militară, se pronunţa categoric împotriva unei astfel de acţiuni . <br />Factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de posibilitatea reglementării „crizei orientale” prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol . În noua conjunctură, Carol I îl trimitea pe Dumitru Brătianu în capitala otomană, cu misiunea de a obţine recunoaşterea neutralităţii statului român şi respectarea drepturilor sale . Merită a fi semnalată, în acest context, declaraţia generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic român la Constantinopol, făcută lordului Salisbury şi potrivit căreia recunoaşterea neutralităţii ar fi însemnat înlăturarea pretextului, ipotetic, din partea Rusiei „de a străbate şi ocupa România” . Pentru diplomaţia britanică însă, o atitudine prudentă şi menţinerea obligaţiilor faţă de Poartă reprezenta „cea mai bună securitate în protejarea intereselor naţionale” .<br />La Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, delegaţia română compusă din Dumitru Brătianu şi generalul Iancu Ghica avea instrucţiuni ferme de a solicita: o garanţie specială pentru neutralitatea României, iar în caz de război, garantarea drepturilor şi integrităţii teritoriale, retrocedarea Deltei Dunării aşa cum se hotărâse iniţial în Congresul de Pace de la Paris din 1856, recunoaşterea dreptului de a încheia convenţii cu alte state . Astfel de revendicări au rămas fără nici un rezultat, nefiind dezbătute şi nici măcar ascultate, cel mai vehement potrivnic fiind ambasadorul britanic la Constantinopol, H. Elliot, care a apărat interesele Porţii cu o perseverenţă „mai mult decât otomană” .<br />Diplomatul britanic la Bucureşti, în contextul apariţiei noii Constituţii otomane (11/23 decembrie 1876) – care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, iar românii erau socotiţi drept „supuşi” otomani – consemna iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului . Acesta din urmă recomanda Guvernului său adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . <br />Cert este faptul că poziţia intransigentă a Porţii şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc . <br />În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat de fapt Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” . <br />Consulul englez C.E. Mansfield, urmărind cu atenţie cursul evenimentelor şi reacţia cercurilor politice de la Bucureşti, îl informa pe secretarul de stat britanic pentru afaceri externe, Contele Derby, despre Consiliul lărgit de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – unde o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă . <br />La scurtă vreme, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, adept al neutralităţii până la capăt, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” . Această ultimă redactare a fost cu greu acceptată de Gorceakov şi numai ca urmare a faptului că era presat de timp . La aceeaşi dată de 4/16 aprilie 1877 avea să se încheie şi o convenţie militară specială, ce cuprindea 26 de articole privind detaliile legate de trecerea trupelor ruse pe teritoriul României şi relaţiile acestora cu autorităţile locale . <br />În urma unei conversaţii cu Mihail Kogălniceanu, consulul englez la Bucureşti consemna cu oarecare stupefacţie limbajul direct al ministrului român de Externe şi frustrarea acestuia faţă de „laşitatea Marilor Puteri”, care comit „un monstruos act de barbarie permiţând ca un stat creştin fără apărare, care a binemeritat de la Europa, să fie devastat de hoardele barbare asiatice” . Concomitent, M. Kogălniceanu atrăgea atenţia asupra sporirii influenţei ruseşti în Balcani, solicitând ca Anglia şi Austro-Ungaria să influenţeze Poarta în sensul de a nu purta războiul pe teritoriul românesc .<br />O totală surpriză a constituit-o trecerea trupelor ruseşti peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti (şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român), fapt semnalat şi de consulul englez C.E. Mansfield. El consemna, totodată, şi umilinţa pe care a resimţit-o Domnitorul Carol în momentul în care Marele Duce Nicolae a adresat o Proclamaţie către locuitorii României . <br />De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Cu toate acestea, agentul diplomatic britanic era convins – şi ca urmare a faptului că în mod repetat M. Kogălniceanu îi afirmase că România nu va declara război Porţii, nu va refuza plata tributului şi nu va merge alături de ruşi – că statul român nu ar avea nimic de câştigat prin participarea la conflictul oriental şi că Rusia nu ar fi încurajat-o în această direcţie . <br />La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, act confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . La 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa căpăta consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran, fapt reflectat şi de rapoartele diplomatice ale consulului britanic la Bucureşti . <br />Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană . <br />Diplomaţia britanică, ce consimţise cu greu a acorda Rusiei libertate de acţiune în conflictul oriental, era preocupată mai cu seamă de a stopa orice intenţie a acestei Puteri de ocupare, fie chiar temporară şi dictată de necesităţi militare, a Constantinopolului. Urmărind a-şi proteja propriile interese, Cabinetul de la St. James lăsa să se înţeleagă că va fi primită cu ostilitate orice tentativă de a ataca Egiptul, precum şi de a restrânge libertatea de navigaţie prin Strâmtori şi Canalul de Suez . Cu toate acestea, diplomaţia engleză nu privea cu indiferenţă situaţia creată la Bucureşti, dar, pentru moment, se limita a constata că s-a produs o nouă încălcare de către români a tratatelor internaţionale . <br />Intuind adversitatea făţişă a Cabinetului de la Londra în privinţa ambiţiilor ţariste, Domnitorul Carol I, pentru a obţine garanţii de respectare a integrităţii noastre teritoriale, îi declara corespondentului ziarului „Daily Telegraph” că cea mai nimerită soluţie ar fi aceea de a acorda României un statut asemănător cu cel al Belgiei. În egală măsură, ar fi spre interesul Angliei, Austriei şi Germaniei „ca gurile Dunării să fie posedate de o Putere mică (România - n.n.) supt protecţia şi garanţia comună a marilor naţii comerciale” . Era mai mult decât evidentă sugestia de a nu se accepta retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia. Se pare însă că argumentele Domnitorului nu au produs efectul scontat la Londra.<br />Într-adevăr pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul nostru de Externe şi nici de cercurile diplomatice ruseşti . La rândul său, reprezentantul Angliei la Bucureşti avea să sesizeze că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani şi că nu exista un angajament sau o alianţă în această direcţie . <br />Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt respinse din faţa Plevnei. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna” .<br />Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei. Toate acestea sunt binecunoscute şi se reflectă inclusiv în rapoartele consulului englez la Bucureşti. Odată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma însă îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.<br />Sesizând intenţia Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, ceea ce era în mod evident în defavoarea României, diplomaţia română va încerca să apeleze la suportul Cabinetelor europene, în speranţa salvării sudului Basarabiei prin recunoaşterea independenţei şi neutralităţii. Consulul englez la Bucureşti consemna temerile Guvernului român faţă de pericolul pierderii sudului Basarabiei, declarând că nu are nici un fel de instrucţiuni de la Foreign Office în privinţa atitudinii Guvernului britanic în acest sens . Domnitorul va apela, concomitent, la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Cabinetului de la St. James , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile . <br />La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezintă „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorate de materializarea unei asemenea intenţii, şi în condiţiile în care delegatul român nu fusese admis la încheierea armistiţiului ruso-turc de la Kazanlîk (19/31 ianuarie 1878) , cercurile politice de la Bucureşti, aşa cum o probează şi rapoartele agentului diplomatic britanic , afirmau cu tărie hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei . <br />Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare. <br />Tratatul de pace de la San-Stefano între Imperiul Otoman învins şi Rusia ţaristă învingătoare avea să fie semnat la 19 februarie/3 martie 1878 , fără participarea delegatului român şi fără ca acesta să aibă cunoştinţă de stipulaţiile respectivului document. Abia la 9 martie, Guvernul princiar afla despre condiţiile păcii şi nu în urma unei notificări din partea diplomaţiei ruse, ci prin intermediul „Jurnalului de St. Petersburg” trimis de generalul Iancu Ghica , ceea ce a produs o „surpriză penibilă” atât la nivelul cercurilor conducătoare, cât şi în rândul opiniei publice din ţară . Acest act, „de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa” , consacra, printre altele, independenţa României (art. 5), însă cu anumite sacrificii. Astfel, art. 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul ei, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea justificată a cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti ce staţionau în Bulgaria (art. 8).<br />Luând cunoştinţă de prevederile Tratatului ruso-turc, Guvernul princiar declara urbis et orbi că nu va ceda „decât forţei”, iar în Senat, M. Kogălniceanu s-a lansat „într-o diatribă violentă” la adresa Rusiei, declarând „nul şi neavenit” actul încheiat la San-Stefano . Situaţia tensionată atinge apogeul în momentul în care se constatau mişcări ale trupelor ruseşti în jurul Capitalei şi stabilirea unor regimente în diferite puncte strategice ale ţării, ceea ce echivala cu o ocupare militară efectivă. O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, locotenent-colonelul Mansfield, care concluziona că „sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns ... la apogeu” .<br />De aici înainte, eforturile diplomaţiei române şi ale Domnitorului aveau să se concentreze în direcţia obţinerii unui sprijin mai eficient din partea Cabinetelor europene în perspectiva convocării unui congres, în care să fie discutate stipulaţiile tratatului ruso-turc.<br />Cum era de aşteptat, prevederile de la San-Stefano provocaseră reacţia imediată a guvernelor de la Londra şi Viena, tendinţa de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee, reprezentând o veritabilă „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri . Cercurile politice britanice nu puteau admite accesul Imperiului rus – prin exercitarea unui adevărat „protectorat” asupra Bulgariei – la Bosfor, Dardanele şi Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziţiei acestuia prin noile anexiuni din Asia. Prin urmare, Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale ocupând Strâmtorile , ceea ce avea să dea anumite speranţe Guvernului princiar faţă de o posibilă sprijinire a revendicărilor româneşti. Diplomaţia britanică avertiza că „orice tratat între Rusia şi Turcia atingând clauzele tratatelor din 1856 şi 1871 trebuie să aibă un caracter european şi n-ar putea să rămână definitiv fără aprobarea Puterilor europene. Anglia n-ar putea recunoaşte un tratat în alte condiţii” . Adoptând o astfel de tactică, privind iminenţa declanşării unui conflict, Disraeli urmărea de fapt să determine Rusia a intra în negocieri directe, separate, cu Anglia pentru revizuirea Tratatului de la San-Stefano. <br />În egală măsură, diplomaţia londoneză, extrem de pragmatică, avea în vedere şi încheierea unei înţelegeri cu Poarta, oferindu-i asigurări acesteia că o va sprijini în obţinerea de concesii din partea Rusiei. Opoziţia faţă de constituirea unui mare stat slav până la Marea Egee şi faţă de achiziţiile ruseşti în Armenia, precum şi necesitatea neutralizării Strâmtorilor reprezentau obiective prioritare, pentru care diplomaţia britanică era gata a se lupta. În schimb, reanexarea sudului Basarabiei de către Rusia, reducerea despăgubirilor de război, ocupaţia şi controlul Bulgariei constituiau probleme asupra cărora era dispusă a negocia .<br />Ca atare, Cabinetul de la Petersburg, confruntat cu spectrul izolării şi eventualitatea constituirii unei coaliţii europene ostile , avea să fie forţat a-şi reconsidera poziţia intransigentă, anunţându-şi disponibilitatea faţă de convocarea unui Congres, care să rediscute condiţiile păcii de la San-Stefano.<br />Acestea erau împrejurările în care locotent-colonelul Charles Edward Mansfield era rechemat la Londra, afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti fiind girate de căpitanul William Henry Ward , pentru ca, începând cu data de 17 mai 1878 să intre în funcţiune, în calitate de agent diplomatic şi consul general, Sir William Arthur White . <br />Aşa cum s-a putut observa, consulul general britanic la Bucureşti, Charles Edward Mansfield, şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea diplomatică, informând cu imparţialitate Foreign Office-ul despre evoluţia „crizei orientale”, atitudinea României şi a puternicilor săi vecini de la Apus şi Răsărit faţă de această criză. Totodată, misiunea sa nu putea decât să fie subsumată liniilor generale ale politicii externe britanice, care în respectiva perioadă urmăreau respectarea integrităţii Imperiului Otoman. Obiectivul esenţial era acela de a bloca accesul Rusiei în Peninsula Balcanică şi de a împiedica ocuparea Constantinopolului şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, protejând în felul acesta căile maritime spre Mediterana şi drumul spre Asia. În asemenea condiţii, este de la sine înţeles de ce diplomaţia britanică a fost extrem de rezervată în a susţine veleităţile de independenţă ale românilor.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-318471283052981126.post-15044120177672872902009-09-12T13:46:00.007+03:002009-09-12T14:38:06.288+03:00ANGLIA, ROMÂNIA ŞI CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN (1878)<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhz6A-NJ6mtOns5G5ILLZkM2VpUXcV7kJUGyAT6jZ8-CaGgB2JInm1kvConyW-IhyphenhyphenMEEvCcPKnWiXFsWNW9KzXnJzHNAHezq1YHBjWxMzElQC7RQ5KvN6P-639if7sJT4RNWAZ1WkG33jTn/s1600-h/gse_multipart45822.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 200px; height: 179px;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhz6A-NJ6mtOns5G5ILLZkM2VpUXcV7kJUGyAT6jZ8-CaGgB2JInm1kvConyW-IhyphenhyphenMEEvCcPKnWiXFsWNW9KzXnJzHNAHezq1YHBjWxMzElQC7RQ5KvN6P-639if7sJT4RNWAZ1WkG33jTn/s200/gse_multipart45822.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5380531366747541714" /></a><br />Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.<br />Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” . <br />În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .<br />Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că niciuna dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . <br />Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 . <br />Pe de altă parte, M. Kogălniceanu depunea eforturi stăruitoare pentru a obţine admiterea la lucrările preconizatului Congres european. Într-o depeşă adresată agenţilor diplomatici în străinătate, ministrul român de Externe reitera opinia Cabinetului de la Bucureşti, potrivit căreia Tratatul de la San-Stefano – fiind întocmit fără participarea României, deşi anumite articole o priveau în mod direct – „nu prezintă valoare pentru noi”. Totodată, trebuia subliniată ideea că Puterile europene nu vor putea dispune „de noi fără voia noastră”, chiar dacă prin Tratatul şi Convenţia de la Paris ele „au recunoscut practic drepturile noastre ab antiquo”. Un asemenea mod de a privi lucrurile trebuia să caracterizeze linia de conduită a reprezentanţilor noştri diplomatici, obiectivul limpede al acestora fiind acela de a obţine admiterea la Congres nu ca o „Mare Putere semnatară a Tratatului de la Paris, ci ca stat în numele căruia nu se poate trata fără noi” .<br />Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . Demersurile româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă, pe măsură ce Puterile europene, cu excepţia Franţei şi Italiei, stabiliseră deja bazele înţelegerii prin acorduri bilaterale.<br />La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San-Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”. Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.<br />Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor. <br />La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat. <br />Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.<br />Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război . În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial. <br />Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”. <br />Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.<br />Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. <br />Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .<br />La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite: <br />- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă; <br />- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856; <br />- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia; <br />- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii. <br />Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .<br />Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .<br />De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .<br />În perioada următoare, eforturile diplomaţiei româneşti aveau să se concentreze în direcţia recunoaşterii independenţei de către Puterile europene şi a îndeplinirii clauzelor Tratatului de la Berlin. Fără a-şi asuma angajamente în scopul garantării în colectiv a aplicării lui , Puterile semnatare vor recunoaşte unilateral şi condiţionat independenţa României.Sorin Dameanhttp://www.blogger.com/profile/12590890032726336691noreply@blogger.com3