Sorin Liviu Damean - Blog

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (II)

2012-02-02T21:25:00.000+02:00

În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de Marele Duce Nicolae (foto). Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic . De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor” .Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” . Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare” .În cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă . Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României„ . Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Împăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România . Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne . Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei„ .

În Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I (foto) ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” . Într-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar” . De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată.

Aleksander Nelidov (foto) avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată . Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor.La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României” . Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente” . A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” .Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană . Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!” .Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe . În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei„ . De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei .

Pe de altă parte, Gorceakov (foto) exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării . Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere .

Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole (foto) şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României . Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre . Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc . Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui.În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere” . Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo” . În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea„ . Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna„ .

La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial (foto), unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!” . După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate” . Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major.Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de Osman Paşa (foto)

. În cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita . Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a Plevnei (foto).

Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei la 10 decembrie 1877. Toate acestea sunt binecunoscute şi tratate pe larg în istoriografie . Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie.O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.Încă din 29 decembrie 1877 Domnitorul României, Carol I, preciza - într-o scrisoare adresată Marelui Duce Nicolae - că posibilitatea încheierii armistiţiului şi a preliminariilor păcii a produs o vie emoţie în rândul opiniei publice din ţară, România fiind îndreptăţită a participa la aceste negocieri în baza cooperării dintre cele două armate . Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei ţariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din motive lesne de sesizat. De aceea, se recomanda Guvernului de la Bucureşti să se adreseze direct cercurilor politice de la Petersburg, în acelaşi sens pronunţându-se şi Marele Duce Nicolae, care ţinea să afirme în plus că „interesele românilor nu au fost uitate” . La rândul său, Alexandru al II-lea (foto)

îl însărcinase pe Ignatiev să-i explice primului ministru român anumite chestiuni legate de negocierile de pace, oferind asigurări privind „interesul amical pe care-l poartă României„ . La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Marele Duce Nicolae îi scria din nou Domnitorului, mărturisindu-i că a primit preliminariile păcii transmise de la St. Petersburg, unde interesele României au găsit o justă satisfacţie prin recunoaşterea independenţei din partea Porţii şi printr-o despăgubire teritorială . Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea Cabinetelor europene faţă de recunoaşterea independenţei şi neutralităţii României, înainte de semnarea păcii. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Guvernului britanic , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile . La curent cu iniţiativa Guvernului princiar, cancelarul Gorceakov ţinea să-i precizeze limpede generalului Iancu Ghica decizia Rusiei de a respinge cu fermitate orice fel de dezbateri, în cadrul viitorului congres european, privind neutralizarea României, o astfel de propunere fiind socotită „o ofensă directă la adresa ei” .Pe de altă parte, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargi, să-l contacteze pe ambasadorul otoman din capitala Franţei, pentru a tatona terenul în vederea recunoaşterii independenţei de către Poartă. O asemenea iniţiativă, dacă era încununată de succes, ar fi înlăturat – în opinia şefului diplomaţiei române – pretenţia Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc” . La rândul său, Carol I îi destăinuia consulului francez la Bucureşti temerea faţă de tendinţa Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci în afara preconizatului Congres european, şi tocmai de aceea prefera să obţină dinainte recunoaşterea independenţei. Domnitorul nutrea speranţa că diplomaţia franceză va interveni la Constantinopol în acest sens . Numai că ministrul de Externe francez nu era deloc înclinat să dea curs unei asemenea iniţiative, întrucât nu dorea să indispună diplomaţia rusă.La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezenta „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorat de materializarea unei asemenea intenţii, Domnitorul adresa o nouă scrisoare Ţarului Alexandru al II-lea, mărturisind enormele dificultăţi ce ar provoca în România orice rectificare de teritoriu. De altfel, în cursul întrevederii cu Ignatiev, Suveranul declarase pe un ton ferm că „nu poate să se învoiască la cedarea Basarabiei (a sudului acesteia – n.n.)” .Faţă de ameninţările şi ingratitudinea Rusiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, după dezbateri aprinse, adoptau în unanimitate o moţiune ce reliefa limpede hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei, având în vedere următoarele motive: că integritatea teritorială era garantată de Puterile europene, garanţie reînnoită de Rusia prin art. 2 din convenţia de la 4/16 aprilie 1877, că partea română şi-a respectat cu fidelitate obligaţiile ce derivau din această convenţie, că a participat, cu mari jertfe materiale şi umane, la războiul de la sud de Dunăre şi că, în fine, o Românie independentă şi omogenă corespunde atât intereselor vecinilor, cât şi Europei . Într-un Memoriu înaintat Puterilor europene, diplomația de la București încerca să demonstreze că schimbul propus de Rusia era prejudiciabil intereselor româneşti, prin răpirea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicaţii cu Dobrogea, provincie separată de restul României de către fluviul Dunărea şi mlaştinile impracticabile situate în aval de Călăraşi şi până la Brăila. Prin urmare, în pofida tuturor consideraţiilor istorice şi politice, de drept, ca şi a intereselor, materiale, economice şi administrative, abandonarea sudului Basarabiei ar antrena după sine rezultate nefaste şi ar determina reacţia potrivnică a opiniei publice româneşti. În schimb, posesiunea asupra sudului Basarabiei şi a Deltei Dunării nu ar face altceva decât să consolideze independenţa României şi ar încununa cu succes misiunea care i-a fost încredinţată în 1856, aceea „de a supraveghea, cu energie şi statornicie, libera navigaţie pe Dunăre„ . Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei„ . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine, Germania, au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: „Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)

2012-01-25T21:13:00.001+02:00

Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial. În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale.Respectivele demersuri se împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti .Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.

Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” .Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani .Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român .Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului – Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie .Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene . Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” . În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene .Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” .O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun .O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.

În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă.De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” .Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” .Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme .Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” .Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia , avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său . O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei . Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” .Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord .Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .

Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .

VIZITA MINISTRULUI DE EXTERNE RUS S.D. SAZONOV ÎN ROMÂNIA (IUNIE 1914)

2012-01-25T20:48:00.001+02:00

După războaiele balcanice din 1912-1913, pe planul relațiilor internaționale din zona sud-est europeană devin tot mai perceptibile eforturile celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, de a menține România în alianță, în cazul Puterilor Centrale, iar în cazul Antantei, de a o atrage de partea sa.

Pe linia acestor din urmă demersuri se înscrie și inițiativa îmbunătățirii relațiilor româno-ruse, prin intermediul diplomației franceze, dar și ca urmare a noii politici imprimate de Serghei Dimitrievici Sazonov (foto), ministrul de Externe rus . Nu este mai puțin adevărat că existau și interese comune ale celor două state în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani, libertatea comerțului la Marea Neagră și Strâmtori, precum și o politică de apropiere față de Serbia.Primele semne ale unei politici favorabile a Rusiei la adresa României sunt sesizabile încă din timpul și la sfârșitul războaielor balcanice, diplomația rusă sprijinind demersurile României de instaurare a păcii în Balcani și, mai ales, de stopare a intereselor expansioniste bulgare în dauna Serbiei. La fel de semnificativă din acest punct de vedere este și vizita întreprinsă de principii moștenitori, Ferdinand și Maria, însoțiți de prințul Carol, în capitala Rusiei, în martie 1914, avându-se în vedere o proiectată căsătorie a acestuia din urmă cu Marea Ducesă Olga, una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea.

Și chiar dacă un asemenea proiect nu se va concretiza, atât ministrul Sazonov, cât și reprezentantul diplomatic al României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy (foto), căutau un pretext pentru o eventuală întâlnire între Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I și o vizită a șefului diplomației ruse în România . În cele din urmă, se ajunge la varianta unei vizite la Constanța a Țarului, care se afla deja la reședința de vară de la Livadia, din Crimeea, însoțit de ministrul său de Externe. Dacă vizita Țarului a avut loc la 1/14 iunie 1914 și a durat 14 ore, cea a lui Sazonov s-a extins pe durata câtorva zile, la București și Sinaia, având convorbiri nu numai cu regele Carol I, ci și cu premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Externe român, Porumbaru.

Dacă detaliile legate de vizita Țarului Nicolae al II-lea (foto) sunt, în general cunoscute, cele despre convorbirile purtate de șeful diplomației ruse cu oficialitățile române nu au fost pe deplin exploatate. Tocmai de aceea, ne-am propus publicarea raportului înaintat de Sazonov Țarului la 11/24 iunie 1914, document care se regăsește în fondul personal Constantin Diamandy de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București . Așa cum se va putea observa, șeful diplomației ruse se referea la ecoul pozitiv, la nivelul opiniei publice româneşti, al vizitei Țarului la Constanța, la convorbirile politice avute cu regele Carol I și Ion I. C. Brătianu, la interesele comune existente între cele două state în ceea ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în Balcani şi comerţul în zona Mării Negre şi a Strâmtorilor, dar şi atitudinea României în eventualitatea unui conflict declanşat prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Concluzia raportului era aceea că există o dispoziţie favorabilă la nivelul cercurilor conducătoare din România faţă de Rusia, exprimându-se speranţa în evoluţia ulterioară a relaţiilor de bună vecinătate. ******************************************************************************************************************************** Prea supusul raport al Ministerului Afacerilor Străine S.D. Sazonov.Având fericirea de a asista în ziua de 1 iunie la întrevederea înaltă a Majestăței Voastre Imperiale cu Regele României la Constanța făcând apoi, conform indicațiunilor prea milostive primite de mine, o călătorie la București, am avut posibilitatea să mă conving personal de impresia pe care a produs asupra tuturor straturilor populațiunei vizita Majestăței Voastre cu Familia Augustă în România.Ne mai vorbind despre bucuria și recunoștința profundă, manifestată cu acest prilej de Rege, de entuziasmul armatei și al mulțimei aglomerate prin străzi, trebuie relevat faptul că la întâmpinarea din Constanța au participat nu numai cercurile guvernamentale ci și reprezentanții opoziției, parcă pentru a sublinia că sosirea Țarului Rus prezintă o sărbătoare pentru întreaga Românie care dorește să-l salute fără deosebire de partid.Din convorbirile mele cu toți oamenii de Stat și politicianii, cu care am avut ocazia să mă văd s-a confirmat prea clar tocmai acest sens al apariției la Constanța, alături de membrii Guvernului a Reprezentanților diferitelor instituții, precum și a capilor marcanți ai minorităței actuale din Cameră.Trecând de la impresii generale la conținutul convorbirilor cu diferitele persoane în mâinile cărora se concentrează în prezent direcțiunea politicei române, sunt dator să reamintesc vorbele de care am fost onorat în mai multe convorbiri de Regele Carol.Majestatea Sa nu ascundea fericirea provocată de evenimentul bucuros pentru Țara Sa. El exprima de asemenea mulțumirea Sa adâncă față de politica desinteresată și conciliantă pe care a urmat-o Rusia, conform directivelor Majestății Voastre, în timpul recentei crize în Balcani, ceea ce într-o măsură considerabilă a contribuit la pacificarea finală a peninsulei. România, după spusele Regelui, a fost fericită de a duce în această divoțiune un ajutor după posibilitățile ei și că ar fi întoadeuna bucuroasă de a colabora cu Rusia pentru menținerea păcei și ordinei în Balcani.O atare colaborare apare Regelui Carol cu atât mai naturală cu cât Rusia și România sunt legate prin comunitatea intereselor, în acelaș domeniu egal de important pentru una și alta, în calitate de țări riverane la Marea Neagră, care nu au altă ieșire pentru comerțul maritim de cât aceia prin strâmtorile turcești.Regele Carol mi-a spus că el, cu o satisfacție osebită a auzit de la Majestatea Voastră Imperială că în această privință ar fi trebuit să se stabilească între Rusia și România concordarea acțiunilor pentru a atinge același țel – îngrădirea circulației comerciale prin strâmtori de orice eventualități. Împărtășind complect această părere, Majestatea Sa mi-a cerut să vorbesc în acest sens cu membrii Guvernului Său. Neamintind niciodata de Austro – Ungaria Regele, din contră, atingea de mai multe ori relațiile noastre cu Germanii, cu care prilej căuta să mă încredințeze că Împăratul Wilhem privește cu simpatie aproprierea dintre Rusia și România, în special consolidarea relațiilor bune între Curțile Domnitoare ale țărilor arătate. După spusele Sale, Împăratu German personal încurajă pe Prințul Carol la întreprinderea călătoriei la St. Petersburg, repetându-i că viitorul Domnitor al României trebue să grăbească a se prezenta Împăratului Rusesc, a cărui influență este atât de mare în Orientul apropiat.Eu nu am putut să nu indic Regelui o serie de cauze, care fără vina noastră au făcut să răcească într-o măsură relațiile noastre reciproce cu Germanii. Majestatea Sa și-a exprimat regretul sincer, adăogând însă că e de sperat că aceste neînțelegeri se vor dovedi trecătoare și că înțelegerea de mai înainte se va restabili în curând.La aceasta El a relevat că ideia trimiterii la Constantinopol a Generalului Sanders a fost personală a Împăratului Wilhelm pentru care motiv și se explică iritațiunea sa cunoscută în această chestiune, când numita misiune a întâmpinat din partea noastră proteste puternice.Vorbind despre sosirea recentă a lui Taalat Bey în România, Regele mi-a spus că acest bărbat de Stat Turc a produs asupra lui impresia de a fi un om moderat și prudent, însă că el probabil, trebuie să țină seama de membrii neastâmpărați din Cabinetul Otoman și înainte de toate Enver Pașa și Djemal Bei, atribuind el agravarea situației în Albania acțiunilor lor subversive. Cu privire la aceasta Regele, cu toate că recunoaște pericolul ce-L amenință pe nepotul său, s-a pronunțat mai mult cu speranțe în viitor și nădăjduind că Prințul Wied va reuși, în fine, să-și consolideze Tronul.Față de celelate State Balcanice Regele s-a mărginit la câteva cuvinte. Cu o simpatie deosebită El s-a pronunțat asupra Serbiei declarând că România n-ar putea să suporte slăbirea acestui Regat. Despre Greci Regele a vorbit în termeni mai puțini călduroși, exceptând de Venizelos a cărui prezență la putere el o consideră ca zălogul dezvoltărei liniștite a Greciei. În ce privește pe Bulgari Regele lăuda calitățile militare ale soldaților lor însă nu și-a ascuns indispoziția față de Regele Ferdinand. Dintre oamenii de Stat cu care am făcut cunoștință, primul loc după situația sa îl ocupă în momentul de față Brătianu care, cu toate că a luat asupra sa în cabinetul format de D-sa, portofoliul de Ministru de Război, însă el conduce aproape singur întreaga politică a României. Repetând din partea sa aproximativ aceleași lucruri ce le-am auzit eu de la Rege relativ la dorința Sa de a se acorda activitatea noastră pentru menținerea păcei în Balcani, Brătianu arăta asupra necesităței, după părerea sa, de a se asigura inalienabilitatea dispozițiilor păcei de la București.Negăsind oportun de a mă lega prin asigurărri categorice în acest sens, eu am preferat să trec sub tăcere această chestiune privată, însă amănunțit m-am oprit asupra caracterului general al relațiilor noastre reciproce cu România. Eu am atras atenția conlocuitorului meu asupra faptului că niciodată nu au existat motive serioase pentru rezerve între ambele state vecine, ci că noi am fost despărțiți artificial de cei interesați cari băgau neîncredere printre noi afirmând de o parte că Rusia nutrește intențiuni inamice față de România iar pe de altă parte că România și-a legat definitiv soarta de țările Triplei alianțe. Iar când noi ne-am convins că interesele noastre nu numai că nu sunt contrarii intereselor României, ci, din contra, în multe privințe sunt identice, noi am demonstrat nu numai în vorbe ci și în fapte că suntem gata de a merge mână în mână, neexceptând cazul în care noi am fi siliți până la o anume măsură să cedăm din curentul foarte înrădăcinat la noi de a susține interesele Bulgariei. Eu am subliniat că noi am pornit pe acestă cale fără ca să așteptăm în prealabil lămurirea chestiunei dacă România poate la rândul ei, cu o sinceritate la fel să pornească cu noi și dacă ea nu este legată prin obligațiile internaționale de așa natură ca să excludă posibilitatea unei colaborări de încredere cu noi.Brătianu mi-a răspuns că România nici într-un caz nu este obligată să participe la vreun război fără ca interesele ei personale să fie direct atinse. El a adăogat că sub influența greșelilor diplomației Austro-Ungare, relațiile între România și Monarhia dualistă au devenit în ultimul timp mai puțin amicale, însă condițiunile create prin vecinătatea ambelor țări le silesc volens-nolens de a nu aduce afacerea până la încordarea extraordinară a relațiilor reciproce. Nesocotind acest răspuns ca fiind destul de clar și dorind de a provoca pe intrlocutorul meu la o explicație mai definită, i-am pus simplu întrebarea: Care va fi atitudinea României față de o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria, dacă prima dintre ele va fi silită de împrejurări să înceapă acțiuni militare? Brătianu mi-a declarat că conduita României în acest caz va fi determinată în legătura cu natura împrejurărilor care ar servi Rusiei un motiv pentru a deschide acțiuni militare împotriva Austro-Ungariei și de asemenea de conjectura momentului care va corespunde în grad mai mult intereselor României. Aci, Ministru, mirat de întrebarea mea, la rândul său, m-a întrebat dacă admit, în asemenea împrejurări, posibilitatea izbucnirii unui război apropiat iar în legătură cu aceasta, a unui război general european. Eu m-am grăbit să liniștesc pe Brătianu spunându-i că am motive să sper în menținerea păcii în Europa și că o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria din inițiativa Rusiei, o pot concepe numai în cazul când, din caza chestiunei Albaneze sau sub vreun alt pretext, Austria ar intenționa să atace Serbia urmărind să cauzeze acestui Regat un detriment considerabil, față de care împrejurare, noi, probabil nu am fi putut rămâne indiferenți. Brătianu a relevat în acest caz drumurile noastre din nou se întâlnesc deoarece România nu are nici un interes a admite slăbirea Serbiei. Concluzia mea (generală) în urma acestei convorbiri, este că România nu este legată prin așa obligațiuni cari ar fi putut să o silească de a eși în orice împrejurări împreună cu Austria împotriva noastră însă de fapt, în cazul unui război între noi și Austro –Ungaria România se va alia cu partea care va fi mai puternică și va fi în stare să-i promită avantagiile cele mai mari.Printre alte chestiuni, în care în special ese în relief comoditatea intereselor Rusiei cu ale României, este înainte de toate chestiunea libertăței navigațiunei comerciale prin strâmtori. Am amintit deja cele ce mi-a spus în acestă privință Regele Carol. Brătianu, la rândul său s-a oprit la acest obiect, și cum în momentul de față datorită agravărei relațiilor Greco-Turce, se prevedea primejdia călcărei intereselor Ruso-Române în domeniul Strâmtorilor, noi am hotărât să profităm de aceste împrejurări spre a demonstra în acest exemplu, concomitent, printr-o eșire comună în apărarea intereselor arătate, unitatea de vederi stabilită între ambele guverne. Astfel s-a elaborat împreună textul telegramei identice în care se ordonă reprezentanților Ruși și Români la Constantinopol, ca printr-o înțelegere reciprocă să se atragă atenția Portei asupra faptului că agravarea următoare a relațiilor între Turcia și Grecia poate duce la o închidere nou a Strâmtorilor ceea ce va atinge interesele fundamentale ale altor State, și în primul rând, ale celor riverane la Marea Neagră, care nu vor putea rămâne indiferente față de aceasta.Având în vedere folosul indirect în urma impresiunei pe care ar avea să o producă și peste frontierele Turciei, eșirea noastră comună în chestiunea sus arătată, poate fi destul de întemeată, anume de faptul că situația geografică a ambelor țări le creează în chestiunea prezentă interese deosebite. Eșirea aceasta împreună cu o putere mai mare nu a putut să nu pară atrăgătoare pentru România, deoarece măgulirea de amor propriu al Regatului îi mărea prestigiul printre alte state Balcanice.În legătură cu posibilitatea unei ruperi deschise între Turcia și Grecia, Brătianu încă odată mi-a confirmat cele spuse de el înaintea Ambasadorului Imperial din București, relativa la declarațiunea recentă făcută lui Taalat Bey că România nu va admite război pe uscat între țările citate.Vorbind de greci Brătianu s-a pronunțat asupra lor negativ, respectând numai pe Venizelos. Cu acest prilej el și-a exprimat părerea că Grecii și Turcii ar fi putut găsi terenul pentru împăcare prin crearea, pentru insulele Hios și Mitilinene, a unei situațiuni asemănătoare cu acea cu care s-a menținut cu succes peste 30 de ani în Bosnia și Herțegovina: insulele ar fi considerate ca fiind sub suveranitatea Turciei, a cărei manifestare exterioară ar consta în prezența acolo a Comisarului Otoman însoțit de o gardă militară personală, iar administrația civilă și armata urmau să fie în mâinele grecilor. Eu am exprimat interlocutorului meu indoiala mea în îndeplinirea acestor presupuneri, adăogând însă, că dacă Turcii și grecii le-ar accepta, Rusia probabil, n-ar fi avut motive de a se împotrivi înfăptuitorilor.Profitând de întrevederea in persona, noi am atins de asemenea diferitele chestiuni la ordinea zilei din domeniul imediat al relațiilor Ruse-Române.În acest sens noi am atins chestiunea delimitării pe fluviul Prut care schimbându-și mereu albia în mare parte în detrimentul țărmului rusesc crează o frontieră foarte nestabilă. Contestând punctul nostru de vedere că drept frontieră trebue să fie considerat talvegul Prutului din anii 1812-1878, Brătianu demonstra greutatea stabilirei pentru prezent a acestei linii și insistă că în cazul dacă acesta s-ar îndeplini, reîntoarcerea la această linie de frontieră, ar crea mai multe neajunsuri de ordin practic de cât folos, de oarece fâșii separate de teritoriu al unui Stat s-ar afla pe ambele părți al fluviului creind neînțelegeri perpetuee și cicniri între străzile de la frontieră. Eu am răspuns că delimitarea recentă între Rusia și Germania pe Niemen a fost făcută conform ultimului cuvânt al artei topografice și că, probabil, la noi vor găsi de cuviință să aplice la Prut, în măsura posibilităței, aceleași procedee.Românii se vede că se intresează viu de chestinea devenită deja veche, a îmbunătățirei legăturilor feroviare între țara lor și Rusia și spera că acuma, față de îmbunătățirea relațiilor reciproce între ambele state, vor fi înlăturate unele din cauzele cari au împiedicat până în prezent rezolvarea favorabilă a acestei chestiuni. Brătianu ca și majoritatea românilor, își dă preferința legăturilor drumurilor ruse și române în direcțiunea Dorohoi – Novo-Selița, arătând că în caz de nu s-ar reuși să se obție eșirea din Dorohoi spre rețeaua ferovială rusă, România va fi silită să-și caute legătura cu rețeaua austriacă într-o apropiere imediată de frontiera rusă. Relevând primejdia pentru noi, din motive strategice, în legătura căilor ferate în direcțiunea indicată, eu am exprimat părerea, că probabil ar fi mai ușor de a accepta legătura căilor ferate ale noastre cu cele Române între Reni și Galați. Brătianu a privit cu simpatie această propunere, spunând că o asemenea rezolvare a acestei chestiuni mature ar fi foarte dorită, însă ca ea să nu fie prea amânată, deoarece singura comunicație feroviară actuală prin Ungheni, nici chiar acum nu corespunde schimbului de mărfuri între ambele țări și nici nu poate contribui la sporirea dorită a acestui schimb. În chestiunea cumpărării de Banca noastră țărănească a moșiilor mănăstirei române Sf. Spiridon situate în Basarabia, Brătianu nu desmințea promisiunile date nouă de cabinetul anterior de a acorda un concurs la încheirea acestei afaceri, însă arată că dacă aceasta s-ar fi înfăptuit în condițiunile propuse de noi adică pentru 8.000.000 de ruble, dobânzile pe capitalul realizat ar fi mult mai reduse față de veniturile obținute astăzi de la moșiile amintite. Aceasta că pune într-o situație grea instituțiile de binefacere susținute de monastirea Sf. Spiridon cu aceste venituri. Din această cauză Brătianu cerea insistent ca guvernul Imperial cel puțin să mărească prețul de cumpărare până la 10.000.000 ruble. Eu am răspuns la aceasta, că bazându-ne pe asigurările primite anterior (textual la vremea lor), noi am crezut această chestiune rezolvată, iar că rezolvarea nouă prezintă greutăți mai cu seamă că în cazul mărirei prețului, vânzarea pământului la țărani poate să devină imposibilă fără acoperirea păgubitoare pentru Bancă, din mijloace proprii.Cu toate aceasta Brătianu insista asupra rugămintei sale invocând impresiunea nefavorabilă pentru noi în România ce va fi provocată de închiderea instituțiunilor de binefacere, lipsite de mijloace pentru existența lor din cauza ceziunei nouă a moșiilor mănăstirești pe un preț redus.Din treburile pe care eu am avut prilej a atinge în convorbirile mele scurte cu Ministrul Afacerilor Străine, dl. Porumbaru, care în genere participă puțin la convorbirile mele politice cu Brătianu, numai chestiunea normalizării pescuitului în apele de frontieră a format obiectul unei examinări mai amănunțită. Cu acest prilej s-a stabilit de noi desideratul de a aranja pescuitul în așa mod încât pescarii noștrii să aibă posibilitatea de a se ocupa cu pescuitul fără a se pune în contradicție cu monopolul pescuitului existent în România.Sintetizând tot ce am văzut și auzit în timpul șederei mele de 3 zile în România sunt dator să raportez Majestății Voastre Imperale că am dedus din această călătorie cele mai bune impresii mărturisind dispoziția favorabilă pentru noi a Românilor și permițând a spera în desvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate. S. Petersburg, 11/24 Iunie 1914 (ss) Sazonov.

ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866)

2012-01-23T22:47:00.020+02:00

Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena .
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român . În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent .
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine nu avea să fie singulară. În conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii - n.n.) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală - n.n.) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .
Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finanţe Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.

DIPLOMATUL ENGLEZ WILLIAM ARTHUR WHITE ŞI ROMÂNIA

2010-09-09T18:40:00.003+03:00

În mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei.
În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .
Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez merge mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .
Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă . Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturilor anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Întrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.
Între timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului . De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării . Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti refuză a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .
În acest context, aşa cum relatează reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu adresa Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte .
Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” . Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena .
Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .
Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest , ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică. În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.
La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .
După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.
Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.
Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.
De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie se înscrie chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881 . De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România .
Anul 1882 va fi marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .
Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, relatează despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .
Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .
La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White înregistra plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Împăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . În cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se vede nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .
Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Împărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .
În favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena . Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani sunt tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.
Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .
Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare.
De acum înainte, Regatul României se va bucura de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate se vor arăta Franţa şi Rusia, care, treptat, îşi intensifică eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut.
Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.
Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic.
O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numericeşte atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .
Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) se vor convoca noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. În asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire se vor confrunta majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic.
Este adevărat că această acţiune reformatoare iniţiată şi definitivată în 1884 aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici se regăseşte, credem, şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.
Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .

Conservatorii în viaţa politică a României moderne (1866-1876)

2010-02-04T15:17:00.011+02:00

La scurtă vreme după instituirea noului regim constituţional la 1866, renăscuseră divergenţele între liberali şi conservatori privind ritmul şi căile de dezvoltare a României moderne. În timp ce liberalii, îndeosebi cei radicali, se pronunţau pentru continuarea şi lărgirea operei reformatoare începută în vremea lui Cuza, conservatorii urmăreau o evoluţie lentă, fără zguduiri, şi consolidarea rezultatelor deja obţinute. De aici lupta pentru putere, care trebuie înţeleasă în sensul impunerii şi realizării de către o grupare politică sau alta a propriului program .
Accesul conservatorilor la guvernare va avea loc odată cu sosirea Principelui Carol în ţară, când se va forma un Cabinet de „coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care erau reprezentate principalele grupări politice, inclusiv liberalii radicali. Însă, dezbaterile furtunoase din Adunarea Constituantă în privinţa organizării noului sistem parlamentar, poziţia diferită faţă de stabilirea atribuţiilor Coroanei probaseră neînţelegerile survenite între liberali şi conservatori chiar la nivel guvernamental şi se va solda cu retragerea miniştrilor radicali Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ceea ce va antrena căderea Cabinetului Lascăr Catargiu. Organizarea noilor alegeri avea să fie marcată de atacurile violente declanşate în presă atât de conservatorii constituiţi în „Comitetul Ordinii”, cât şi de radicalii organizaţi în societatea „Amicii Constituţiunii”.
Constituirea coaliţiei liberale şi necesitatea formării unui Guvern capabil să obţină votarea bugetului l-au determinat pe Domnitor să încredinţeze puterea radicalilor. Aceştia erau consideraţi în epocă „roşi”, întrucât se situau la stânga spectrului politic şi în opoziţie cu „albii”, cum erau catalogaţi conservatorii, socotiţi, la rândul lor, ca exponenţi ai grupării de dreapta.
În condiţiile în care opoziţia parlamentară, destul de pestriţă, nu se arăta dispusă a acorda sprijinul unui Cabinet compus numai din liberali-radicali, iar conservatorii dădeau dovadă de „şovăială” şi „o disperantă lipsă de energie” , Carol I va opta pentru o soluţie de compromis, încredinţându-i moderatului liberal Constantin Kretzulescu(foto) funcţia de premier, iar lui I. C. Brătianu ministerul de Interne.
Guvernul avea să fie primit cu reticenţă de opoziţia conservatoare, N. Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta a ţării” . Colaborarea lui Carol I cu radicalii părea a deveni una de durată, mai ales dacă se lua în consideraţie faptul că Guvernul se arăta disponibil a avansa anumite proiecte de legi împărtăşite şi susţinute de monarh, precum cele referitoare la reorganizarea armatei şi construirea unei reţele de căi ferate care să străbată întreg teritoriul ţării.
Ascendenţa radicalilor pe lângă Carol I era privită cu ostilitate de conservatori, care prin numeroase articole în presă îi acuzau pe guvernanţi că „nu arată Domnitorului adevărata formă sub care se manifestă opiniunea publică şi justa situaţiune a ţării” . O astfel de atitudine, îl va determina pe şeful statului să se consulte cu Dimitrie Ghica, reprezentant al conservatorilor moderaţi, dar şi cu Mihail Kogălniceanu, liderul liberalilor moderaţi moldoveni, cei doi considerând situaţia internă şi externă drept foarte „serioasă”, singura alternativă pentru evitarea unei posibile catastrofe fiind, în opinia lor, alcătuirea unui Guvern de coaliţie .
Acuzele la adresa Guvernului radical se amplificau atât în Senat, dominat de conservatori, cât şi în afara sa, nefiind ocolită nici persoana Domnitorului. Impresia generală a opoziţioniştilor era aceea că şeful statului dădea dovadă de lipsă de energie şi se afla sub dominaţia totală a lui I. C. Brătianu, ceea ce va duce fatalmente la ruinarea României . Liderii opoziţiei socoteau că viabilitatea colaborării monarhului cu liberalii se datorează angajamentului luat de Brătianu de „a suprima” Constituţia şi de a conferi Domnitorului „puteri nelimitate” . Ascendentul radicalilor pe lângă Domnitor se datora, potrivit afirmaţiilor lui Kogălniceanu, „timidităţii excesive” a tânărului Principe, izolării în mijlocul unei naţiuni ostile, prin tradiţie, patriei sale de origine, suspiciunii vizavi de „boieri”, adică de oamenii politici conservatori, şi de pretendenţii la Tron care nu renunţaseră niciodată, în mod sincer, la aspiraţiile lor, în fine, aprehensiunii pe care i-o inspira „partidul ultra-liberal”, cu atât mai mult cu cât „tous ses prédecésseurs (ai lui Carol I - n.n.) depuis vingt ans sont tombée sous les effort de ce parti” .
Situaţia tensionată pe plan intern şi, mai ales, presiunile permanente exercitate de cercurile diplomatice europene pentru înlăturarea radicalilor de la putere, l-au determinat pe Carol I să iniţieze consultări cu liderii opoziţiei în vederea unei remanieri guvernamentale. Dorinţa monarhului era aceea de a constitui un Guvern de coaliţie, compus din radicali, liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu şi conservatorii moderaţi de sub conducerea lui Dimitrie Ghica .
Cert este că Domnitorul a fost silit – datorită, în principal, presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene ce nu agreau prezenţa la guvernare a unei grupări de stânga – să accepte demisia Cabinetului Nicolae Golescu.
În urma consultărilor cu personalităţile politice, Carol I încredinţa conservatorului moderat Dimitrie Ghica(foto) sarcina formării Cabinetului, cu atât mai mult cu cât acesta sprijinise între anumite limite precedentul Guvern, iar funcţia de ministru de Interne avea să fie preluată de M. Kogălniceanu. Prin urmare, se constituise un Guvern de coaliţie de nuanţă moderată, compus din conservatori şi liberali, această opţiune a monarhului fiind reclamată şi de evoluţia situaţiei internaţionale, cu alte cuvinte de ascensiunea conservatorismului pe plan european.
Socotit, atât pe plan intern cât şi extern, ca o continuare a guvernării anterioare , noul Cabinet se va confrunta, la scurtă vreme şi în pofida promisiunilor făcute, cu opoziţia nedisimulată a radicalilor în Adunarea Deputaţilor. Aceştia din urmă mizaseră pe faptul că soluţia adoptată nu era decât una conjuncturală, una tranzitorie, până ce situaţia va deveni propice revenirii lor la conducere. Se vor convinge însă, destul de repede, de sprijinul şi încrederea acordată de Carol I Guvernului de nuanţă moderată.
Aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, poziţia Cabinetului era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi V. Boerescu, au provocat mari dificultăţi preşedintelui Consiliului de Miniştri, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente.
Astfel, colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu(foto) iniţiase un proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869. Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înainta demisia, în ianuarie 1870, fapt ce a antrenat retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Colaborarea Domnitorului cu gruparea conservatoare s-a situat, fără îndoială, sub auspiciile afinităţilor existente în planul organizării regimului politic. La începutul domniei, mai precis în momentul discutării proiectului de Constituţie, devenise perceptibilă o oarecare identitate de opinii între Carol I şi conservatori în privinţa necesităţii instituirii Senatului şi a acordării dreptului de veto absolut monarhului. De altfel, liderul conservator Lascăr Catargiu era socotit de Principe drept o persoană extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspira calm, prudenţă şi spirit pragmatic .
Atitudinea moderată şi neînţelegerile cu partenerii liberali din cadrul coaliţiei guvernamentale au fost de natură a spulbera, la scurtă vreme, posibilitatea continuării conlucrării conservatorilor cu Domnitorul. Aceasta cu atât mai mult cu cât şeful statului înclina spre gruparea condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ce dădea dovadă de fermitate şi dinamism în desăvârşirea operei reformatoare.
În contextul unor astfel de împrejurări, conservatorii se vor plasa în opoziţie nu numai faţă de Guvern, fie el de nuanţă radicală sau moderată, ci şi faţă de Carol I. Acuzele s-au îndreptat cu prioritate împotriva sa, deoarece, în calitate de monarh constituţional, beneficia de dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative ş.a., prerogative de o importanţă deosebită în funcţionarea mecanismului puterii. Şi cum Domnitorul nu părea dispus a-i readuce prea curând pe conservatori la guvernare, se constată o intensificare a atacurilor anticarliste în organul de presă „Ţérra”, oficios al facţiunii „Juna dreaptă” .
Pe de altă parte, anumite elemente conservatoare doreau o modificare în sens restrictiv a Constituţiei – socotită prea liberală pentru stadiul de dezvoltare în care se afla societatea românească –, corelată şi cu o întărire corespunzătoare a prerogativelor Coroanei, acţiune considerată indispensabilă pentru bunul mers al administraţiei. Opinii asemănătoare s-au regăsit în numeroase memorii – semnate de diferite personalităţi politice de orientare conservatoare – înaintate Domnitorului în anii 1867-1870. Sub genericul instituirii ordinii şi stabilităţii, se solicita, nici mai mult nici mai puţin decât restrângerea libertăţilor publice, o reformare radicală a administraţiei în sensul unei pronunţate centralizări, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.
Îndeosebi conservatorii ieşeni agreau eventualitatea instituirii unui regim autoritar, ce se asemăna foarte mult cu o domnie personală. De pildă, dacă junimistul Th. Rosetti se pronunţa în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, Constantin Suţu era adeptul modificării Constituţiei în sensul lărgirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă nu la Curtea cu juri, ci în faţa tribunalelor ordinare .
Ceea ce prezintă un interes aparte este şi propunerea făcută lui Carol I de a deveni şeful francmasoneriei române, de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. O astfel de propunere s-a concretizat într-un memoriu prezentat Domnitorului, în ianuarie 1867, cu prilejul vizitei acestuia în Moldova. Iniţiativa i-a aparţinut lui George (Iorgu) Suţu, venerabil al lojii „Steaua României” (L'Étoile de Roumanie) din Iaşi. Potrivit respectivului memoriu, scopul lojilor era acela de a cuprinde „tout ce qu'il y avait d'intelligent et d'honnête dans le pays”, ceea ce ar putea servi foarte bine interesele Principelui Carol, în sensul constituirii unei grupări monarhiste „qui lui serait toujours fidèle et qui n'agirait que sous sa pression”. Cu toate că – se sublinia mai departe – francmasoneria nu era chemată a se amesteca în politică, ci de a se ocupa de opere de caritate şi răspândirea instrucţiunii, ea ar putea să-i ofere Domnitorului „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes” . Carol I s-a arătat, se pare, favorabil proiectului, solicitând însă timp de reflecţie.
Demn de remarcat este faptul că din loja „Steaua României” făceau parte importante personalităţi de nuanţă conservatoare, printre care şi Petre Mavrogheni. La acea vreme, el îndeplinea funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Ghica (iulie-februarie 1867) şi se afla în relaţii destul de strânse cu monarhul. Cel puţin la fel de semnificativă ni se pare găzduirea Domnitorului la Iaşi, în casa din Copou a lui Petre Mavrogheni. Printre cei „iniţiaţi” în anii 1866-1867 se numără membri importanţi ai „Junimii”: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi ş.a., câţiva străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot, împreună cu cancelarul Consulatului, Louis Castaing .
Potrivit însemnărilor lui Titu Maiorescu(foto), Carol I refuzase, în cele din urmă, într-o manieră elegantă, propunerea lui Iorgu Suţu, invocând necesitatea căsătoriei cu o Prinţesă din Casa de Habsburg sau Casa Imperială rusească, proiect ce nu ar fi agreat de francmasonerie. „Astfel – nota în continuare Maiorescu – Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu” . Considerând iniţiativa lui George Suţu drept o tentativă de constituire a unei „pepiniere” pentru gruparea conservatoare şi, prin urmare, îndreptată împotriva radicalilor, I. C. Brătianu a trecut imediat la măsuri de înlăturare din administraţie a funcţionarilor masoni. Concomitent, ziarul „Românul” dezlănţuia o serie de atacuri împotriva francmasoneriei, ce era prezentată ca o societate secretă patronată de Rusia şi care avea drept misiune „distrugerea naţionalităţii române şi răsturnarea Principelui Carol”. Se mergea şi mai departe, atribuindu-li-se „fraţilor” masoni intenţia „de a vinde ţara evreilor şi străinilor” .
Nu este mai puţin adevărat că loja „Steaua României” se afla sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, de rit scoţian, iar Marele Comandor era Adolphe Crémieux, nimeni altul decât preşedintele Alianţei Israelite Universale (cu sediul la Paris) . Ne putem explica astfel de ce respectiva organizaţie atacase cu o violenţă rar întâlnită – prin intermediul presei şi al diplomaţiei franceze, britanice şi austriece – măsurile adoptate de Brătianu împotriva aşa-numiţilor „vagabonzi” străini. Pe de altă parte, membrii lojei „Steaua României” – dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor vehiculate de consulul francez la Iaşi – au înaintat Marelui Orient al Franţei textele circularelor lui Brătianu şi instrucţiunile secrete de „persecutare” a masonilor şi, totodată, redactaseră o petiţie de protest către Domnitor . Consecinţa firească a acestei atitudini a reprezentat-o răcirea temporară a relaţiilor dintre Carol I şi gruparea conservatoare.
Revigorarea raporturilor monarhului cu personalităţile politice ce împărtăşeau principiile conservatorismului evoluţionist, constructiv, se va produce, pentru scurtă vreme, în momentul constituirii Cabinetului prezidat de Manolache Costache Epureanu[foto] (aprilie-decembrie 1870). Întrucât premierul era înconjurat de miniştri aparţinând facţiunii intitulată „Juna dreaptă”, Guvernul a şi fost numit de contemporani „cloşca cu pui”.
De reţinut că membrii executivului împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Promotori ai unor idei novatoare la nivelul programului guvernamental şi animaţi de bune intenţii, tinerii conservatori aflaţi la putere s-au confruntat însă cu împrejurări interne şi externe de o deosebită complexitate: acţiunile anticarliste ale radicalilor (corelate cu respingerea oricărei iniţiative de revizuire a Constituţiei) şi războiul franco-prusian. Pe de altă parte, complicarea „afacerii Strousberg” va determina retragerea Cabinetului conservator, consecinţa unui vot de blam al Camerelor legislative .
„Incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu(foto) .
Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . Cert este că Puterile garante aveau să-şi exprime, de asemenea, satisfacţia în legătură cu depăşirea crizei şi intrarea în normalitate . De altfel, în presa europeană fusese publicată o telegramă, potrivit căreia Puterile s-ar fi întrunit pentru a-l susţine pe Principele Carol I, iar în eventualitatea în care ar fi detronat, se vor lua măsuri în comun .
Domnitorul îşi exprima încrederea în capacitatea Guvernului de a soluţiona gravele probleme interne, constatând că „ţara este eminamente conservatoare” . Privind retrospectiv, Carol I mărturisea dificultăţile pe care le întâmpinase în realizarea obiectivelor asumate la începutul domniei, însă era încredinţat că „viitorul României va fi asigurat prin ordine şi stabilitate, singura bază solidă pentru prosperarea unei ţări” .
Obţinând în alegeri o majoritate cvasi-absolută atât în Camera Deputaţilor cât şi la Senat, Guvernul condus de Lascăr Catargiu îşi arăta disponibilitatea de a-l sprijini pe monarh în privinţa reorganizării regimului intern, intenţia mărturisită fiind aceea de a contribui la consolidarea Tronului. În respectivele împrejurări, potrivit afirmaţiilor lui Titu Maiorescu, se punea întrebarea dacă legea fundamentală de la 1866 „mai trebuie păstrată fără modificări, cu acelaşi mod de alegere a deputaţilor şi cu aceeaşi libertate a presei degenerată în licenţă” .
O dată cu sosirea familiei princiare la Iaşi, consulul francez de aici se întreţinuse cu Domnitorul asupra situaţiei politice. Cu această ocazie, Carol I îi dezvăluia lui Delaporte intenţia de a modifica – în unele din dispoziţiile sale – Constituţia, însă pe cale legală, fără a recurge la mijloace violente .
În acelaşi sens, agentul diplomatic român la Berlin, P. P. Carp, îi menţiona Kronprinţ-ului Germaniei că Guvernul era suficient de puternic pentru a proceda, fără violenţă, la modificarea Constituţiei . Printre personalităţile conservatoare ce împărtăşeau opinii asemănătoare se numărau M. C. Epureanu, Gh. Costa-Foru şi, într-o oarecare măsură, junimiştii.
Carol I – aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său – era pe deplin mulţumit de noii miniştri ai Cabinetului Lascăr Catargiu, cu atât mai mult cu cât printre aceştia se aflau foşti partizani ai lui Cuza, precum Nicolae Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, dar şi Christian Tell, unul din cei ce se pronunţase împotriva alegerii unui Prinţ străin la 1866. „Acum se dovedeşte – consemna Domnitorul – că aceia, care erau devotaţi predecesorului meu, îmi sunt devotaţi şi mie; ei dovedesc astfel că sunt luptătorii principiului monarhic şi că n-au voit să dea ajutor la răsturnarea mea printr-o revoluţie, precum n-au aderat odinioară la căderea lui Cuza” .
O primă tentativă de revizuire a Constituţiei se desfăşoară la scurt timp după instituirea Guvernului conservator şi este cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi” . Ea fusese elaborată de unul dintre liderii conservatorilor ieşeni, Grigore Sturdza, fiul fostului Domn moldovean Mihail Sturdza. Propunerile existente în acest document prezintă o frapantă asemănare cu cele ale lui Carol I din Memoriul de la sfârşitul anului 1870, memoriu ce urma a fi înaintat Puterilor garante. Se avea în vedere, îndeosebi, o revizuire a legii electorale, astfel încât numărul colegiilor să fie reduse la trei: cel al marilor proprietari cu un venit de la 700 de galbeni în sus; un al doilea colegiu al proprietarilor cu un venit cuprins între 200 şi 700 galbeni; în fine, colegiul oraşelor alcătuit din trei categorii de alegători. Referitor la Senat, se dorea o sporire a censului de la 1 000 de galbeni în sus, iar o parte din senatori urmau a fi numiţi direct de către Domnitor. Era, astfel, mai mult decât evidentă tendinţa de a asigura conservatorilor, în bună măsură mari proprietari, un rol preponderent în viaţa politică.
În Petiţie se regăsesc şi alte propuneri ce întruneau acordul monarhului, precum: reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; procesele de presă urmau a se judeca nu de Curtea cu juri, care achitau cu multă uşurinţă pe inculpaţi, ci de tribunale corecţionale; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de puterea executivă. Toate acestea reliefau o încercare de sporire a autorităţii centrale. Petiţia – semnată şi subscrisă de 89 de persoane – avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă nu s-a considerat momentul oportun pentru discutarea ei. Exista temerea la nivelul cercurilor guvernamentale că o asemenea iniţiativă de modificare a Constituţiei ar fi stârnit aprige dezbateri parlamentare şi ar fi constituit un pretext pentru intensificarea atacurilor opoziţiei liberale.
O altă preocupare stringentă a Guvernului conservator şi a Domnitorului avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe monarh, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un sens favorabil acţionarilor .
Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp(foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d'introduction” şi nu de acreditare, la care se adăuga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .
„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante –, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţării” .
Sancţionarea Convenţiei cu „Societatea acţionarilor” (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă” . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state . După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” –, fiind reluată după 1878.
Într-o altă ordine de idei, Carol I se declarase profund nemulţumit de modul în care a evoluat procesul „instigatorilor” de la manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871. Unii participanţi fuseseră condamnaţi, dar mai apoi, spre stupefacţia monarhului, achitaţi de Curtea de Apel în lipsa probelor incriminatorii. Pentru a da o oarecare satisfacţie morală Domnitorului, ministrul interimar de Justiţie, Gh. Costa-Foru, considerând verdictul ca o veritabilă „demonstraţiune politică”, a luat o serie de măsuri, în februarie 1872 primul preşedinte al Curţii fiind mutat disciplinar. Rezultatul l-a constituit demisia în bloc a unui grup de magistraţi, în semn de solidaritate cu cel sancţionat, fapt ce a provocat oarecare agitaţie în rândurile opoziţiei, care nu ezită a-i prezenta pe demisionari drept „victime ale Prusiei”. Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu va reuşi să-şi impună însă autoritatea, lucru consemnat cu vădită satisfacţie de către Suveran .
În tot timpul guvernării conservatoare se poate observa o identitate de concepţii între Carol I şi miniştrii săi în privinţa măsurilor necesare unei reorganizări a regimului intern. Acestea se reflectă în adoptarea anumitor proiecte legislative, precum: îmbunătăţirea legii de organizare armată, dezarmarea gărzilor naţionale şi reprofilarea lor (iunie 1872), instituirea Creditului funciar rural (martie 1873), modificarea legii comunale astfel încât primarii să fie numiţi de Guvern (martie 1874), la care se adaugă încercarea, nereuşită, de limitare a libertăţii presei (ianuarie 1873 şi ianuarie 1876) prin revizuirea Codului penal şi reorganizarea Curţii cu juri .
Se conturează cu claritate faptul că cea mai mare parte din propunerile lui Carol I, menţionate în Memoriul de la sfârşitul anului 1870, sunt înfăptuite prin măsurile de ordin legislativ avansate de Guvernul conservator şi votate de Parlament. Ziarul „Uniunea liberală” remarca faptul că în celebra scrisoare a lui Carol I către Auerbach se regăseşte „în germene” un întreg program „pe care faptele posterioare l-au adeverit şi-l adeveresc pe toată ziua”.
În egală măsură, se constata că Domnitorul, în momentul în care îi informase pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi D. A. Sturdza despre intenţia de a abdica, solicitase, pentru a renunţa la o asemenea măsură extremă, un Guvern puternic care să aibă deplina sa încredere, adoptarea legii financiare, votarea anticipată a bugetului pe cel puţin doi ani, soluţionarea problemei căilor ferate. Or, toate acestea – preciza cotidianul respectiv – s-au împlinit cu prisosinţă”, instituindu-se un veritabil „regim personal”. Prin urmare, „singura resursă care a rămas încă în faţa atâtor nenorocite rezultate ce s-au realizat” era aceea de a-i îndemna pe membrii executivului şi, mai ales, pe Domnitor să revină la calea constituţională .
Măsurile legislative adoptate de Guvernul conservator şi menite a-i consolida poziţia, încrederea şi sprijinul acordat de monarh au determinat gruparea Rosetti-Brătianu să întreţină o susţinută campanie de presă de natură a evidenţia abuzurile comise şi necesitatea respectării principiilor liberale înscrise în Constituţie. Totodată, era şi un avertisment la adresa lui Carol I în sensul renunţării la colaborarea cu gruparea conservatoare şi chemarea la guvernare a liberalilor .
Cele mai aprige dispute se declanşaseră atunci când Guvernul conservator intenţionase să limiteze libertatea presei, nereuşind, în cele din urmă, decât să revizuiască anumite articole din Codul penal (februarie 1874) . Pe măsură ce şansele grupării liberale de a reveni la putere deveneau tot mai îndepărtate, se intensifică atacurile la adresa monarhului şi a felului în care acesta înţelegea să-şi exercite prerogativele constituţionale. Şi cum conservatorii urmăreau să se menţină cât mai mult la putere, presa guvernamentală relansase zvonurile privind pericolul abdicării şi aşa-zisele acţiuni ale liberalilor de răsturnare a Domnitorului. Angajat într-o permanentă polemică, mai ales cu ziarul „Pressa”, cotidianul „Românul” considera necesar a preciza că „suntem deprinşi deja a nu vedea în asemenea zgomote decât un mijloc prin care să dobândească concesiuni şi gheşefturi pentru străini” .
Mulţumit de armonia existentă între Corpurile legiuitoare şi Cabinet, Domnitorul îi mărturisea tatălui său, într-o scrisoare din noiembrie 1873, că premierul Catargiu „merită toată recunoştinţa pentru purtarea sa sinceră şi marile servicii aduse” . De altfel, şeful Guvernului va fi recompensat cu ordinul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen .
Desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor (aprilie – mai 1875) a determinat o intensificare a activităţii opoziţiei liberale, constituindu-se aşa-numita „Coaliţie de la Mazar-Paşa” (după numele unui colonel englez, ce servise în armata otomană, în a cărui casă aveau loc întrunirile şi unde s-a decis formarea acestei coaliţii) .
Liderul liberalilor socotea momentul oportun pentru revenirea la conducere, I. C. Brătianu sugerându-i acest lucru Domnitorului. În condiţiile în care Guvernul Catargiu obţinuse majoritatea covârşitoare la noile alegeri, Carol I nu se arăta nicidecum dispus a acorda puterea liberalilor. Colaborarea timp de patru ani a Domnitorului cu miniştrii conservatori asigurase o unitate de concepţii – concretizată în plan legislativ – şi o perioadă de stabilitate, care în comparaţie cu trecutul era demnă de invidiat. Pe de altă parte, necesitatea reglementării chestiunii căilor ferate, joncţiunea cu reţeaua feroviară austro-ungară şi definitivarea convenţiei comerciale cu Monarhia dualistă nu întruneau adeziunea liberalilor.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza[foto] (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară (conservatorii – n.n.)”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care monarhul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
Rivalităţile din interiorul Guvernului conservator, demisia unor miniştri importanţi (printre care şi colaboratorul apropiat al lui Carol I, anume V. Boerescu), înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (5 iunie 1875), izbucnirea „crizei orientale” sunt câteva din motivele care îl vor determina pe monarh să ia în consideraţie posibilitatea revenirii liberalilor la putere în primăvara anului 1876 .
Deoarece rezultatul alegerilor pentru Senat fusese defavorabil Guvernului, iar Domnitorul nu accepta o nouă dizolvare, Lascăr Catargiu îşi prezenta demisia la 30 martie/11 aprilie 1876. Ea avea să fie admisă cu deosebit regret de către Carol I, cu atât mai mult cu cât L. Catargiu „a condus afacerile statului, timp de cinci ani, cu energie şi prudenţă, şi a introdus multe reforme necesare” .
În urma consultărilor cu oamenii politici, Domnitorul avea să-i încredinţeze sarcina formării noului Cabinet lui Gh. Vernescu, unul din membrii moderaţi ai opoziţiei. În lista guvernamentală întocmită de acesta figura şi I. C. Brătianu ca ministru de Război. Date fiind însă împrejurările externe, monarhul îşi exprimase dorinţa ca portofoliul respectiv să revină unui militar, Brătianu urmând să preia ministerul Finanţelor.
Întrucât opoziţia nu era dispusă a face concesii în sensul dorit de Carol I, acesta din urmă optează pentru numirea unui Guvern de militari sub preşedinţia generalului Ioan Emanuel Florescu[foto] (4/16 aprilie 1876) . Durata Cabinetului Florescu a fost doar de 20 de zile, el nereuşind să obţină încrederea Camerelor, circumstanţe ce au favorizat numirea unui Guvern condus de M. C. Epureanu (acum membru al Partidului Liberal), cu I. C. Brătianu la Finanţe şi M. Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Străine .
După efemera existenţă a Cabinetului de militari condus de Florescu, alegerile pentru Camera Deputaţilor, cum era de aşteptat, au dat câştig de cauză Guvernului, conservatorii obţinând doar 10 mandate. Astfel, liberalii dispuneau de o majoritate covârşitoare în Parlament, condiţie absolut necesară concretizării propriului program.
O profundă nelinişte a provocat Domnitorului intenţia reprobabilă a Adunării Deputaţilor de a deferi justiţiei pe foştii miniştri conservatori, ce erau acuzaţi de violarea Constituţiei, abuzuri şi risipirea banilor publici. „Patima de partid – observa cu amărăciune Carol I – iese la lumină cu această ocazie în modul cel mai odios” . Deşi va lua cu tărie apărarea foştilor colaboratori conservatori, monarhul nu va reuşi să influenţeze cursul anchetei, acuzaţiile fiind retrase abia în 1878.
Retragerea lui M. C. Epureanu – ce făcuse parte din Guvernul condus de L. Catargiu – şi agravarea „crizei orientale” îl determinaseră pe Carol I să apeleze la un Guvern hotărât şi energic prezidat de I. C. Brătianu (iulie 1876), de aici înainte liberalii menţinându-se la conducere – cu mici schimbări ministeriale – nu mai puţin de 12 ani.
Cu certitudine, conservatorii au ajuns la putere în condiţii deosebit de dificile, când însuşi Tronul părea ameninţat, guvernarea din anii 1871-1876 fiind una deosebit de fructuoasă în plan legislativ, înscriindu-se pe linia unui conservatorism constructiv.

DE LA CUZA-VODĂ LA PRINCIPELE CAROL I. PROIECTE ŞI ACŢIUNI VIZÂND CONSACRAREA UNIRII ŞI DOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI (1859-1877)

2010-02-04T15:09:00.006+02:00

Perioada anilor 1859-1877 este, cu certitudine, una din cele mai fecunde sub raportul eforturilor diplomatice menite a contribui la înfăptuirea aspiraţiilor naţionale: Unirea şi Independenţa. Abordarea unui asemenea subiect se dovedeşte pe cât de dificilă şi complexă – dacă avem în vedere vastitatea materialului documentar -, pe atât de captivantă. Întrucât tratarea perioadei amintite a beneficiat de contribuţii remarcabile în istoriografia română , ca, de altfel, şi în cea străină , am considerat necesar, în această încercare de sinteză, să insistăm, îndeosebi, asupra acelor aspecte de natură a reliefa iniţiativele domneşti în planul relaţiilor internaţionale, în strânsă conexiune cu activitatea diplomaţiei române pentru promovarea şi apărarea intereselor naţiunii. O astfel de perspectivă ni s-a părut cea mai adecvată, în condiţiile în care Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, Principele Carol I au înţeles să-şi asume un rol esenţial, determinant, în coordonarea acţiunilor de politică externă, implicându-se efectiv în demersurile diplomatice.

1. Acţiuni diplomatice pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi desăvârşirea Unirii (1859-1861)
Statutul internaţional al Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, cunoscuse modificări substanţiale odată cu înfrângerea militară a Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi semnarea Tratatului de Pace de la Paris (18/30 martie 1856). Deşi ancronica suzeranitate a Porţii asupra celor două Principate – cu respectarea autonomiei lor interne, chiar dacă erau considerate părţi integrante ale Imperiului otoman şi constituiau doar un obiect în relaţiile internaţionale – era menţinută, protectoratul rusesc avea să-şi înceteze existenţa. Potrivit aceluiaşi Tratat, avea să se instituie garanţia colectivă a şase Puteri europene: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia şi Sardinia. Având în vedere faptul că exista o interdependenţă între „problema românească” – a constituirii statului naţional unitar şi independent – şi cea „orientală” – ce viza soarta şubredului Imperiu otoman –, la Congresul de Pace de la Paris s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Ca atare, cerinţele naţiunii aveau să fie limpede exprimate în Adunările ad-hoc – cu caracter reprezentativ – din Moldova şi Muntenia (septembrie-octombrie 1857): autonomia, Unirea, Prinţ străin ereditar, neutralitatea şi guvernământ constituţional .
Dând expresie propriilor interese şi necesităţii menţinerii echilibrului european, Puterile garante nu au dat curs dorinţelor exprimate de români. Rod al compromisului între statele semnatare, Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 statornicea o soluţie greu de transpus în practică fără a stârni serioase dificultăţi: se accepta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” în loc de România, urmând a se proceda la alegerea a doi Domnitori, două Adunări şi două Guverne . Instituirea unei singure Comisii Centrale, cu atribuţii legislative, la Focşani, a unei Curţi de Justiţie şi Casaţie comună şi organizarea identică a armatei nu reprezentau decât o palidă compensaţie . Tocmai de aceea, românii vor da dovadă de suficientă voinţă, îndrăzneală şi maturitate politică pentru a pune Puterile europene – preocupate mai ales de propriile interese decât de garanţia colectivă – în faţa faptului împlinit.
Prevalându-se de clauza privind excluderea intervenţiei unilaterale din partea vreunei Puteri, fără acordul prealabil al tuturor contractanţilor, şi, totodată, de lacunele Convenţiei de la Paris, reprezentanţii naţiunii au ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 un singur Domnitor pentru ambele Principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act – socotit de către Puterile garante drept o încălcare flagrantă a Convenţiei din august 1858 – se consacrase principiul Unirii, Cuza primind nu o coroană, ci „un mandat imperativ” , care viza, pentru moment, înfăptuirea unităţii politico-administrative. Însuşi Domnitorul, conştient de misiunea încredinţată, ţinea să precizeze, într-o scrisoare adresată Curţilor garante, la 25 ianuarie 1859, că Unirea sub un Prinţ străin rămâne dorinţa unanimă a ţării, fiind gata a se retrage în viaţa privată atunci când această năzuinţă s-ar putea materializa .
În timp ce Curtea suzerană dezaproba actul de la Bucureşti ăi invita reprezentanţii puterilor garante să se întrunească de urgenţă într-o conferinţă la Constantinopol, pentru a ajunge la un acord în privinţa aplicării prevederilor Convenţiei , principalul ţel al diplomaţiei române era acela de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza. Domnitorul însuşi va rezista cu greu tentaţiei – ce se manifestase destul de puternic la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti şi Iaşi - de a recurge la o nouă acţiune energică, dar primejdioasă, de înfăptuire a unităţii depline. Singura indicată în împrejurările de atunci era o politică înţeleaptă, de moderaţie şi prudenţă, tactică împărtăşită, chiar sugerată, de cercurile diplomatice de la Paris, în care Al. I. Cuza avea încredere.
Faţă de actul săvârşit de români, reacţia „garanţilor” – expresie a intereselor divergente – nu a fost nicidecum una consensuală. Pe de o parte, se constata poziţia favorabilă a Franţei, care se declara împotriva oricărei intervenţii armate şi era dispusă a aproba faptul împlinit, opinie împărtăşită în egală măsură de Rusia, Sardinia şi Prusia, din motive lesne de înţeles . Pe de altă parte, diplomaţia britanică – ferventă susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman – sugera recunoaşterea, în mod excepţional, a dublei alegeri, încercând, astfel, să evite o eventuală Unire a Principatelor sub un Prinţ străin, soluţie considerată de Curtea de la St. James ca echivalând cu independenţa . Opoziţia cea mai vehementă venea din partea Cabinetului de la Viena, fapt deloc surprinzător, internunţiul austriac la Paris, A. Hübner, intuind sensul real al acţiunii românilor, lăsa să se înţeleagă că Imperiul habsburgic „nu doreşte independenţa Principatelor şi, în consecinţă, se opune Unirii” .
Între timp, Domnitorul avea să solicite sprijinul Puterilor garante în sensul recunoaşterii faptului împlinit la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin intermediul unor misiuni speciale, cu atât mai mult cu cât Principatele nu dispuneau de reprezentanţi diplomatici acreditaţi în capitalele europene .
Una dintre sarcinile cele mai dificile avea să-i revină lui Costache Negri(foto), ce fusese trimis în capitala otomană – apreciată de el drept „cazan al intrigilor, al duplicităţii şi al ipocriziei turco-bizantine” – în speranţa obţinerii firmanului de investitură din partea Curţii suzerane. Concomitent, Vasile Alecsandri va întreprinde o călătorie la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar Prinţul Obolenski la Petersburg. Cea mai fructuoasă s-a dovedit a fi întrevederea lui Alecsandri cu Împăratul Napoleon al III-lea, care îşi oferise sprijinul şi, chiar mai mult, dăruia Domnitorului Cuza 10 000 de puşti şi muniţiile aferente. De asemenea, aprobase trimiterea unor tehnicieni şi instructori militari francezi în Principate, exprimându-şi acordul de principiu în privinţa înfiinţării unei agenţii diplomatice, deocamdată doar cu caracter oficios, la Paris . Pe de altă parte, atitudinea puţin amicală a Austriei avea să se reflecte şi prin gestul lui Buol, ministrul de Externe, care îl primise pe Ludovic Steege în calitate de „vieille connaissance” ţi nu ca reprezentant legitim al lui Cuza .
Situaţia creată în Principate avea să constituie subiectul Conferinţei europene de la Paris, ale cărei lucrări s-au deschis la 7 aprilie 1859, prilej cu care delegatul otoman a protestat faţă de dubla alegere a lui Cuza, act ce constituia o violare flagrantă a Convenţiei din august 1858, poziţie susţinută cu fermitate de colegul său austriac în cursul şedinţei următoare (13 aprilie 1859). Departe de a împărtăşi acelaşi punct de vedere, ceilalţi plenipotenţiari, prin intermediul ministrului de Externe francez, propuneau – spre a oferi Curţii suzerane o oarecare satisfacţie morală – conferirea investiturii lui Al. I. Cuza în mod excepţional, orice altă abatere de la litera şi spiritul Convenţiei fiind socotită inadmisibilă. Drept măsuri punitive, un reprezentant otoman însoţit de reprezentanţii Puterilor garante erau autorizaţi a interveni pentru a reglementa situaţia, iar în cazul nesoluţionării, Poarta putea trimite trupe în Principate pentru restabilirea ordinii, însă numai după ce se întrunea acordul tuturor contractanţilor .
În condiţiile izbucnirii conflictului franco-sardo-austriac şi a concentrării trupelor române în tabăra de la Floreşti (lângă Ploieşti) – cu scopul de a preîntâmpina orice intervenţie armată otomană, dar şi de a facilita operaţiunile franco-sarde prin reţinerea la graniţa transilvăneană a unei importante forţe militare austriece – Conferinţa îşi va suspenda lucrările, ce nu vor fi reluate decât la 6 septembrie 1859. Austria, înfrântă în război şi izolată din punct de vedere diplomatic, sfârşeşte prin a accepta recunoaşterea dublei alegeri, ceea ce a determinat Turcia, lipsită de sprijin, să se pronunţe în acelaşi sens, situaţia urmând a fi consfinţită numai pe timpul domniei lui Cuza şi prin emiterea a două firmane de investitură, unul pentru Moldova şi celălalt pentru Muntenia, pentru a sublinia odată în plus caracterul de provizorat . Reţine atenţia faptul că, în mod deliberat, Domnitorul a căutat, la rândul său, să minimalizeze importanţa ceremoniei de înmânare a firmanelor de investitură (octombrie 1859). Într-o atmosferă sobră, lipsită de fast, dar respectând formele protocolare, Al. I. Cuza l-a primit la Iaşi pe reprezentantul Porţii nu în sala Tronului, ci într-una din încăperile palatului princiar, fiind secondat doar de miniştri şi câţiva ofiţeri din Statul Major, în absenţa publicului şi chiar a consulilor, ce nu fuseseră înştiinţaţi de ceremonie . La Bucureşti, respectiva solemnitate avea să fie fixată „cu o grabă calculată”, evitându-se afluenţa publicului, însuşi corpul consular primind invitaţia „în ultimul moment” .
Odată dobândită recunoaşterea dublei alegeri, următorul pas nu putea fi altul decât înfăptuirea deplinei unităţi politico-administrative. Încă din luna august 1859, într-o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, Domnitorul mărturisise că unirea deplină a Moldovei şi Munteniei reprezenta, în continuare, scopul eforturilor sale, însă diplomaţia franceză socotise împrejurările drept neprielnice unei acţiuni în această direcţie . Aşa cum avea să precizeze şi în frecventele convorbiri purtate cu reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante de la Iaşi sau Bucureşti, Al. I. Cuza întâmpina reale dificultăţi în activitatea de guvernare, cu două Cabinete diferite şi două Adunări distincte, „un obstacol aproape de netrecut pentru buna desfăşurare a treburilor” . Cu alte cuvinte, era „acelaşi vechiu tur de forţă cu neputinţă de executat, care consta în necesitatea de a călări deodată pe doi cai aflaţi la o depărtare primejdioasă unul de altul” .
Pe baza instrucţiunilor domneşti, agentul diplomatic român la Poartă, Costache Negri, avea sarcina de a sonda, în primăvara şi vara anului1860, disponibilitatea Curţii suzerane şi a reprezentanţilor Puterilor garante în ce priveşte mutarea sediului Comisiei Centrale de la Focşani la Bucureşti, instituirea unui Guvern unic şi a unei Adunări comune, precum şi modificarea sistemului electoral printr-o mai largă reprezentare . În timp ce ambasadorii francez şi italian la Constantinopol îi sugerau lui C. Negri că astfel de concesii ar constitui obiectul unor discuţii numai după efectuarea vizitei lui Cuza în capitala otomană, ministrul de Externe austriac atrăgea atenţia internunţiului asupra opoziţiei categorice a diplomaţiei de la Ballplatz faţă de orice tentativă de modificare a stipulaţiilor Convenţiei din 1858 .
În asemenea circumstanţe, Domnitorul ia decizia de a pleca la Constantinopol (septembrie 1860), pentru a se convinge de disponibilitatea diplomaţiei otomane şi europene de a lua în consideraţie cererile sale . Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial deloc măgulitor, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj princiar de rangul său, lăsând o bună impresie atât Sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.
Domnitorul nu va renunţa însă la intenţia, adeseori mărturisită şi care nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, de a înfăptui unirea deplină, iniţiind o serie de demersuri pe lângă „protectorul” Împărat Napoleon al III-lea, Curtea suzerană şi Puterile garante la sfârşitul anului 1860 şi începutul celui următor. Şi de această dată, diplomaţia franceză sprijină – în anumite limite dictate de propriile interese – cerinţele Principelui român, avansând o propunere concesivă Porţii şi anume ca unitatea politică, administrativă şi legislativă să fie acordată numai pe timpul domniei lui Cuza, pentru ca apoi să se revină la situaţia anterioară . Agasat de tergiversările diplomaţiei otomane, de opoziţia obstinată şi intrigile Cabinetului de la Viena, Domnitorul îi declara, pe un ton ferm, consulului austriac la Bucureşti: „Noi… trebuie să avem unirea; dacă Puterile nu ne-o recunosc, suntem nevoiţi să ne-o realizăm singuri” . Ulterior, prin eforturile concertate ale lui Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, la care se adaugă demersurile persuasive ale ambasadorului francez din capitala otomană, Marele Vizir fusese înduplecat a lua în consideraţie posibilitatea discutării propunerilor din Memoriul lui Cuza, redactat în iunie 1860.
În ce priveşte diplomaţia ţaristă, devenea tot mai perceptibilă poziţia sa echivocă, cancelarul Gorceakov exprimându-şi temerea că o nouă „capitulare” din partea Puterilor garante i-ar putea încuraja pe români să avanseze alte cerinţe pe linia independenţei . La rândul său, Austria, după câteva tentative nereuşite de a-şi folosi puterea de convingere – serios afectată în urma înfrângerii militare din anii precedenţi – asista neputincioasă la cursul firesc al evenimentelor.
Constrânsă de împrejurări, Poarta, prin intermediul unei circulare adresată, la 1 mai 1861, reprezentanţilor Puterilor garante, consimţea la desfiinţarea Comisiei Centrale şi realizarea unităţii politico-administrative şi legislative, însă numai pe timpul domniei lui Cuza . Aşa cum avea să-i declare şi diplomatului austriac la Bucureşti, Domnitorul considera că: „De acum înainte nu mai există Moldova, nici Valahia, ci o singură Românie unificată” . Din nefericire, drumul era cu mult mai anevoios decât părea la prima vedere, interesele divergente ale „garanţilor” întârziind şi de această dată adoptarea unei decizii colective.
În atare împrejurări, devine explicabilă nerăbdarea lui Al. I. Cuza şi decizia sa de a trimite două delegaţii, una la Constantinopol - cu prilejul înscăunării noului Sultan Abdul-Aziz(foto) – şi cealaltă, ceva mai târziu la Livadia - unde Ţarul Alexandru al II-lea îşi petrecea câteva zile – pentru a câştiga bunăvoinţa cercurilor diplomatice otomane şi, respectiv, ţariste .
După interminabile deliberări şi schimburi de note între cancelariile europene, se convoacă o nouă Conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol. Diplomaţia otomană nu numai că reuşise, prin abile manevre procedurale, să tergiverseze reglementarea situaţiei, dar formula acum o serie de rezerve , cea privind dreptul Porţii de a interveni manu militari, în eventualitatea unei noi încălcări a Convenţiei sau a Protocolului din 6 septembrie 1859, fiind considerată de Cuza şi colaboratorii săi ca inacceptabilă. Ba mai mult, în cazul în care respectiva clauză nu era eliminată, Domnitorul ameninţa cu un nou fapt împlinit. Pretenţia Porţii, de altfel, a găsit un slab ecou în rândul reprezentanţilor Puterilor garante, cu excepţia Austriei, şi avea să fie înlăturată în urma presiunilor exercitate de ambasadorul francez, secondat de diplomatul rus şi cel al Marii Britanii. Depăşindu-se această acută problemă, redactarea firmanului nu a reprezentat decât o simplă formalitate. Potrivit noului act, datat 3 decembrie 1861, Poarta încuviinţa existenţa unui singur Guvern şi a unei Adunări unice, însă numai atâta timp cât va dura domnia lui Cuza. Se avea în vedere, totodată, suspendarea Comisiei Centrale de la Focşani, iar în caz de vacanţă a Tronului urma să se aplice procedura prevăzută în Convenţia din 19 august 1858, ale cărei dispoziţii, ce nu fuseseră modificate prin noul act, rămâneau în vigoare .
Odată încheiată această dificilă etapă, Domnitorul, prin Proclamaţia adresată naţiunii la 11⁄23 decembrie 1861, putea afirma cu satisfacţie că „Unirea este îndeplinită!” . Astfel, la capătul a doi ani de stăruitoare eforturi politico-diplomatice, în care Domnitorul s-a ridicat la înălţimea răspunderii ce-i revenea, dând dovadă de fermitate şi perseverenţă, naţiunea română a repurtat o nouă izbândă, chiar dacă ea era condiţionată de durata domniei lui Cuza.

2. Fermitate şi continuitate în promovarea şi apărarea intereselor naţionale

Activitatea diplomaţiei române, circumscrisă recunoaşterii dublei alegeri şi desăvârşirii Unirii, nu s-a limitat la acest scop imediat. Necesitatea afirmării şi consolidării tânărului stat naţional unitar, recunoaşterea sa ca entitate viabilă în Europa naţiunilor, înfăptuirea integrală a aspiraţiilor legitime ale românilor impuneau o susţinută şi amplă campanie diplomatică menită a câştiga, pas cu pas, ceea ce Curtea suzerană şi Puterile garante nu erau dispuse să ne ofere: extinderea autonomiei şi, apoi, Independenţa.
În condiţiile în care Principatele Române erau socotite în continuare, în plan internaţional, drept „părţi integrante ale Imperiului otoman”, pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale se resimţea în mod acut necesitatea stabilirii unor relaţii directe cu celelalte state.
Conştient de importanţa unui astfel de obiectiv, Alexandru Ioan Cuza(foto), încă din primul an al domniei, a stăruit şi şi-a concentrat atenţia în direcţia înfiinţării de agenţii diplomatice permanente în capitalele europene. Cum o asemenea atribuţie revenea doar statelor suverane, ne putem explica opoziţia categorică a Porţii şi a Puterilor garante.
Dincolo de activitatea fructuoasă a agenţiei de la Constantinopol, reprezentată cu multă demnitate de C. Negri , cea mai receptivă la solicitările Domnitorului român s-a dovedit a fi tot Franţa, astfel că, în iulie 1860, s-a creat agenţia diplomatică de la Paris, al cărei titular avea să fie Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele poetului.
Deşi a avut doar un caracter oficios – agentul român nefiind recunoscut ca făcând parte din corpul diplomatic – respectiva agenţie va juca un rol esenţial în propagarea cauzei naţionale, în strângerea relaţiilor româno-franceze şi, îndeosebi, în menţinerea unui contact cvasipermanent între Principele Cuza, Împăratul Napoleon al III-lea(foto) şi cercurile diplomatice de la Quay d′Orsay . În timpul domniei lui Cuza, exemplul Franţei nu va fi dublat însă de celelalte Cabinete europene, reuşindu-se doar instituirea unei agenţii diplomatice şi la Belgrad (martie 1863), ceea ce a stârnit serioase proteste din partea Curţii suzerane. Diplomaţia Imperiului semilunei privea cu o crescândă îngrijorare întărirea relaţiilor româno-sârbe, fiind convinsă că atât la Bucureşti, cât şi la Belgrad se avea în vedere „separarea Principatelor tributare” .
Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 1862, titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse „a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna” . Chiar şi diplomaţia franceză sugera cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, „dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi atrage reproşuri întemeiate” .
O altă problemă spinoasă şi care afecta grav autonomia internă era aceea a jurisdicţiei consulare. Potrivit acesteia, supuşii Puterilor europene – în virtutea „capitulaţiilor” încheiate între acestea şi Sublima Poartă – beneficiau în Principate de statutul de extrateritorialitate, adică de protecţia consulară în procesele civile şi penale, precum şi anumite privilegii ca scutirea de taxe şi impozite. În numeroase cazuri astfel de privilegii se transformaseră în veritabile abuzuri, iar măsurile întreprinse de autorităţile române pentru a le înlătura sau cel puţin a le limita provocau, adeseori, intervenţii colective lipsite de tact din partea consulilor. Faţă de repetatele şi insistentele proteste şi ameninţări din partea Puterilor garante, Cuza nu făcea nici un secret din intenţia sa de a desfiinţa regimul jurisdicţiei consulare; şi chiar dacă ţelul său nu a fost atins, cel puţin a întreprins paşi importanţi în această direcţie .
Potrivit aceloraşi „capitulaţii” – invocate atât de des de Poartă – Principatele nu dispuneau de dreptul de a încheia tratate şi convenţii cu statele europene, un alt atribut al suveranităţii. Ignorând pur şi simplu restricţiile impuse de Curtea suzerană în această privinţă, dovedind curaj şi spirit de iniţiativă, Cuza şi colaboratorii săi vor reuşi să semneze o serie de convenţii internaţionale nu lipsite de importanţă: telegrafice şi poştale, de extrădare ş.a. Un alt exemplu ne este oferit de „afacerea paşapoartelor româneşti” – înlocuite în mod abuziv cu paşapoarte turceşti – şi care aveau să fie recunoscute, în 1860, de către Poartă şi Puterile garante .
De altfel, orice manifestare de independenţă din partea Domnitorului român era imediat contracarată şi obstrucţionată – cu mai mult sau mai puţin succes – de Curtea suzerană, căreia, după caz, i se alăturau Puterile garante. De pildă, în urma protestelor Porţii, dar şi a sugestiilor de moderaţie din partea Cabinetului de la Paris, proiectul lui Cuza de a institui o decoraţie naţională – numită iniţial „Ordinul jerbei de aur”, iar ulterior „Ordinul Unirii”(foto) – nu a căpătat finalitatea dorită, aşa cum tentativa de a bate o monedă proprie, romanatul, a avut o soartă asemănătoare .
Implicarea efectivă a lui Alexandru Ioan Cuza în activitatea de politică externă, rolul său în afirmarea şi susţinerea cu demnitate a intereselor naţionale se conturează cu o mai mare claritate pe parcursul desfăşurării anumitor evenimente, care au constituit tot atâtea „episoade diplomatice”: legăturile cu emigraţia maghiară, transportul armelor sarde, tranzitul pe teritoriul românesc a armelor sârbeşti, incidentul polon de la Costangalia, secularizarea averilor mănăstirilor închinate, lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi modificarea Convenţiei de la Paris din august 1858.
Atunci când, în primăvara anului 1859, se profila deja la orizont perspectiva unui conflict între Franţa şi Sardinia, pe de o parte, iar Austria de cealaltă parte, planurile lui Napoleon al III-lea şi ale primului ministru piemontez, Cavour, includeau organizarea unei insurecţii maghiare în Transilvania şi Ungaria . În asemenea circumstanţe, Al. I Cuza îl asigura pe Împăratul francez de întregul său sprijin, concomitent cu mobilizarea a 12 000 de ostaşi în tabăra de la Floreşti (aprilie 1859), fie pentru a pătrunde în Ardeal sau numai pentru a crea o diversiune la graniţa transilvăneană , fie pentru a preveni o eventuală intervenţie otomană.
Încă din luna martie 1859, Al. I. Cuza se întâlnise la Iaşi cu generalul maghiar György Klapka(foto), care deţinea o scrisoare de recomandare din partea Prinţului Napoleon, vărul Împăratului, un înfocat susţinător al cauzei italiene. Potrivit anumitor mărturii, cu acel prilej s-ar fi încheiat două convenţii. În prima dintre acestea, Al. I. Cuza consimţea să permită voluntarilor maghiari organizarea unor depozite de arme în Moldova, se angaja să solicite lui Napoleon al III-lea 30 000 de puşti, dintre care 20 000 destinate ungurilor, iar în schimb Klapka trebuia să se ocupe de expedierea şi siguranţa transportului de arme şi, totodată, să ofere sprijin Guvernului român la o eventuală eliberare şi ocupare a Bucovinei . Se pare că Domnitorul a manifestat anumite rezerve şi o oarecare neîncredere în privinţa respectării obligaţiilor asumate de către partea ungară. În aceeaşi ordine de idei, într-o scrisoare adresată ambasadorului Sardiniei la Constantinopol, Al. I. Cuza ţinea să precizeze că nu va sprijini insurecţia maghiară „înainte de a se asigura de soarta, bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român” . Numai astfel se poate explica redactarea celei de a doua convenţii, în care sunt incluse o serie de angajamente suplimentare referitoare la respectarea de către maghiari a drepturilor românilor transilvăneni .
Divergenţa de opinii dintre Napoleon al III-lea şi ministrul său de Externe, faptul că, după declanşarea războiului, Cabinetul de la Paris era interesat în localizarea conflictului şi, deci, evitarea oricăror noi complicaţii în Orient, înfrângerea rapidă a Austriei şi, nu în ultimul rând, neînţelegerile între Klapka şi liderul emigraţiei maghiare, Kossuth, sunt tot atâţia factori care au concurat la anularea punerii în practică a respectivelor convenţii dintre partea română şi cea ungară.
La sfârşitul anului 1859, Domnitorul va îngădui descărcarea la Galaţi a unui transport clandestin de arme sarde destinate ungurilor, însă datorită indiscreţiei unor supuşi austrieci întreaga operaţiune a fost deconspirată. Pus într-o situaţie mai mult decât delicată şi atacat – potrivit propriilor sale cuvinte – „din toate părţile”, Al. I. Cuza, rezistând cu brio şi unui demers colectiv al consulilor, procedase la confiscarea armelor. Ulterior, incidentul, ce căpătase proporţii îngrijorătoare, se va stinge în mod onorabil pentru Principe, care avea să consimtă la expedierea lor din ţară spre oraşul de provenienţă, Genova. El lăsa să se înţeleagă însă că cedase „bunurilor sfaturi ale Franţei şi nu ameninţărilor celorlalţi” .
Legăturile cu emigranţii maghiari nu vor fi total întrerupte, dovadă fiind noua convenţie încheiată între Cuza şi acelaşi Klapka în ianuarie 1861, precum şi întrevederea acordată, doi ani mai târziu, generalului István Türr(foto), fără ca Domnitorul să se angajeze într-o acţiune ce putea lesne deveni, în condiţiile în care lipsea chiar suportul Franţei napoleoniene, o periculoasă aventură. Al. I. Cuza demonstrase înţelegere faţă de cauza maghiară, însă împrejurările externe impuneau multă circumspecţie şi discernământ, mai ales dacă avem în vedere faptul că o acţiune pripită putea periclita însăşi fiinţa naţională. De altfel, Cuza îi declarase deschis generalului Türr: „Nu vreau să ajut ridicarea Ungariei, înainte de a şti sigur că ungurii s-au pus în sfârşit de acord cu românii de peste Carpaţi” .
O altă împrejurare în care Domnitorul a dat dovadă de abilitate şi tărie de caracter este cea legată de tranzitul prin România a armelor sârbeşti . Reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Bucureşti semnalase, în cursul lunii noiembrie 1862, intrarea pe teritoriul românesc a unui convoi masiv de arme provenind din Rusia, manifestându-şi îngrijorarea faţă de destinaţia lor. Solicitat să-şi precizeze poziţia în această privinţă, Al. I. Cuza, deşi era la curent cu situaţia, afirma că nu fusese informat de existenţa unui astfel de transport. Nemulţumiţi de explicaţiile lapidare oferite, consulii britanic şi austriac întreprind un nou demers, de această dată în numele corpului diplomatic, în timp ce Poarta se pronunţa cu fermitate pentru sechestrarea armelor şi, nici mai mult nici mai puţin, solicita trimiterea unui comisar otoman în Principate pentru a iniţia o anchetă.
Propunerea Curţii suzerane întrunise acordul ambasadorilor Angliei şi Austriei la Constantinopol, nu însă şi pe cel al Rusiei, putere cu a cărei complicitate se desfăşura operaţiunea. Că au existat sau nu înţelegeri anterioare între Al. I. Cuza, sârbi şi reprezentanţi ai Rusiei contează mai puţin, cert este că Domnitorul, mizând pe disensiunile dintre „garanţi” şi adoptând tactica temporizării, va înlesni de fapt scurgerea convoiului în siguranţă spre Serbia, ţara de destinaţie. Interesant de reţinut că ambasadorii Puterilor europene, întruniţi într-o conferinţă la Constantinopol, erau puşi în postura de a delibera asupra unui fapt deja consumat, diplomaţia otomană mulţumindu-se cu explicaţiile oferite de C. Negri şi agentul sârb. Evenimentul ca atare a determinat o întărire a relaţiilor româno-sârbe şi a reprezentat un succes personal al Domnitorului la nivelul relaţiilor sale cu Puterile garante şi Curtea suzerană.
Atitudinea Împăratului Napoleon al III-lea şi cea a cercurilor diplomatice de la Quay d′Orsay faţă de politica lui Al. I. Cuza aveau să cunoască o tot mai pronunţată răceală în urma incidentului de Costangalia. Cursul evenimentelor este binecunoscut . În timpul insurecţiei poloneze din 1863 împotriva stăpânirii ţariste, un detaşament alcătuit din 250 de voluntari polonezi, în frunte cu colonelul Milkowski, venind din Dobrogea, intenţionau să traverseze Moldova, în luna iulie, pentru a lupta pe teritoriul patriei lor. Întrucât acţiunea reprezenta o evidentă încălcare a neutralităţii României, Domnitorul, de comun acord cu sfetnicii săi, se vede silit să solicite dezarmarea respectivului detaşament. Cum însă polonezii refuzară, are loc o ciocnire destul de violentă cu trupele române, în satul Costangalia, înregistrându-se victime de ambele părţi. În cele din urmă, polonezii au fost constrânşi să se predea în satul Rânzeşti, Al. I. Cuza intervenind personal pentru a se asigura prizonierilor un tratament corespunzător. De altfel, aceştia se vor refugia, treptat, în Turcia şi Austria.
Punând mai presus interesele ţării sale, Domnitorul, cu toată simpatia sinceră pe care o afişa faţă de cauza poloneză, nu putea tolera o acţiune izolată şi aventuroasă, pasibilă de a provoca serioase tensiuni cu puternicul vecin de la Răsărit.
Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstirilor închinate constituia o problemă de drept public intern, curând ea a ajuns să capete conotaţii diplomatice, datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Istoricul problemei a fost analizat pe larg în literatura de specialitate şi, prin urmare, nu vom insista la rândul nostru. Amintim aici că potrivit protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris la 30 iulie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. În eventualitatea în care, timp de un an, nu se ajungea la o înţelegere în acest sens, urma să se recurgă la arbitraj. Şi cum ambele părţi implicate în soluţionarea problemei îşi apărau cu străşnicie propriul punct de vedere, printr-un Jurnal al Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se decide ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.
În împrejurările date, Al. I. Cuza, printr-un memoriu remis lui C. Negri, în iulie 1863, şi destinat a fi adus la cunoştinţa Curţii suzerane şi a Puterilor garante, ţinea să precizeze că „această chestiune nu putea fi rezolvată decât în Principate şi de către Principate” . Pe linia acestor declaraţii ferme, Domnitorul avea să sancţioneze legea secularizării la 11⁄23 decembrie 1863, în care se prevedea şi o despăgubire de 50 de milioane de piaştri pentru călugării greci. Faţă de acest nou act de autoritate a românilor, reprezentanţii Puterilor garante se găseau iarăşi divizaţi. Ca urmare a unei susţinute propagande desfăşurate de Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, singura putere ce împărtăşea punctul de vedere al oficialităţilor de la Bucureşti şi dispusă a ne sprijini era tot Franţa. De altfel, Cuza îi reamintea Marelui Vizir, în ianuarie 1864, că în problema secularizării bunurilor mănăstirilor închinate, el nu este doar Principele românilor, ci reprezintă România însăşi .
Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care călugării greci refuzau să accepte soluţia propusă, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.
În ce priveşte lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi adoptarea „Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, un nou fapt împlinit, reţine atenţia faptul că Al. I. Cuza sondase terenul pe lângă Cabinetele europene nu pentru a solicita ceva, ci pentru a obţine adeziunea la o decizie deja luată. „Răsturnarea Convenţiei printr-o lovitură de stat – aprecia T. W. Riker – fu cel mai mare act de sfidare pe care naţionalismul român, întruchipat în conducătorul lui, îl aruncase vreodată protectoratului european în faţă” .
Reuşind să îmbine fermitatea cu amabilităţi de circumstanţă, Domnitorul îşi va atinge scopul în urma unei vizite la Constantinopol (iunie 1864), unde i se asigură o primire onorabilă. Statutul lui Cuza şi legea electorală erau admise, cu neînsemnate modificări, de către Curtea suzerană şi Puterile garante sub denumirea de „Act adiţional la Convenţiunea din 7⁄19 august 1858”. Pentru a avea o imagine completă asupra succesului diplomatic repurtat, trebuie amintit că în respectivul act internaţional exista o stipulaţie în următoarea redactare: „Principatele Unite vor putea în viitor modifica şi schimba legile care privesc ocârmuirea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor statului şi fără nici o intervenţie externă…” . Aşadar, Convenţia de la 1858 fusese substanţial revizuită prin însăşi iniţiativa energică a Domnitorului şi colaboratorilor săi, fapt ce a contribuit la consolidarea autonomiei interne şi a prestigiului ţării . Aşa cum observase şi ambasadorul austriac la Constantinopol, Principele Cuza îşi făcuse un obicei „de a nu părea să se supună voinţei Puterilor, nici a asculta de tratate, ci de a ne face să-i acceptăm hotărârile” .
Cu certitudine, Al. I. Cuza a reuşit, prin calităţile şi aptitudinile sale, să imprime un curs ascendent activităţilor de politică externă şi, prin concursul colaboratorilor săi apropiaţi, să dobândească succese diplomatice remarcabile.
La 11⁄23 februarie 1866, în urma unei conspiraţii politico-militare bine organizată, Domnitorul Al. I. Cuza era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni şi externi asupra cărora nu ne oprim aici. Rostul Locotenenţei Domneşti şi al Guvernului provizoriu era acela de a oferi Tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin şi de a asigura recunoaşterea internaţională a noii dinastii ereditare. Aşa cum bine s-a apreciat, pentru înfăptuirea dezideratelor majore ale naţiunii, Independenţa şi Unirea tuturor provinciilor româneşti, „nici el (Cuza – n.n.), nici alt Prinţ indigen n-ar fi putut merge mai departe, ci numai un Prinţ străin, care putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi serios la aceasta” .
În ce priveşte politica externă, după 11 februarie 1866 constatăm aceeaşi abnegaţie în realizarea aspiraţiilor naţionale, fiind vorba, aşadar, de o anumită continuitate.
Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l drept o gravă încălcare a Tratatului de la Paris (1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general .
Conducerea provizorie de la Bucureşti se confrunta cu două alternative: fie să aştepte şi să se subordoneze deciziilor Conferinţei de la Paris (martie-iunie 1866), fie să-şi asume singură responsabilitatea deciziei asupra succesiunii şi a modului de organizare a statului. Printr-o politică fermă, speculând tergiversările şi neînţelegerile survenite la „masa verde” a tratativelor, oamenii noştri politici vor reuşi să lase fără replică voinţa colectivă a „garanţilor”.
Conştient de riscurile prelungirii situaţiei de provizorat, Guvernul de la Bucureşti impulsionează demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi, în condiţiile în care refuzul Contelui Filip de Flandra – proclamat iniţial drept Principe al României – fusese formulat oficial (la 18⁄30 martie 1866).
Departe de a fi intimidate de avertismentele Puterilor garante – ce susţineau revenirea la situaţia anterioară anului 1859 – şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză. Noua Adunare constituantă, care îşi deschisese lucrările la 28 aprilie⁄10 mai 1866, afirma în mod categoric „voinţa nestrămutată a Principatelor Unite de a rămânea pururi ceea ce sunt, o Românie, una şi nedespărţită”, sub domnia ereditară a Principelui Carol I. În aceeaşi şedinţă se ratifică şi rezultatul plebiscitului, organizat anterior, cu 109 voturi pentru şi 6 abţineri .
Actele de autoritate săvârşite de români în decurs de numai câteva luni (februarie-mai 1866) au constituit un subiect ce a reţinut atenţia Cabinetelor europene. Reprezentantul otoman la Conferinţa de la Paris avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante – în urma unor dezbateri contradictorii – se mărgineau a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez de la Bucureşti că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la ultima limită” .
Concomitent, Domnitorul apelează la aceeaşi metodă a misiunilor diplomatice pentru a câştiga bunăvoinţa Cabinetelor europene, îndeosebi cele de la Petersburg şi Viena. În paralel, D. Brătianu(foto) era trimis în Serbia, pentru a afla poziţia acesteia în cazul unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor .
Complicarea situaţiei europene a determinat diplomaţia otomană să ia în consideraţie posibilitatea acordării anumitor concesii, însă negocierile trenau şi datorită adversităţii făţişe a Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei potenţiale acţiuni armate române în Transilvania . Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A. Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr, o mai veche cunoştinţă a românilor, o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul Carol I. Emisarul ungur dorea să tatoneze reacţia cercurilor noastre conducătoare faţă de întreprinderea unei acţiuni comune în Transilvania . Deşi acceptase o astfel de întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată declarându-i generalului că „nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar” .
Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Între timp, Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Carol I la 1/13 iulie 1866, unde nu era specificată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea unor pretenţii exagerate pentru recunoaşterea lui Carol I, încercând să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Având în vedere faptul că pretenţiile Porţii erau inacceptabile pentru autorităţile de la Bucureşti, Carol I luase, la un moment dat, în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, în speranţa precipitării recunoaşterii. Proiectul a fost abandonat, neîntrunind acordul Guvernului Ion Ghica.
Potrivit unei propuneri avansate de diplomaţia franceză , se ajunge la un compromis, şi anume la efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Carol I (7-8 octombrie 1866). Poarta recunoştea ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii . Pentru a primi firmanul de investitură, Carol I trebuia să sosească la Constantinopol . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată de nici unul dintre miniştri, fiind considerată de oamenii politici doar o chestiune de formă. La scurtă vreme, Carol I va adresa o proclamaţie către ţară, prin care se confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional .
După vizita întreprinsă la Constantinopol (octombrie 1866) – unde fusese primit cu onorurile cuvenite unui Principe de neam ales - , Carol I a reuşit să mai smulgă anumite concesii Porţii: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a acelor acuzaţi de crime .
Recunoaşterea internaţională a lui Carol I va avea loc nu în maniera dorită de unele Cabinete europene, anume prin convocarea unei noi Conferinţe şi printr-o adeziune colectivă la aranjamentul româno-otoman. Nota discordantă a fost oferită de diplomaţia ţaristă, care îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct, urmărind a sublinia astfel şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români . Demersul unilateral al Cabinetului de la Petersburg a determinat celelalte Puteri garante să-l recunoască pe Carol I ca Domnitor al României, prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi , astfel că România „era acum « înfăptuită»” .
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia română – prin consacrarea definitivă a monarhiei ereditare constituţionale – a parcurs, cu succes, o altă etapă importantă pe calea spre Independenţă.

3. Dobândirea Independenţei – obiectiv prioritar al diplomaţiei române (1866-1877)
Alegerea pe Tronul României a unui Prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, constituia şi premisa pentru înfăptuirea Independenţei. Primind misiunea încredinţată de naţiunea română, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă” . Pentru atingerea acestui obiectiv primordial, Domnitorul, ca şi predecesorul său, îşi asumă responsabilitatea coordonării politicii externe şi întreprinde el însuşi demersuri diplomatice pe lângă Curţile garante şi Sublima Poartă.
Pe linia eforturilor întreprinse anterior de Al. I. Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state . Spaţiul restrâns al studiului de faţă nu ne îngăduie să stăruim asupra lor. Precizăm doar că, departe de a duce la rezultatele scontate, respectivele demersuri au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale.
Dincolo de proiectele amintite mai sus, Carol I a crezut, la un moment dat, în posibilitatea constituirii unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. S-a convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti .
Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena. Cancelarul austro-ungar Beust a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.
Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” .
Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani .
Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni(foto) cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman -, lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului -, Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie .
Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că V. Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” .
În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene .
Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” .
O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873).
Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy(foto) greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării. În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă.
De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” .
Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” .
Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I(foto) a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme .
Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” .
Declanşarea crizei orientale, în vara anului 1875, avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea Domnitorului şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială, cea mai indicată, pentru moment, fiind expectativa. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict .
Pregătirile militare şi afirmaţiile agentului diplomatic român la Viena, potrivit cărora la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au stârnit reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Carol I îi declarase consulului englez intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . În acelaşi context se înscriu şi notele circulare ale primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie şi 29 ianuarie/10 februarie 1876 .
La începutul anului 1876, Domnitorul ţinuse să-i precizeze consulului rus că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajamentele morale, pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele” .
Ulterior, emisarii români, I. C. Brătianu şi Eugeniu Stătescu aveau să constate, cu prilejul unei întrevederi cu Împăratul Franz-Iosif(foto) la Sibiu, satisfacţia cercurilor politice de la Viena pentru atitudinea de neutralitate a României, dar şi faptul că „Austria nu se va opune Rusiei” în condiţiile deschiderii ostilităţilor cu Turcia .
Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă -, Carol I a trimis o delegaţie la Livadia (25 septembrie 1876). Convorbirile care au avut loc sunt binecunoscute. În timp ce Ignatiev şi Gorceakov au subliniat necesitatea semnării unei convenţii privind trecerea pe teritoriul românesc, I. C. Brătianu urmărea să confere unui asemenea act o semnificaţie politică .
În paralel, cercurile conducătoare de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei astfel de conduite se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de reglementarea paşnică a crizei orientale prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol , ceea ce l-a determinat pe Carol I să-i încredinţeze lui D. Brătianu misiunea de a obţine cu acel prilej recunoaşterea cerinţelor româneşti .
Indignat de faptul că, potrivit noii Constituţii otomane (23 decembrie 1876), statul român era socotit o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, Domnitorul recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, astfel, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional .
La începutul anului 1877, după eşecul Conferinţei de la Constantinopol, în faţa României şi a cercurilor conducătoare de la Bucureşti se aflau trei alternative ipotetice: 1) continuarea politicii de neutralitate – fără sorţi de izbândă în condiţiile în care Puterile europene nu erau dispuse să-şi asume obligaţii precise în acest sens; 2) o convenţie cu Rusia, prin care să se permită trecerea trupelor acesteia pe teritoriul românesc – fapt ce nu inspira multă încredere având în vedere antecedentele anexioniste ale cercurilor politico-diplomatice de la Sankt Petersburg; 3) parafarea unui acord politic şi obţinerea unei cooperări militare – care ar fi răspuns cerinţelor româneşti la un viitor Congres de pace .
Încă din luna noiembrie 1876 sosise, în secret, la Bucureşti un reprezentant al Rusiei, A. Nelidov(foto), pentru a negocia „o simplă înţelegere” cu Brătianu, privind trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc . Ceea ce nu înţelegea emisarul rus era faptul că atât Domnitorul, cât şi primul ministru nu se mulţumeau doar cu o simplă înţelegere, ci îşi manifestau dorinţa de a încheia un tratat cu caracter politic. Se avea în vedere, în mod special, înscrierea unui articol care să prevadă clar obligaţia Rusiei de a respecta integritatea României, expresie a temerei cercurilor politice de la Bucureşti faţă de soarta sudului Basarabiei. Concomitent cu demersul lui Nelidov – deocamdată nefinalizat –, emisarul Porţii, Ali-bey, încerca să convingă autorităţile române de necesitatea încheierii unei convenţii care să nu permită Rusiei invadarea Principatelor. Dacă Guvernul I. C. Brătianu s-a eschivat, Domnitorul a refuzat, pur şi simplu, să-l primească pe reprezentantul otoman .
Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei”. Situaţia creată a determinat convocarea unui Consiliu de Coroană la 2/14 aprilie 1877, chiar în momentul în care se decretase mobilizarea generală a armatei ruse. În respectivul Consiliu, Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă mare parte din cei prezenţi socoteau neutralitatea cea mai bună alternativă . Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, fiind adeptul neutralităţii până la capăt, va fi înlocuit cu Mihail Kogălniceanu, ce primea imediat împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act se garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” .
Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa acordării unor garanţii „în scris” din partea Ţarului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România .
În mesajul de deschidere a Corpurilor legiuitoare din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” .
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie 1877), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva(foto), independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . Concomitent este adoptat şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”. A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului îl felicită pe Suveran, în mod oficial, cu ocazia proclamării independenţei. Astfel, data de 10 mai capătă o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea Independenţei. În faţa Parlamentului, Carol I declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” .
Aşa cum s-a putut observa, în mai puţin de două decenii de la Unirea Principatelor s-a înfăptuit şi Independenţa, prin eforturile conjugate ale naţiunii române, în care un rol bine definit l-au jucat cele două personalităţi aflate în fruntea ei: Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, Carol I.

DIPLOMAŢIA EUROPEANĂ ŞI UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE ÎN 1859

2010-02-04T15:04:00.003+02:00

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema românească – a Unirii şi organizării moderne a Principatelor Moldova şi Muntenia(Valahia) – avea să devină o problemă internaţională, fiind inclusă, în mod oficial, pe agenda diplomaţiei europene. Din punctul de vedere al statutului juridic internaţional, cele două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, erau socotite ca fiind parte integrantă a Imperiului Otoman şi, în acelaşi timp, sub protectorat rusesc, acesta din urmă instituit în mod oficial prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829.
Confruntările dintre Puteri în regiunea de sud-est a continentului nu au fost generate doar de interese pur orientale, ci, mai cu seamă, europene. Triumful pangermanismului şi îndeosebi ascendenţa panslavismului erau privite de Franţa şi Anglia ca o punere în cauză a însăşi existenţei Europei moderne ca civilizaţie şi ca realitate istorică .
Piatra unghiulară a istoriei diplomaţiei moderne a constituit-o menţinerea fragilului echilibru european. Încercarea Rusiei de a modifica această situaţie în favoarea sa – prin declanşarea războiului Crimeii (1853-1856) – a suferit un eşec lamentabil . În anul 1856 contextul european va fi favorabil acţiunii românilor pentru înfăptuirea unui pas important pe calea unităţii naţionale şi a modernizării.
Un sprijin substanţial şi eficient a sosit din partea Franţei, Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte fiind susţinătorul principiului naţionalităţilor. Ar fi o naivitate să credem însă că acest suport a fost unul total dezinteresat. Imperiul napoleonian viza în principal consolidarea prestigiului său internaţional, dobândirea unui statut menit să asigure predominanţa sa pe continentul european, precum şi interese economice în zona Dunării şi a Mării Negre. Pe de altă parte, Prusia şi Sardinia – angrenate la rândul lor în procesul complex al realizării propriei unităţi naţionale – au secondat politica franceză în Orient .
Pentru a minimaliza consecinţele înfrângerii militare care a pus capăt războiului Crimeii şi încercând să evite izolarea, Rusia ţaristă – pretendentă la moştenirea "omului bolnav" (Imperiul Otoman) – nu va fi ostilă ideii Unirii Principatelor, cu atât mai mult cu cât Ţarul poza în postura de campion al apărării intereselor creştine din Balcani.
Fidelă apărătoare a integrităţii Imperiului Otoman şi, totodată, ostilă politicii expansioniste ruseşti, Anglia va adopta o poziţie ambiguă faţă de problema unirii Principatelor.
O atitudine complet diferită de cea a celorlalte Puteri europene vor adopta Turcia şi Austria. Imperiul Otoman – aflat deja pe panta inexorabilă a decadenţei – conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti – Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina.
Interesele divergente ale Puterilor europene se vor dovedi greu de conciliat, fapt probat de dezbaterile Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856). Cu acel prilej, contele Walewski, ministrul de Externe francez, avea să propună – aşa cum o făcuse anterior reprezentantul Franţei, baronul Bourqueney, la Conferinţa de la Viena din martie 1855 – unirea celor două Principate sub un Prinţ străin . Ideea avea să fie susţinută de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Sardiniei şi Prusiei, dar respinsă cu vehemenţă de diplomaţii turc şi austriac. Aceştia din urmă invocau faptul că moldovenii şi muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat. După ample şi contradictorii dezbateri se va lua hotărârea convocării unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, prin care românii să fie consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări.
Tratatul de la Paris (30 martie 1856) consemna înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române cu un regim de garanţie colectivă a statelor semnatare, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană. Potrivit uneia din clauze – de care românii vor şti să profite cu înţelepciune –, nici una din aceste Puteri nu avea dreptul să intervină cu forţa armată în Principate, fără acordul tuturor garanţilor.
Cauza românească avea să fie susţinută cu perseverenţă şi încurajată de reprezentantul francez la Constantinopol, Thouvenel. Aşa cum o dovedesc rapoartele sale diplomatice, firmanul de convocare a Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia a fost smuls cu greutate Sublimei Porţi .
Eforturile benefice ale lui Thouvenel vor fi acompaniate de cele ale consulului francez la Iaşi, Victor Place. El a informat permanent Ministerul de Externe francez despre starea de spirit a opiniei publice din Moldova, dezvăluind planurile murdare ale caimacamului (locţiitorul Domnului) Vogoride, de falsificare grosolană – în complicitate cu diplomaţia otomană şi austriacă – a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.
Alegerile falsificate din Moldova – ce dădeau câştig de cauză anti-unioniştilor – aveau să stârnească noi divergenţe între Puterile europene. Turcia – sprijinită şi încurajată de Austria şi Anglia – refuza sistematic organizarea de noi alegeri, ceea ce a determinat Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia să rupă relaţiile diplomatice. Încercând să evite izbucnirea unui nou conflict european, Împăratul Napoleon al III-lea s-a întâlnit cu Regina Victoria a Angliei la Osborne (6-10 august 1857). Aici se va ajunge la o soluţie de compromis: diplomaţia britanică accepta anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa se declara de acord cu ideea unei uniri parţiale . Perioada care va urma înţelegerii de la Osborne va demonstra încă odată că nu diplomaţia europeană va da românilor unirea, ci o vor impune ei înşişi.
În urma reorganizării alegerilor, unioniştii moldoveni vor obţine o majoritate confortabilă. Drept consecinţă, Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (deschise în septembrie 1857) – în care erau reprezentate toate categoriile sociale – au afirmat cu tărie dorinţele naţionale: autonomia, Unirea, Principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, guvernământ constituţional.
Comisia europeană – prezentă la Bucureşti – a înaintat raportul său şi cererile formulate de români reprezentanţilor Puterilor garante. După dezbateri lungi şi aprinse avea să fie elaborată Convenţia de la Paris (19 august 1858), care stabilea statutul internaţional al Principatelor Române şi principiile de organizare internă.
Convenţia – consecinţă a compromisului Puterilor garante – accepta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. S-au făcut concesii doar în ceea ce priveşte constituirea unei Comisii Centrale la Focşani pentru elaborarea legilor de interes comun. De asemenea, se va înfiinţa o Curte de justiţie şi una de casaţie unice, iar armata va avea un singur comandant . Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români şi a stârnit proteste la nivelul presei unioniste.
Interesant este faptul că “problema românească” a constituit pentru Napoleon al III-lea, în perioada premergătoare războiului cu Austria (războiul franco-sardo-austriac avea să izbucnească în aprilie 1859), o masă de manevră în politica sa faţă de Rusia şi Anglia.
Cu toate acestea, românii vor da dovadă de o deosebită maturitate politică, punând Puterile garante în faţa unui fait accompli. La 5 şi 24 ianuarie 1859 principiul Unirii s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Nu atât evenimentul ca atare a surprins diplomaţii europeni, cât mai ales modalitatea executării sale. Ideea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate circula printre unionişti (de pildă, partizanii lui Nicolae Golescu) încă din timpul dezbaterilor şi elaborării Convenţiei de la Paris din august 1858 şi nu a fost abandonată nici după aceea, fără a se desemna însă şi persoana avută în vedere .
În opinia “partidei naţionale”, dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza nu reprezenta o simplă uniune personală, ci un regim tranzitoriu spre înfăptuirea unei reale unităţi, politico-administrative, iar în perspectivă spre independenţă şi unirea tuturor provinciilor româneşti. Conştient de misiunea încredinţată, însuşi Cuza declara că noua demnitate princiară era doar una provizorie, dorinţa sa şi a naţiunii fiind aceea de a ceda, la momentul oportun, tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin, dorinţă ce fusese formulată clar în programul afişat în timpul dezbaterilor Adunărilor ad-hoc .
Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost socotită de Puterile garante drept o încălcare gravă a Convenţiei din august 1858. De fapt, românii au încălcat acest act internaţional doar în spiritul, nu şi în litera sa, profitând de lacunele existente. Aşa cum am observat, nicăieri în Convenţie nu exista o interdicţie clară referitoarea la posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate.
Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sudestul Europei. Cea care a susţinut cauza românească a fost şi de această dată Franţa, deşi cercurile diplomatice de la Paris erau mult mai rezervate, pentru a nu stârni suspiciunea celorlalte Puteri garante. Oricum, opinia publică franceză, mai ales presa, a primit cu satisfacţie dubla alegere a lui A. I. Cuza .
Atitudinea binevoitoare a Franţei avea să fie împărtăşită şi de Rusia, al cărei obiectiv era acela de a submina autoritatea unui act, precum Tratatul de la Paris, ale cărui clauze erau “umilitoare” pentru cercurile diplomatice de la St. Petersburg. Cancelarul rus, Gorceakov, avea să-i transmită ministrului de Externe francez că Rusia va susţine Franţa la viitoarea Conferinţă pentru recunoaşterea dublei alegeri, însă numai pe timpul vieţii lui Cuza .
Sardinia a privit cu multă simpatie actul înfăptuit de români, iar Prusia, dincolo de anumite ambiguităţi, se declara în cele din urmă favorabilă cursului evenimentelor din Principate. Cât priveşte cercurile diplomatice londoneze, atitudinea acestora a oscilat de la necesitatea exercitării de presiuni pentru a anula dubla alegere la compromis şi conciliere. Austria, adversara ireconciliabilă a Unirii din considerente lesne de înţeles şi precizate de noi mai sus, solicita respectarea Convenţiei din august 1858, deci anularea dublei alegeri, poziţia sa înscriindu-se pe linia politicii pe care o promova: păzirea sfântă a legitimismului monarhic şi repudierea principiului naţionalităţilor . Guvernul de la Viena ţinea să sublinieze că va refuza să adere la orice aranjament respins de Curtea suzerană. Cum era de prevăzut, Imperiul Otoman a respins cu vehemenţă dubla alegere şi a protestat pe cale diplomatică, insistând pentru o intervenţie armată menită a restabili “ordinea” în Principate şi convocarea unei Conferinţe în vederea obţinerii acordului Puterilor garante în această direcţie.
Manifestând prudenţă, Al. I. Cuza nu a trecut la realizarea imediată a unirii depline printr-un nou fait accompli, ci a preferat – şi ca urmare a sugestiilor venite din partea diplomaţiei de la Quay d’Orsay – să consolideze poziţia câştigată şi să aştepte recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante . De aceea, eforturile sale se vor concentra în această direcţie, fiind trimise, în lipsa agenţiilor diplomatice (atribut al statelor suverane), misiuni speciale în capitalele europene. La Constantinopol, Costache Negri va juca un rol deosebit de important, la fel de convingătoare dovedindu-se misiunea lui Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino.
În aceste circumstanţe avea să survină convocarea Conferinţei de la Paris, ale cărei lucrări au început la 7 aprilie 1859. În cea de a doua şedinţă, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au solicitat, de comun acord, Turciei să recunoască dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite.
În condiţiile izbucnirii războiului franco-sardo-austriac (26 aprilie 1859), Austria, prin forţa împrejurărilor – ameninţată de perspectiva mobilizării unei forţe armate consistente la graniţa transilvăneană – a devenit mult mai conciliantă, reluând legăturile cu autorităţile de la Bucureşti şi Iaşi. Cert este faptul că la ameninţările Porţii cu o intervenţie armată la nord de Dunăre, Domnitorul român a răspuns prin mobilizarea armatei Principatelor în tabăra de Floreşti (în apropiere de Ploieşti), mobilizare care a fost percepută la Viena ca un fel de presiune exercitată asupra trupelor imperiale.
Într-adevăr, au existat în această perioadă şi unele încercări de colaborare între Cuza şi liderii emigraţiei maghiare în vederea declanşării unei acţiuni comune în Transilvania. Astfel de tratative, deşi s-au concretizat prin încheierea unor proiecte de convenţie, nu au mai fost finalizate şi puse în practică, pe de o parte, ca urmare a intransigenţelor liderului maghiar Lajos Kossuth în privinţa recunoaşterii naţionalităţii române în Transilvania, iar pe de altă parte, războiul franco-sardo-austriac s-a încheiat destul de rapid .
Rămasă izolată, Poarta a fost la rândul său împinsă pe panta concesiilor, acceptând, în prima fază, să-i acorde lui Al. I. Cuza două firmane de învestitură, formulând însă şi o serie de condiţii socotite de cercurile conducătoare române drept inacceptabile. Enumerăm câteva din acestea: Principele domnitor trebuia să se prezinte imediat la Constantinopol pentru învestitură; situaţia creată în Principate era recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza, iar în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, Poarta era îndreptăţită a recurge la intervenţia armată. Opoziţia Domnitorului şi presiunile exercitate de Puterile garante au determinat Turcia ca, în final, să renunţe la cea mai mare parte a acestor clauze. În ultima şedinţă a Conferinţei de la Paris, Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere, fapt consemnat în protocolul din 6 septembrie 1859, iar firmanele de învestitură au fost remise la 15 şi 20 octombrie acelaşi an. Această recunoaştere a unei situaţii de fapt existente în Principate a constituit o însemnată victorie, atenţia factorilor de conducere de la Bucureşti şi Iaşi concentrându-se în direcţia realizarii unităţii politico-administrative.

DIPLOMATUL ENGLEZ WILLIAM ARTHUR WHITE ŞI ROMÂNIA

2010-02-04T15:01:00.000+02:00

ÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI OLTENIEI LA 7 NOIEMBRIE 1939

2010-01-12T19:49:00.003+02:00

La scurtă vreme după numirea lui Constantin Argetoianu (foto), la 28 septembrie 1939, ca prim ministru al României , avea să fie pusă în practică una din dorinţele sale, aceea de înfiinţare a Mitropoliei Olteniei, cu acordul Patriarhului Nicodim Munteanu .
În referatul prezentat Consiliului de Miniştri , premierul Constantin Argetoianu justifica necesitatea înfiinţării Mitropoliei Olteniei, în primul rând, din considerente istorice, invocând înfiinţarea în 1370 a Mitropoliei Severinului, a cărei jurisdicţie se întindea asupra „Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi”, dar care nu va dăinui decât cinci decenii, întrucât la moartea lui Mircea cel Bătrân, Banatul Severinului a reintrat sub stăpânire maghiară. Abia la începutul secolului al XVI-lea, avea să ia fiinţă episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a demonstra că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi va lua titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, titulatură perpetuată până în 1939. În al doilea rând, existau şi considerente de ordin religios, numărul credincioşilor din această regiune crescând la 1,5 milioane. Pe de altă parte, s-a dorit a se da satisfacţie şi solicitărilor a numeroase personalităţi de seamă ale vieţii sociale, culturale şi economice din Oltenia, care susţinuseră cu tărie ideea înfiinţării unei Mitropolii cu sediul la Craiova.
Pentru a înlesni aprobarea proiectului, se preciza în amintitul referat că înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită prea mari cheltuieli suplimentare de la bugetul statului, „plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei” .
Potrivit Legii şi Statutului de organizare din 1925, din punct de vedere canonic-administrativ, Patriarhia cuprindea cinci mitropolii: 1) Mitropolia Ungro-Vlahiei; 2) Mitropolia Moldovei şi Sucevei; 3) Mitropolia Ardealului; 4) Mitropolia Bucovinei; 5) Mitropolia Basarabiei . Cât priveşte Mitropolia Ungro-Vlahiei, ea avea cinci eparhii sufragane: Arhiepiscopia Bucureştilor şi Episcopiile Râmnicului-Noul Severin, Buzăului, Argeşului şi Tomisului (Constanţa) .
Întrucât nu se încheiase vacanţa parlamentară, proiectul înfiinţării Mitropoliei Olteniei va căpăta forma unui Decret-lege, ce conţinea 8 articole, aprobat de Regele Carol al II-lea la 7 noiembrie 1939 . În primul articol al respectivului Decret-lege se preciza că se înfiinţează Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane: Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţa la aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi, precum şi Episcopia Argeşului. Cât priveşte catedrala episcopiei Argeşului, se stipula că aceasta va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, „care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş”.
Arhiepiscopul Craiovei era concomitent şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului, numindu-se şi un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul” (art. 2), iar Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova era declarată catedrală episcopală (art. 3). Odată cu publicarea Decretului-lege se desfiinţa Episcopia Râmnicului-Noul Severin, aşezămintele şi, în general, toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţineau trecând de drept în patrimoniul Arhiepiscopiei Craiovei (art. 4).
Pe de altă parte, statul îşi asuma obligaţia de a completa Mitropoliei nou înfiinţate, terenurile de cultură şi pădure ale fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (art. 5).
Se consemna, totodată, în art. 6, faptul că întregul personal administrativ, cleric şi laic, din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, trecea la Arhiepiscopia Craiovei, păstrându-şi funcţiile avute la data respectivă, cu toate drepturile aferente. Numărul membrilor Arhiepiscopiei Craiovei în adunarea eparhială era de 60, cu precizarea că organele reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale fostei eparhii a Râmnicului-Noul Severin vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.
Pentru organizarea şi funcţionarea Arhiepiscopiei Craiovei, Ministerul de Finanţe era autorizat a deschide, până la noul buget, credite extraordinare, inclusiv pentru retribuirea, până la 1 noiembrie 1940, a fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin (art. 7).
Ultimul articol prevedea că Patriarhul României va desemna un locţiitor de arhiepiscop, ale cărui atribuţii erau acelea de a organiza şi conduce nou înfiinţata Arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.
Întâistătătorul noii Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului avea să fie ales Nifon Criveanu (1889-1970), care se remarcase atât prin activitatea sa ştiinţifică, în calitate profesor şi director al Seminarului „Nifon” din Bucureşti, autor a numeroase lucrări cu conţinut moralizator, cât şi prin calităţile sale de bun organizator, în calitate de arhiereu la Episcopia Râmnicului, cu titlul de Craioveanul, şi episcop al Huşilor (1934-1939) .
Desfiinţarea Episcopiei Râmnicului avea să creeze pe parcurs anumite nemulţumiri la nivelul clerului local şi al credincioşilor vâlceni, după cum activitatea Mitropolitului Nifon Criveanu şi misionarismul întreprins de el în Transnistria nu au fost pe placul noilor autorităţi comuniste instalate la putere la 6 martie 1945. Astfel că, la 20 aprilie 1945, a fost desfiinţată Mitropolia Olteniei, concomitent cu reluarea activităţii Episcopiei Râmnicului, iar Mitropolitul Nifon a fost silit să se pensioneze la vârsta de 56 de ani . Se va retrage la mănăstirea Cernica, unde, în 1970, va fi şi înmormântat.
Mitropolia Olteniei va fi reînfiinţată în 1949, prin ridicarea Arhiepiscopiei Craiovei (reînfiinţată şi ea în 1947) la acest rang, cu două eparhii: Arhiepiscopia Craiovei, păstorită de Mitropolitul Firmilian Marin şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului condusă de episcopul Iosif Gafton .

ANEXA I
REFERAT
către
Consiliul de Miniştri

Domnilor Miniştri,

După cum rezultă din documentele trecutului nostru, la 11 ani după înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi anume în anul 1370, în timpul Domnitorului Vlaicu (Vladislav Basarab), s-a înfiinţat o a doua mitropolie în Ţara Românească, cu titulatura Mitropolia Severinului, titulatură pe care a purtat-o mai întâi primul mitropolit al acestei eparhii, Antim Kritopulos şi apoi urmaşul lui, Atanasie.
Actele Patriarhiei din Constantinopol motivează înfiinţarea acestei a doua mitropolii prin înmulţirea poporului acestei Ţări, căci într-adevăr Domnitorul Vlaicu izbutise să obţină de la Ludovic, Regele Ungurilor, pe lângă ducatul Almaşului şi Făgăraşului şi Banatul Severinului, astfel că un singur mitropolit (cel al Ungro-Vlahiei) nu putea să facă faţă unui teritoriu atât de întins.
Jurisdicţia „Mitropoliei Severinului” se întindea asupra părţii dinspre Severin a Ungro-Vlahiei, adică asupra Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi. Dovadă este faptul că la un veac şi jumătate în urmă episcopii de la Râmnic se intitulau: „Arhiepiscopi ai Râmnicului şi a toată Mehadia”.
Mitropolia Severinului a avut o scurtă durată, căci după moartea lui Mircea cel Mare Banatul Severinului căzu iarăşi în mâinile ungurilor.
Mai târziu, peste un veac, când Domnitorul Radu cel Mare aduse în ţară pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului, cu misiunea reorganizării bisericii din Ţara Românească, se înfiinţă în Oltenia, prin anii 1502-1503 episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a învedera că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi luă titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, pe care o poartă şi astăzi.
Fruntaşii vieţii sociale, culturale şi economice ai Olteniei solicită înfiinţarea mitropoliei Olteniei, întemeiaţi pe motivele de ordin istoric expuse mai sus, cum şi pe necesitatea unui deosebit prestigiu pe care-l merită biserica olteană, reprezentând peste 1.500.000 credincioşi.
Noua Mitropolie, păstrând şi ca titulatură urmele trecutului românesc, ar cuprinde judeţele oltene, aparţinând astăzi eparhiei Râmnicului-Noul Severin, având sediul la Craiova şi un vicariat la Râmnicul Vâlcea.
Afară de Arhiepiscopia Craiovei am mai atribuit noii mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, ca sufragană, episcopia Argeşului, păstrându-i actuala sa întindere.
*
Fiind mereu vie în mintea noastră importanţa istorică şi naţională a mănăstirii Argeşului, în prezent catedrala episcopală a eparhiei Argeşului şi în care sunt înmormântaţi Domnii Ţării Româneşti, cei doi Mari Regi şi cele două Mari Regine ale României, am prevăzut în proiect că această mănăstire să servească numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, stând sub jurisdicţia canonică a episcopiei Argeşului.
*
Salvgardarea intereselor bisericeşti şi naţionale ne îndreptăţesc să privim cu toată atenţiunea o nouă aşezare bisericească în Oltenia. Înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită decât o grevare redusă a bugetului Statului, plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei.
Întemeiaţi şi pe dispoziţiunile art. 3 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi ale art. 46 din Constituţie, avem onoare a vă ruga, d-lor miniştri, să binevoiţi a aproba acest referat şi a ne autoriza, prin alăturatul jurnal, să supunem Aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Sale Regelui, proiectul de decret-lege pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului.

Preşedintele Consiliului de Miniştri,
C. Argetoianu

Ministrul Cultelor şi Artelor,
N. Zigre

Ministrul Finanţelor,
M. Constantinescu

Ministrul Justiţiei,
Victor Iamandi

ANEXA II

DECRET-LEGE nr. 3997
pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului

Art. 1. Se înfiinţează pe data publicării prezentei legi, Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane:
a) Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţează pe aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi;
b) Episcopia Argeşului, în întinderea ei actuală.
Mănăstirea Argeşului, actuala catedrală a episcopiei Argeşului, va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”. Ea va sta sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş.
Art. 2. Arhiepiscopul Craiovei este şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului.
Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului va avea un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul”.
Art. 3. Arhiepiscopia Craiovei va avea reşedinţa la Craiova.
Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova, se declară catedrală episcopală.
Art. 4. Episcopia actuală a Râmnicului-Noul Severin se desfiinţează pe data publicării legii de faţă.
Aşezămintele şi în general toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţin trec de drept în patrimoniul arhiepiscopiei Craiovei.
Art. V. Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului se orândueşte din punct de vedere canonic şi administrativ conform legii de organizare a bisericii ortodoxe române.
Statul va completa acestei Mitropolii, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a bisericii ortodoxe române, terenul de cultură şi acela de pădure, care trec din folosinţa fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin în folosinţa Mitropoliei nou înfiinţată.
Art. VI. Personalul slujitor, administrativ şi de serviciu, al arhiepiscopiei Craiovei, va fi acela ca şi la celelalte arhiepiscopii.
Întregul personal administrativ din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, cleric şi laic, trece, pe data înfiinţării arhiepiscopiei Craiovei, la această eparhie, păstrându-şi funcţiunile actuale cu toate drepturile aferente.
Arhiepiscopia Craiovei va avea 60 membri în adunarea eparhială.
Actualele organe reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale eparhiei desfiinţate a Râmnicului-Noul Severin, în compunerea lor actuală vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.
Art. VII. Ministerul de Finanţe este autorizat a deschide credite extraordinare pentru cheltuielile necesare organizării şi funcţionării noii arhiepiscopii a Craiovei, până la viitorul buget, în care se vor înscrie regulat toate cheltuielile, precum şi retribuţiunea întreagă cuvenită fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, aceasta din urmă până la 1 Noemvrie 1940.
Art. VIII. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh al bisericii ortodoxe române va desemna un locţiitor de arhiepiscop care va organiza şi conduce nou înfiinţata arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.
Dat în Bucureşti, la 7 Noemvrie 1939.
CAROL
Preşedintele Consiliului de Miniştri,
C. Argetoianu

Ministrul Cultelor şi artelor,
N. Zigre

Ministerul Finanţelor,
M. Constantinescu

Ministrul Justiţiei,
Victor Iamandi

MISIUNEA EPISCOPULUI MELCHISEDEC LA SANKT PETERSBURG

2010-01-12T19:48:00.005+02:00

ABSTRACT

In February 1868, Prince Carol of Romania sent a special mission to Sankt Petersburg led by Bishop Melchisedec Stefanescu and Ioan Cantacuzino, the minister of Finance, to attenuate the relations between Russia and Romania. Bishop Melchisedec studied at Kiev and was a representative leader of the church as bishop at Ismail, southern Bessarabia. He discussed with the Emperor Alexander I, the chancellor Gorceakov and other higher church authorities about Church matters and the possibilities to draw near the relations between the two countries. One of the rumors was that Bishop Melchisedec have a special mission, a possible marriage between Prince Carol of Romania and one of the daughters of the Czar, project rejected by the Russian authorities.

Termeni cheie: România, Rusia, Biserica ortodoxă, Melchisedec Ştefănescu, relaţii internaţionale
Key words: Romania, Rusia, Orthodox Church, Melchisedec Stefanescu, international relations.

În cursul lunii februarie 1868, Domnitorul Carol I al României luase decizia de a-i trimite pe episcopul de Ismail, Melchisedec, şi pe Ioan Cantacuzino într-o misiune extraordinară la Sankt Petersburg . Această misiune a fost destul de controversată, stârnind în epocă o serie de suspiciuni atât la nivelul diplomaţiei europene, cât şi pe plan intern, în rândurile conservatorilor aflaţi în opoziţie . În Occident, cercurile politice franceze şi Cabinetul de la Viena considerau, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia, că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei .
Chiar dacă acestea erau pure speculaţii, nu înseamnă că diplomaţia de la Bucureşti nu era preocupată de găsirea acelor mijloace menite să ducă la o lărgire a autonomiei şi, în perspectivă, la obţinerea independenţei. Şi cum relaţiile cu Rusia, puternicul vecin de la Răsărit, nu puteau fi ignorate, emisarii români aveau misiunea de a sonda terenul în direcţia solicitudinii Ţarului Alexandru al II-lea (foto) şi a cercurilor diplomatice de la Sankt Petersburg, precum şi necesitatea reglementării anumitor chestiuni. Între aceste chestiuni se numărau problema bunurilor mănăstirilor închinate, precum şi cea privind autocefalia Bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Pentru a înţelege mai bine natura acestor probleme, se impune un scurt istoric.
Schimbările impuse de unirea politică şi administrativă a Principatelor Române s-au reflectat, cum era şi firesc, şi în sfera vieţii bisericeşti. În ceea ce priveşte mănăstirile „închinate” cu secole în urmă de voievozii români Locurilor Sfinte, numărul acestora se ridica la 35 în Ţara Românească şi 29 în Moldova . Treptat, s-au constat numeroase abuzuri în administrarea bunurilor acestora de către egumenii greci, precum şi un dezinteres aproape total faţă de aceste aşezăminte. Astfel că, în 1863 de pildă, respectivele mănăstiri datorau statului român sume enorme de bani, fără a mai pune la socoteală faptul că veniturile acestor mănăstiri se scurgeau în afara graniţelor ţării. Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstireşti constituia o problemă de drept public intern, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte a ajuns să capete conotaţii diplomatice datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Potrivit Protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris din 30 iunie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. Cum ambele părţi implicate în soluţionarea chestiunii îşi apărau propriul punct de vedere, printr-o decizie a Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se hotărâse ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea Obştească votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.
Prin sancţionarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti din 11 decembrie 1863 se prevedea şi o despăgubire de 51 de milioane de piaştri pentru călugării greci . Ca urmare a unei susţinute propagande diplomatice, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care egumenii greci refuzau să accepte soluţia adoptată, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.
Pe de altă parte, pe linia sporirii autonomiei ţării, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a aprobat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, prin care se prevedea, de fapt, autocefalia Bisericii române, legătura cu Patriarhia de la Constantinopol păstrându-se numai la nivelul dogmei . O astfel de măsură a stârnit reacţia Patriarhiei constantinopolitane, care solicita Domnitorului şi Mitropolitului Primat, Nifon, să condamne noile legi bisericeşti, lucru care nu s-a petrecut. Răspunsul oficialităţilor noastre politice şi bisericeşti a fost acela că Biserica română s-a bucurat întotdeauna de independenţă şi că nu s-a făcut altceva decât a se consacra o situaţie existentă. Totodată, la sfârşitul anului 1865, cu toată opoziţia unor deputaţi şi senatori, avea să fie aprobat de Parlament proiectul de lege privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn, la recomandarea Consiliului de miniştri şi a Ministerului Cultelor, încălcându-se tradiţia eligibilităţii lor de către clerici şi mireni .
Având în vedere cele expuse mai sus, alegerea episcopului Melchisedec pentru misiunea de la Sankt Petersburg ne apare cum nu se poate mai potrivită. Pentru a confirma competenţa sa în discutarea unor astfel de chestiuni delicate cu oficialităţile politice şi bisericeşti imperiale, sunt necesare câteva precizări biografice.
Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) s-a impus ca unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă, absolvent al renumitului Seminar teologic de la Socola (Iaşi) şi, ulterior, al Academiei duhovniceşti de la Kiev (1851), unde şi-a însuşit limba rusă şi a dobândit titlul de magistru în teologie şi litere. Reîntors în ţară, avea să ajungă profesor la Seminarul de la Socola, predând hermeneutică, „scripturistică ecleziastică”, dogmatică, precum şi limbile ebraică şi latină. Transferat apoi la Huşi, a îndeplinit, pe lângă îndatoririle de locţiitor de episcop, şi funcţia de rector al Seminarului de aici. Din 1865 este confirmat drept primul episcop al eparhiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, în sudul Basarabiei, eparhie ce luase fiinţă cu un an în urmă. La Ismail, a reuşit să achiziţioneze imobilele necesare Episcopiei şi a manifestat preocupări pentru îmbunătăţirea învăţământului teologic prin înfiinţarea unui Seminar . Dincolo de faptul că fusese un înfocat adept al cauzei unităţii naţionale înfăptuite la 1859, episcopul Melchisedec a fost un susţinător al politicii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pronunţându-se în favoarea secularizării averilor mănăstireşti, dar şi a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Pe această linie se înscrie şi atitudinea sa favorabilă legii din 1865 privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn. În egală măsură, episcopul s-a dovedit a fi un mare erudit, el însuşi scriind o serie de lucrări privind istoricul Episcopiei Romanului şi al Huşilor, despre manuscrisele slavone de la mănăstirea Neamţ, lucrări consacrate vieţii şi activităţii unor foşti ierarhi reprezentativi ai Bisericii şi, bineînţeles, numeroase cărţi de teologie şi dogmatică. De altfel, rezultatele pe acest tărâm vor fi recompensate prin primirea sa, în 1870, în rândul membrilor Societăţii Academice Române (Academia Română) . Potrivit dorinţei testamentare, averea sa avea să fie pusă la dispoziţia Episcopiei Romanului, pentru acordarea de burse de studii la Academia din Kiev, pentru înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti la Roman, unde să fie primiţi numai copii orfani .
Revenind asupra misiunii de la Sankt Petersburg (8 februarie – 5 martie 1868), precizăm că discuţiile purtate cu acest prilej nu sunt îndeajuns cunoscute. Atât raportul către Domnitorul Carol I al lui Ioan Cantacuzino, cât şi cel al episcopului Melchisedec se regăsesc în Arhivele Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, la fondul Casa Regală. Ne vom opri aici numai asupra raportului întocmit de episcopul de Ismail. El a fost redactat în limba română, are 7 file şi conţine expunerea detaliată a convorbirilor avute cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Mitropolitul de Sankt Petersburg .
La prima întâlnire cu cancelarul Gorceakov (foto), acesta i-a întâmpinat pe emisarii români cu bunăvoinţă, şi întrucât episcopul Melchisedec cunoştea limba rusă, conversaţia a urmat în această limbă. Încă de la început, cancelarul rus preciza că legăturile istorice din trecut dintre cele două ţări, care „au costat pe Rusia atâta sânge”, recunoştinţa pe care românii o datorează ruşilor, precum şi vecinătatea reclamă stabilirea unor „bune şi amicale relaţiuni”. Totodată, ţinea să dezmintă acuzaţiile potrivit cărora Rusia dorea să cucerească Principatele, punând pe seama inamicilor răspândirea unor astfel de „calomnii”. Dintre chestiunile pendinte ce urmau a fi discutate, cea mai gravă i se părea cancelarului cea a averilor mănăstirilor închinate, recomandând în acest sens pe Stremaukov, directorul Departamentului asiatic, care cunoştea à fond toate chestiunile privitoare la România .
La întâlnirea cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, acesta se arăta foarte preocupat de propaganda catolică în România, care în opinia sa îşi avea începuturile în timpul domniei lui Cuza, amintind de „persecuţia asupra mănăstirilor”, de „prefaceri în simbolul credinţei”, de înfiinţarea unei şcoli a călugăriţelor catolice la Iaşi, de iezuiţi care ar fi pătruns în ţară. În replică, episcopul Melchisedec avea să ofere asigurări că propaganda catolică nu poate izbuti în România, „fiindcă românii în genere sunt foarte ataşaţi de credinţa religioasă moştenită de la părinţi”, că „papismul este urât la noi în toate clasele pentru pretenţiunile despotice ale Papei”. În ceea ce priveşte aşa-numitele „prefaceri în simbolul credinţei”, acestea nu erau decât zvonuri răspândite de gazetele din Grecia, care doreau să lase impresia că egumenii greci erau „străjerii ortodoxiei” şi că odată cu plecarea lor „s-ar fi periclitat ortodoxia în România” .
Mitropolitul avea convingerea, greşită de altfel, că Domnitorul Carol fiind catolic ar înlesni propaganda catolică. Or, dimpotrivă, emisarul român sublinia că Domnitorul era foarte preocupat de ideea de a restabili Biserica pe baza canoanelor şi a drepturilor ei istorice, dorind reluarea vechilor relaţii cu Bisericile ortodoxe şi cu Rusia, în calitate de sprijinitoare a ortodoxiei. Fără a fi pe deplin convins de spusele interlocutorului român, Mitropolitul, după ce a reliefat consecinţele negative ale instabilităţii guvernamentale din România, avea să încheie cu promisiunea unei noi întrevederi ulterioare .
În timpul audienţei acordate emisarilor români, Ţarul Alexandru al II-lea a solicitat veşti despre Carol I, la care Ioan Cantacuzino a răspuns transmiţând complimentele acestuia, iar episcopul Melchisedec afirmând că Domnitorul este iubit de ţară, că are toată bunăvoinţa pentru prosperitatea Bisericii, că oferă sume însemnate din propriile sale mijloace pentru înzestrarea lăcaşurilor de cult cu cele necesare, că Ministerul Cultelor a primit de la buget o anumită sumă destinată reparaţiilor edificiilor religioase. O dovadă a faptului că Domnitorul avea bune intenţii faţă de Rusia se reflecta, în opinia Ţarului, şi în alegerea delegaţiei trimise la Sankt Petersburg. În ceea ce-l privea, oferea, la rândul său, asigurări de „bunăvoinţă şi protecţiune”. Interesându-se apoi de perioada în care episcopul Melchisedec şi-a făcut studiile la Kiev, Ţarul s-a mai arătat preocupat de existenţa în România a unei grupări politice „contrare ordinii” (aluzie la liberalii radicali), de eventuale asemănări între limbile rusă şi română, de chestiunile ce urmau a fi tratate cu Guvernul imperial, recomandând o înţelegere cu Gorceakov .
Cu prilejul celei de a doua întrevederi cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, episcopul român i-a oferit portretele Domnitorului şi al Mitropolitului nostru primat, precum şi un album cu fotografii reprezentând cele mai frumoase mănăstiri şi biserici din România. Mulţumind pentru un asemenea dar şi rămânând plăcut impresionat, mai ales de ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, Mitropolitul rus aducea în discuţie zvonurile răspândite în presa franceză, cum că delegaţia română avea drept scop de a găsi o Prinţesă rusă care să se căsătorească cu Principele Carol, situaţie oarecum hazlie pentru că nu mai auzise până atunci de un „arhiereu peţitor”. Chiar dacă delegaţia română nu avea o astfel de misiune, episcopul Melchisedec sublinia că o astfel de alianţă matrimonială ar fi totuşi bine văzută în ţară. Această afirmaţie a atras replica imediată a Mitropolitului rus că Franţa nu ar accepta o asemenea legătură de rudenie între Rusia şi România. Întrevederea avea să ia sfârşit prin dorinţa exprimată de episcop de a asista la liturghie .
La o nouă întrevedere, Gorceakov îi mărturisea lui Melchisedec despre anumite reclamaţii la adresa lui care i-au fost trimise din ţară, de care însă nu a ţinut seamă. Speranţa sa era aceea de a reglementa chestiunile cu Patriarhia de la Constantinopol. Asupra acestor chestiuni, emisarul român se va întreţine cu Stremaukov, care recomanda o înţelegere cu Patriarhul, care nu dorea altceva decât respectarea canoanelor, oferind astfel prilejul Bisericilor greacă şi rusă de a ne recunoaşte. Melchisedec a căutat a explica faptul că alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor se face la noi nu de către Sinod, ci de către Domn împreună cu Corpurile legislative, deci pretenţiile Patriarhului nu pot fi satisfăcute, întrucât ar încălca legile ţării. Departe de a se lăsa convins, Stremaukov sugera nici mai mult nici mai puţin decât modificarea legilor „spre pacificarea ortodoxiei”. O altă idee vehiculată era aceea de a trimite un delegat român la Patriarhia de la Constantinopol ca să trateze problema împăcării. O astfel de soluţie era sortită eşecului, Melchisedec afirmând că Patriarhia de la Constantinopol se foloseşte de problema alegerii episcopilor ca de un pretext, adevărata cauză a neînţelegerilor fiind problema bunurilor mănăstirilor închinate. Atât Guvernul, cât şi Domnitorul erau dispuşi a reglementa această chestiune, dar fără ca Patriarhia constantinopolitană să îngreuneze lucrurile prin impunerea unor condiţii dificile. Stremaukov se oferea să medieze conflictul dintre Biserica română şi Patriarhia de la Constantinopol, sugerând ca Guvernul român să i se adreseze cât mai curând .
În ultima audienţă acordată delegaţiei române, Ţarul a oferit din nou asigurări despre „bunele sale dispoziţiuni” şi dorinţa de a restabili tradiţionalele relaţii ce au existat între cele două ţări. Totodată, îşi exprima convingerea că problema averilor mănăstirilor închinate se va reglementa „spre a se putea curma cearta şi a se satisface nevoile creştinilor din Orient”, generalul Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol primind în acest sens instrucţiuni de a oferi concursul său României .
Acestea au fost detaliile cuprinse în raportul episcopului Melchisedec asupra misiunii extraordinare de la Sankt Petersburg cu care a fost însărcinat, împreună cu Ioan Cantacuzino. Cu certitudine, se poate considera că această misiune şi-a îndeplinit, într-o anumită măsură scopul, Rusia manifestându-şi disponibilitatea de a trata asupra unor chestiuni care vizau, de fapt, lărgirea autonomiei.

Caterisirea Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu (1896)

2010-01-12T19:45:00.004+02:00

Un episod interesant şi controversat, care ilustrează frământările societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, l-a reprezentat caterisirea Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Ghenadie Petrescu, la 20 mai 1896, ca urmare a unei decizii a Sfântului Sinod şi cu directa implicare a cercurilor guvernante. Acest eveniment avea să depăşească sfera religioasă, căpătând conotaţii politice şi transformându-se într-o redutabilă „armă” a opoziţiei conservatoare îndreptată împotriva Guvernului prezidat de liberalul D. A. Sturdza . În egală măsură, interesul faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea mitropolitană” sau „chestiunea Ghenadie” s-a manifestat nu numai la nivelul cercurilor politice şi religioase ale vremii, ci şi în rândul opiniei publice, ce avea să fie antrenată în acest veritabil „joc politic” în tot cursul anului 1896.
Episodul aflat în atenţia noastră a fost abordat şi analizat atât de contemporani , cât şi de istoriografia românească . În ceea ce ne priveşte, am descoperit în arhiva Casei Regale un memoriu inedit al Mitropolitului Ghenadie adresat Regelui Carol I (foto), document care aduce noi clarificări referitoare la apărarea înaltului demnitar bisericesc faţă de acuzele ce i s-au adus şi implicaţiile politice ale întregii chestiuni. Desigur, este vorba de un act justificativ şi, fără îndoială, subiectiv, dar care, coroborat cu alte mărturii, înclină balanţa aprecierilor în favoarea celui caterisit. Înainte de a reproduce, în anexa studiului de faţă, amintitul document, considerăm necesare un scurt istoric al momentului demiterii Mitropolitului Primat şi câteva aprecieri asupra acestui controversat eveniment.
În timpul „marii guvernări conservatoare” (1891-1895), ca urmare a retragerii Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, avea să fie ales în locul său, la 18 mai 1893, şi înscăunat trei zile mai târziu episcopul de Argeş, Ghenadie Petrescu. Această alegere fusese sprijinită de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, existând suficiente voci care contestaseră o astfel de opţiune . Interesant este faptul că între Mitropolit şi D.A. Sturdza, contestatarul de mai târziu, au existat, o bună perioadă de timp, relaţii de colaborare apropiate, determinate de editarea unor volume dintr-o însemnată colecţie de documente istorice . Totodată, Mitropolitul propusese ca Sturdza să facă parte din consiliul de administraţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, ceea ce avea să stârnească, la sfârşitul anului 1895, protestul unuia din epitropi, prinţul Nicolae Bibescu, care, în condiţiile respingerii bugetului, va solicita intervenţia Regelui Carol I. Acesta din urmă, la rândul său, îi va solicita Înaltului demnitar bisericesc să nu se amestece în administrarea Aşezămintelor, menţinând în acest fel armonia şi evitând declanşarea unui scandal.
Propunerea neinspirată a Mitropolitului se va întoarce împotriva sa, atrăgând după sine atât aversiunea prinţului Bibescu, care va întocmi un voluminos dosar contra lui Ghenadie , cât şi pe cea a lui D.A. Sturdza (foto), la scurtă vreme după ce acesta va deveni prim-ministru. Aşa cum rezultă din scrisoarea Mitropolitului adresată Regelui Carol I la 17 mai 1896, încă de la venirea la putere a guvernului liberal s-a conceput planul pentru îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan, avându-se în vedere sprijinul pe care-l acordase anterior conservatorilor în adoptarea legii clerului, în ceea ce priveşte modificarea unor articole din legea sinodală şi susţinerea altor legi, ceea ce nu a fost pe placul noului prim-ministru liberal, D.A. Sturdza. Totodată, Mitropolitul precizează că acesta din urmă l-a pus în conflict cu epitropii de la Aşezămintele Brâncoveneşti, preşedinte al comisiei pentru întocmirea bugetului fiind instalat episcopul Partenie al Dunării de Jos, partizan al liberalilor şi pretendent la scaunul mitropolitan .
Treptat, încep să apară în presă mai multe atacuri la adresa Mitropolitului pentru a-l discredita, unele acuzaţii fiind destul de grave şi chiar de domeniul dreptului comun. Înaltul demnitar bisericesc menţionează că astfel de atacuri erau opera amintitului pretendent în complicitate cu o parte a membrilor Sfântului Sinod, care refuzau să mai participe la şedinţe. Cum însă Ghenadie era hotărât a nu ceda presiunilor şi ameninţărilor, protestatarii de conivenţă cu D.A. Sturdza pun la cale întrunirea unei şedinţe a Sfântului Sinod pentru a-i da un vot de blam, a-l suspenda şi a-l supune judecăţii pe Mitropolit. Acesta din urmă solicitase de trei ori consecutiv ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică închiderea Sfântului Sinod, însă nu s-a făcut altceva decât a-i încuraja pe răzvrătiţi. Astfel, considerându-se pe deplin nevinovat, Mitropolitul Primat solicită lui Carol I medierea conflictului, spre a pune capăt unei stări de lucruri păgubitoare pentru Biserică .
Decizia luată – în absenţa încriminatului - de Sfântul Sinod, la 20 mai 1896, de caterisire a Mitropolitului Primat socotit vinovat şi de trimitere a sa la mănăstirea Căldăruşani ca simplu monah , va fi pe placul Guvernului, care se va grăbi a o aplica. În locul celui suspendat se va institui o locotenenţă arhierească compusă din: Iosif Naniescu al Moldovei, Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Odată aflată sentinţa, fostul Mitropolit dă publicităţii o broşură ce conţine o adresă către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi un răspuns detaliat la învinuirile ce i se aduseseră . În ceea ce priveşte adresa către Mitropolitul Moldovei, Ghenadie atacă în nulitate actele Sfântului Sinod rostite împotriva sa şi contestă, pe bună dreptate, în calitatea sa de Mitropolit Primat, legalitatea canonică a constituirii Sfântului Sinod, în condiţiile în care acesta trebuia să fie compus din cel puţin 12 arhierei. Ori, din aceşti 12, existau trei, Ionichie Băcăuanul, Pimen Piteşteanul şi Atanasie Craioveanul, care îndeplineau rolul de acuzatori şi deci nu puteau figura printre judecători. Mai mult decât atât, unul dintre cei 12, episcopul Râmnicului şi Severinului, fusese dat anterior în judecata Sfântului Sinod, aşadar nu avea dreptul de a se număra printre judecători. Prin urmare, nu era întrunit numărul necesar de arhierei cerut de legile canonice. Pe de altă parte, actul de acuzare nu-i fusese adus la cunoştinţă pentru a avea timpul necesar a se dezvinovăţi .
Cât priveşte învinuirile aduse, fostul Mitropolit Primat răspunde tuturor celor 9 capete de acuzare referitoare la presupuse încălcări ale canoanelor bisericeşti: 1) că ar fi făcut inovaţii în serviciul sfintei liturghii rostind „cuvântarea mistică a Sfintei Treimi” în naosul bisericii şi nu în altar; ori, mărturisirea Sfintei Treimi se face în sânul bisericii, căci în altar se rostesc mai ales rugăciuni; 2) că ar fi predat cele sfinte prin încălcarea canonului 29 al Sinodului IV ecumenic, care precizează că a-l duce pe episcop pe treapta Presbiterului este sacrilegiu; ori, nu a luat niciodată o astfel de măsură, ci doar a oprit pe episcop de a purta mantie şi pe arhiereu de a purta mitră atunci când oficiază Primatul, regulă utilizată de predecesorii săi; 3) că ar fi călcat canonul 33 Apostolic şi 13 al Sinodului IV ecumenic, primind în eparhia sa, fără carte canonică, clerici din alte eparhii; ori, primirea clericilor din alte eparhii nu este oprită dacă există o încuviinţare şi recomandare a episcopului respectiv; iar la celelalte puncte, că ar fi săvârşit felurite abuzuri în ceea ce priveşte conducerea arbitrară a dezbaterilor Sinodului, imprimarea de cărţi bisericeşti fără acordul Sinodului, înlocuirea arbitrară a unor funcţionari din acest for clerical, uzurparea puterilor Sfântului Sinod, omiterea pomenirii în Biserica Mitropolitană din Bucureşti a Sfântului Sinod; ori, nimeni nu a depus vreun protest despre conducerea arbitrară a dezbaterilor; a fost înlăturată de la tipărire o Mărturisire ortodoxă a cărei traducere conţinea erori dogmatice şi înlocuită cu o alta; înlocuirea unor funcţionari s-a făcut numai cu acordul Sinodului; nu a uzurpat în nici un fel puterile Sfântului Sinod; pomenirea acestuia s-a făcut dintotdeauna.
Nu sunt ocolite răspunsurile nici la acele acuze ce ar trebui să ţină de competenţa delictelor comune judecate, în cazul demnitarilor clerici, de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Acuzaţiile vădit exagerate şi chiar infantile, unele pur şi simplu inventate, priveau administrarea unor sume de bani, însuşirea unor vase sfinte şi a unor veşminte, complicitate cu un fost condamnat pentru ascunderea unor hârtii compromiţătoare. Toate acestea sunt demontate cu argumente palpabile.
Toate acestea ne demonstrează faptul că Mitropolitul fusese acuzat pe nedrept şi că detronarea sa din funcţie nu a fost altceva decât o manevră politică care a provocat complicaţii inutile. În sensul acesta pledează evoluţia ulterioară a evenimentelor, care vor duce la: atacuri ale opoziţiei, manifestaţii de stradă, sciziunea liberalilor, formarea unui nou guvern compus din gruparea dizidentă, retractarea acuzelor Sfântului Sinod la adresa fostului Mitropolit şi reabilitarea acestuia, demisia sa şi alegerea unui nou Mitropolit, revenirea la putere a lui D.A. Sturdza.
Ceea ce nu anticipase Guvernul Sturdza a fost faptul că prin mijloacele utilizate pentru îndepărtarea Mitropolitului Primat, care la un moment dat au îmbrăcat forma brutalităţii, au alimentat atacurile opoziţiei conservatoare şi manifestaţiile de simpatie ale opiniei publice faţă de cel demis. Atacurile au fost îndreptate chiar şi împotriva Regelui Carol I, care, potrivit presei de orientare antidinastică, l-ar fi impulsionat pe prim-ministru să acţioneze pentru demiterea Mitropolitului, întrucât acesta se dovedise intransigent faţă de propagarea catolicismului .
Pe de o parte, liderul Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, încercase să-l încurajeze pe fostul Mitropolit să nu se supună deciziei şi a fost chiar bruscat de forţele poliţieneşti ce urmau să-l însoţească pe cel caterisit . Pe de altă parte, liberalul Nicolae Fleva, abia înlăturat de la Ministerul de Interne, declanşează seria întrunirilor publice împotriva procedurii Guvernului şi a Sfântului Sinod, precum şi numeroase „pelerinaje” la locul celui osândit. Treptat, avea să se contureze o grupare liberală dizidentă, din ce în ce mai ostilă Guvernului şi, mai ales, primului ministru. Este vorba de gruparea „drapelistă”, intitulată astfel după numele noului organ de presă, „Drapelul”.
Acţiuni publice la fel de zgomotoase organizează conservatorii Take Ionescu şi Nicu Filipescu, cărora li se adaugă „protestul doamnelor române” . Întreaga protipendadă bucureşteană era frământată de chestiunea aflată la ordinea zilei – „chestiunea Ghenadie” - şi „persecuţiile” la care fusese supus fostul mitropolit. Anumite piese documentare, total exagerate, din voluminosul dosar întocmit de prinţul Bibescu aveau să fie preluate şi făcute publice de către ziarul oficial al Partidului Liberal, „Voinţa Naţională”, ceea ce nu a făcut altceva decât să toarne şi mai mult gaz pe foc.
Agitaţiile se vor calma pe perioada verii, datorită vacanţei parlamentare, şi pe timpul vizitei Împăratului Franz-Iosef la Bucureşti şi Sinaia (16-18 septembrie 1896), pentru a fi reluate cu îndârjire după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare (15 noiembrie 1896), când vor avea loc ample manifestaţii de stradă abil dirijate de dizidentul Nicolae Fleva. Intervenţia dură a autorităţilor avea să determine în cele din urmă demisia Cabinetului D.A. Sturdza şi formarea unui Guvern compus din membrii dizidenţei liberale „drapeliste”, în frunte cu P.S. Aurelian (21 noiembrie 1896).
Una din sarcinile imediate ale noului Cabinet de nuanţă liberală era aplanarea „chestiunii mitropolitane” şi calmarea spiritelor, drept pentru care, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gheorghe Mârzescu, susţine ideea convocării unei noi şedinţe a Sfântului Sinod pentru reabilitarea celui osândit şi apoi înregistrarea demisiei sale. De această dată, membrii Sinodului retrag acuzaţiile la adresa fostului mitropolit şi revin asupra deciziei luate anterior. Pentru a calma agitaţiile şi a mai putea salva ceva din ridicolul situaţiei, mitropolitul reabilitat şi reînscăunat trebuia să-şi dea imediat demisia. Situaţia părea la un moment dat a fi compromisă de indecizia lui Ghenadie Petrescu. În cele din urmă hotărăşte să înainteze demisia sa liderului conservator Lascăr Catargiu, ce, la rândul său, o va remite Regelui, căruia, de altfel, îi era adresată.
Astfel, la 4 decembrie 1896, sunt publicate o serie de acte oficiale ce puneau, în sfârşit, capăt „chestiunii Ghenadie”, şi anume: hotărârea Sfântului Sinod de reabilitare, urmată de actul demisiei Mitropolitului, aprobarea acesteia prin decret regal şi actul de convocare al colegiilor electorale în vederea alegerii unui nou Mitropolit. Singura persoană socotită capabilă a restabili prestigiul Bisericii, serios zdruncinat de evenimentele petrecute, era fostul Mitropolit Iosif Gheorghian, antecesorul lui Ghenadie Petrescu în perioada 1886-1893. Aşadar, Iosif Gheorghian avea să fie din nou ales, investit şi înscăunat Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei la 8 decembrie 1896 . La scurtă vreme, Guvernul prezidat de P.S. Aurelian va fi obligat să se retragă ca urmare a intrigilor fostului prim-ministru şi a presiunilor exercitate de cei doi miniştri ce rămăseseră fideli acestuia, sarcina formării unui nou Cabinet revenindu-i, bineînţeles, lui D.A. Sturdza la 31 martie 1897. Astfel se încheia un episod, ce l-am putea numi astăzi tragi-comic, al vieţii politice româneşti, în care prestigiul Bisericii şi cel al guvernanţilor fusese serios ştirbit.

ANEXĂ: Memoriul Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu adresat Regelui Carol I [ 17/29 mai 1896, la ora 3 după amiază]

Majestate

Cred că Majestatea Voastră are deplină cunoscinţă de cele ce se petrec de o seamă de vreme în sânul sântului Sinod.
Încă de la chemarea actualului guvern la putere, s-a conceput planul pentru depărtarea mea de pe scaunul de Mitropolit Primat; căci, votarea legei clerului la care am contribuit în mare parte, modificarea art. 9 din legea sinodală, şi multe alte legi votate de guvernul conservator şi pe cari eu le-am susţinut, n-au plăcut partidului liberal şi în special Domnului Dimitrie Sturdza, care prin scrisoarea ce mi-a adresat când l-am poftit la banchetul din Curtea de Argeş, s-a dat pe faţă, spunând că Biserica este în doliu.
Pentru a esecuta planul conceput, D. Sturdza după ce primesce puterea, mă povăţueşte să intru în conflict cu epitropii de la aşezămintele brâncovenesci, după cum pot dovedi cu cele două scrisori pe cari le am de la Domnia Sa.
Intrat în conflict, face ca în comisiunea pentru luarea socotelelor, să fie ales ca Preşedinte P.S. Episcop al Dunării de Jos, aprigul luptător al partidului liberal, şi candidatul oficios la scaunul de Mitropolit Primat.
Odată ales ca Preşedinte al comisiunei, Prea Sânţia Sa Episcopul Partenie, pe de o parte ţese fel de fel de intrigi între mine şi între Prinţii Epitropi ai acestor aşezăminte, aşa că toate stăruinţele mele, depuse după sfaturile înţelepte ale Majestăţii Voastre, spre a ajunge la o împăcăciune, au fost zadarnice, căci intrigantul a ştiut să semene vrajbă cu multă fineţe; iar pe de altă parte, făcând pact prin promisiuni şi ameninţări cu unii din membrii Sântului Sinod, au început prin presă o campanie odioasă în contra mea, căutând a mă discredita în faţa Majestăţii Voastre şi a opiniunei publice. Iată Maiestate, obârşia grevei de la Sinod!
Cu deschiderea Sântului Sinod în sesiunea de primăvară, a căutat să se pună în esecutare planul conceput pentru răsturnarea mea. Văzând urzitorii planului, că prin grevă şi fel de fel de ameninţări, nu mă hotărăsc a demisiona, s-au decis ca însuşi acusatorii mei să se constitue în judecători, şi convocaţi de D. Ministru spre a ţine şedinţa, voesc a-mi da vot de blam, a mă suspenda, şi în urmă a mă judeca, fapt care n-are precedent în Biserica noastră română.
Am cerut Domnului Ministru prin trei adrese consecutive ca să obţină de la Majestatea Voastră Decretul de închidere a Sântului Sinod, ameninţându-i că asemenea greve ivite în sânul acestui Înalt corp bisericesc, n-au fost potolite de fostul Ministru de Culte, decât prin închiderea Sântului Sinod; şi cu toate acestea Domnia Sa, în loc de a pune capăt unei stări anormale şi unei crise nenorocite prin care trece Biserica noastră, Domnia Sa încuragiază pe membrii resvretiţi şi-i convoacă la Sinod pentru ca să iscălească acte pe basa cărora să fiu dat judecăţei.
Nu cred, Maiestate, că trebue să merit o asemenea pedeapsă, când nu sunt de fel vinovat. Le trebue cu orice chip scaunul de Mitropolit Primat.
Numai înţelepciunea şi pietatea Majestăţii Voastre, de care aţi dat dovezi, pot să pună capăt acestei stări de lucruri, păgubitoare pentru Biserica noastră.
Acestea supunându-le cu respect la cunoscinţa Majestăţii Voastre, Vă rog, Maiestate, pentru a emite decretul de închiderea Sântului Sinod spre a se linişti spiritele creştinilor. Iar eu din parte-mi asigur pe Majestatea Voastră, că până la viitoarea sesiune de toamnă, îmi voi da toate silinţele de a aplana orice neînţelegeri, ca astfel Sânta noastră Biserică, să poată prospera în linişte, sub auspiciile înţelepte ale Majestăţii Voastre.
Al Majestăţii Voastre prea plecat şi supus smerit rugător către Dumnezeu

† Ghenadie Mitropolit Primat

RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

2010-01-12T19:43:00.000+02:00

THE INTERNATIONAL RECOGNITION OF THE ROMANIA’ STATE INDEPENDENCE

Abstract

After the Treaty of Berlin (July 13, 1878), the Romanian authorities tried to fulfill the conditions stipulated in the Treaty for the recognition of the Romanian state independence by the Great Powers. These conditions were: to cede the southern Bessarabia to Russia and taking in possession by Romania of the Dobroudja district, to concede citizenship to all foreigners without difference of confession, and, like a collateral condition, redeem of the Romanian railroads from the German shareholders.

Termeni cheie: România, Marile Puteri, independenţă, Tratatul de la Berlin, diplomaţie
Key words: Romania, Great Powers, independence, Treaty of Berlin, diplomacy

Pentru a se conforma voinţei colective a Europei exprimată prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D.A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879.
Sesizând eforturile diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea independenţei înainte şi doar cu un simplu angajament al aplicării art. 44, Maiorescu ţinea să sublinieze că moţiunea era un subterfugiu, pentru a lăsa impresia că se execută ceva, dar în realitate nu se executa. În opinia sa trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări. Făcând abstracţie de raporturile reci „care au afectat în mod dureros pe adevăraţii prieteni ai României”, Ţarul era dispus să reia „bunele relaţii tradiţionale cu această ţară, care nu va avea niciodată de suferit, nici cea mai mică atingere” .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Pe aceeaşi linie se înscrie şi decizia Consiliului de Miniştri, după o prealabilă sondare a atitudinii Puterilor europene, ca Domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală (9/21 septembrie 1878). Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român la Viena, era însărcinat a afla poziţia Austro-Ungariei faţă de acordarea titlului de Rege lui Carol I. Atunci, Contele Andrássy declarase că un asemenea titlu nu poate fi recunoscut, întrucât românii din Transilvania „pourraient croire que leur Souverain n'est plus à Vienne, mais à Bukarest” . În noua conjunctura creată de Tratatul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât şi celelalte Puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoaşterea titlului de Alteţă Regală .
Astfel, se declanşează o nouă şi persistentă campanie diplomatică menită a determina Puterile europene să numească la Bucureşti trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, acţiune ce ar fi reprezentat, de fapt, „forma exterioară şi consacrarea definitivă a independenţei noastre” .
Cea mai receptivă la propunerea avansată de Guvernul princiar fusese diplomaţia de la Viena, care încă din iulie 1878 oferea asigurări în acest sens, lui Ion Bălăceanu fiindu-i recunoscută, două luni mai târziu, calitatea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Tot în luna septembrie 1878, contele Hoyos era numit în aceeaşi calitate la Bucureşti .
Exemplul Cabinetului austro-ungar era secondat în aceeaşi lună de Rusia – satisfăcută de efectuarea schimbului teritorial prevăzut în Tratatul de la Berlin –, Guvernul de la St. Petersburg acordând reprezentantului său la Bucureşti, baronul Stuart, rangul, ceva mai modest, de ministru rezident, pentru ca în luna noiembrie 1878, generalul Ioan Ghica să fie primit în audienţă de Ţarul Alexandru al II-lea în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar .
Ulterior, în decembrie 1878, Imperiul Otoman s-a arătat şi el dispus a relua relaţiile diplomatice cu statul român independent, pe bază de reciprocitate, fiind acreditat la Constantinopol ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar Dumitru Brătianu, iar la Bucureşti Suleiman Bey .
Mai puţin fructuoase se vor dovedi demersurile româneşti pe lângă Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra şi Roma. Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta „cu rigurozitate” prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă , precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine „o promptă evacuare a trupelor” .
Nici la Londra sau Paris nu existau sentimente mai bune, Cabinetul francez, de pildă, declarându-se nesatisfăcut de ritmul în care autorităţile române înţelegeau să transpună în practică art. 44 din Tratat, referitor la egalitatea în drepturi civile şi politice a străinilor de alt rit decât cel creştin. Ostilitatea diplomaţiei de la Quai d'Orsay şi admonestările repetate, ce aminteau de perioada garanţiei colective, au fost de natură a provoca indignare la Bucureşti. Într-o lungă notă confidenţială adresată reprezentantului nostru la Paris, şeful diplomaţiei române, Mihail Kogălniceanu, ţinea să constate că „prezenţa amicală la Bucureşti şi activitatea luminată a unui ministru plenipotenţiar francez ar avea pentru soluţionarea fericită a problemei în discuţie (aplicarea art. 44 - n.n.) mult mai multă greutate decât presiunea exercitată de la distanţă sub formă de predici” .
Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880 .
Cât priveşte atitudinea Guvernului de la Roma, deşi iniţial conferise reprezentantului său rangul de ministru plenipotenţiar, în faţa atitudinii Angliei, Franţei şi Germaniei, observa că nu poate nesocoti voinţa acestora şi, prin urmare, întârzia să înainteze scrisorile de acreditare lui Fava . Aşadar, se poate lesne constata că recunoaşterea independenţei României, privită din unghiul de vedere al Cabinetelor europene, era subsumată soluţionării şi aplicării clauzei referitoare la acordarea de drepturi civile şi politice, indiferent de religie. Cu alte cuvinte, rezolvarea „chestiunii evreieşti” .
Lunile care au precedat Congresul de pace de la Berlin fuseseră marcate şi de o intensă activitate a organizaţiilor şi personalităţilor israelite în favoarea emancipării co-religionarilor din Balcani. Un rol considerabil în acest sens i-a revenit lui Gerson Bleichröder, care a întreprins demersuri – dublate adeseori şi de presiuni – pe lângă Curţile europene în vederea includerii în Tratatul de pace a unor clauze de natură să garanteze drepturile civile şi politice ale evreilor din Serbia, Bulgaria şi România . Vom reuşi astfel să ne explicăm de ce Bleichröder, îi scria cu încredere bunului său amic Adolphe Crémieux, cu o săptămână înainte de inaugurarea lucrărilor Congresului, că „România va fi silită să admită emanciparea evreilor” .
Într-adevăr, aşa cum am observat deja, plenipotenţiarul francez la forumul european, el însuşi presat de familia Rothschild din Paris , luase iniţiativa în acest sens. Potrivit art. 44 din Tratat, în România „deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice”.
Transpunerea în practică a respectivei clauze impunea, însă, revizuirea art. 7 din Constituţie de către Camerele legislative reunite, ceea ce va provoca evidente nelinişti şi insatisfacţii. Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea „neamicală” a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de „problema israelită” ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani.
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea „cu naturalizarea câtorva evrei”, iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
În Mesajul tronului de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legislative din 15/27 noiembrie 1878, Carol I evidenţia noua poziţie a României de stat independent, cu drepturi depline în marea familie a ţărilor europene. Sarcina parlamentarilor era aceea de a stabili necesitatea revizuirii Constituţiei, pentru a elimina acel principiu al inegalităţii politice pe motive religioase, care „nu mai concordă cu luminile secolului” . În acelaşi sens, P. P. Carp, de pildă, declara că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi numai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Tratatului de la Berlin”. Prin urmare, omul politic conservator propunea suprimarea art. 7, pentru ca apoi să se cerceteze şi mijloacele necesare pentru soluţionarea „chestiunii evreieşti” .
Atmosfera tensionată din Camere şi permanentele acuze privind eşecul diplomatic suferit la Berlin impuneau o remaniere guvernamentală, ministrul de Externe M. Kogălniceanu, ţinta atacurilor opoziţiei, fiind sacrificat şi înlocuit cu Ion Câmpineanu . Principala preocupare a executivului va fi aceea de a crea condiţiile necesare revizuirii Constituţiei, astfel că la 17 ianuarie 1879, Ion C. Brătianu făcea o declaraţie oficială în Parlament în acest sens . Atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul îşi manifestau acum disponibilitatea de a lua în dezbatere propunerea de revizuire . Guvernul se va îngriji, în paralel, de trimiterea mai multor misiuni diplomatice în capitalele europene pentru a explica poziţia sa favorabilă soluţionării „problemei evreieşti” şi a grăbi, astfel, recunoaşterea independenţei .
În Parlament atmosfera nu va fi nici pe departe liniştită, existând interese divergente între diferitele grupări politice. În Adunarea Deputaţilor, omul politic junimist Titu Maiorescu, prin intermediul unei interpelări, solicita lămuriri în privinţa procedurii de revizuire a art. 7, cu atât mai mult cu cât constata că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti, plecase în misiune în capitalele europene pentru a obţine recunoaşterea independenţei, înainte de îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 44 din Tratat. Recunoaşterea independenţei s-ar fi obţinut mult mai repede dacă s-ar fi convocat de urgenţă Adunările de revizuire, renunţându-se la interminabilele dispute şi tergiversări din Parlament.
Intenţia Guvernului era aceea de a evita pe cât posibil o nouă bulversare a opiniei publice, sensibilă în privinţa „chestiuni evreieşti”, şi aceasta în condiţiile în care în mentalul colectiv persista amărăciunea provocată de pierderea sudului Basarabiei, iar relaţiile ruso-române se acutizaseră ca urmare a concepţiilor diferite asupra stabilirii frontierei sud-dobrogene.
De aici strădaniile premierului I. C. Brătianu de a demonstra în ambele Camere că Puterile europene au enunţat, prin Tratatul de la Berlin, doar un principiu şi nicidecum nu au impus acordarea naturalizării în masă a evreilor din România. O realitate se cerea recunoscută, aceea că prin prevederea inclusă în art. 7 s-a făcut mult rău, fără a oferi în schimb „cel mai mic bine”. Cu toate acestea, România a continuat să fie atractivă pentru evreii din imperiile vecine, numărul acestora crescând simţitor până la războiul de independenţă. Celor care invocau concurenţa elementului evreiesc şi criticau cercurile guvernante favorabile modificării art. 7, primul ministru le reproşa că nu făcuseră, de fapt, nimic concret pentru a garanta interesele economice şi sociale româneşti prin crearea unor instituţii de credit solide. Cât priveşte aşa-numitele acuze că ar fi existat anumite angajamente ale executivului în faţa străinătăţii, acestea nu au existat. Dimpotrivă, mesagerii României au căutat să convingă, în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin, pe unii reprezentanţi ai Alianţei Israelite că inserarea în tratatul de pace a unei clauze privind emanciparea evreilor ar fi o mare greşeală, mai ales pentru coreligionarii lor din România, şi ar leza astfel demnitatea naţională. Din păcate, din considerente mai presus de putinţa delegaţilor români, forul european a adoptat deciziile binecunoscute. Relevând aceste crude realităţi, primul ministru a reuşit să obţină din partea Camerei voturile necesare acţiunii de revizuire .
Şi în Senat persista ideea eronată că jertfele umane şi materiale, precum şi eroismul de care au dat dovadă românii pe câmpul de luptă ar constitui argumente suficiente în ochii diplomaţiei europene pentru recunoaşterea independenţei României, fără a mai fi necesară modificarea art. 7 din Constituţie . Pentru Vasile Boerescu, art. 44 din Tratatul de la Berlin, conţinea două părţi. Prima, se referea la faptul că doar evreii indigeni, născuţi în ţară şi fără vreo protecţie străină, se vor bucura de drepturi civile şi politice, fără a se indica şi modalitatea în care se va face emanciparea. În opinia sa, nu se solicita nicăieri a se recunoaşte evreilor supuşi străini drepturi politice, drepturi de care nu se bucură nici măcar străinii creştini. Partea a doua a respectivului articol avea în vedere, într-adevăr, pe toţi străinii care nu erau de religie creştină, dar se referea la libertatea cultului, la tratarea pe picior de egalitate din acest punct de vedere. Aşadar, temerile în privinţa împământenirii a peste 500.000 de israeliţi nu se justificau, numărul evreilor indigeni fiind cu mult mai mic, poate de câteva mii sau zeci de mii . În acelaşi timp, ca fost diplomat şi bun cunoscător al situaţiei internaţionale, Vasile Boerescu evidenţia şi pericolul la care s-ar expune ţara în eventualitatea în care nu s-ar ţine cont de hotărârile forului european de la Berlin, şi anume acela de a ni se impune o soluţie care, cu siguranţă, nu va fi pe placul nimănui . Pe de altă parte, oferind asigurări că nu s-a pus niciodată problema unei naturalizări în masă a evreilor şi avertizând că cel mai mare pericol nu trebuie căutat în afară, ci în interior, în certurile şi dezbinarea dintre parlamentari, I. C. Brătianu înclina din nou balanţa în favoarea Guvernului şi obţinea adeziunea majoritară a senatorilor pentru acţiunea de revizuire .
Aşa cum sublinia şi Carol I în mesajul de deschidere a sesiunii extraordinare a Camerelor de revizuire, la 22 mai/3 iunie 1879, Puterile europene ne-au solicitat, pentru a ne admite în concertul statelor independente, a ne conforma ideilor înaintate care predominau în ţările civilizate, fără a ne impune însă o soluţie absolută, contrară intereselor noastre vitale. Înlăturarea restricţiilor din art. 7, potrivit cerinţelor vremii, se impunea de la sine, nu era altceva decât „o datorie imperioasă”, misiunea parlamentarilor fiind aceea de a asigura interesele noastre în interior şi poziţia României în raporturile internaţionale .
Cum era de aşteptat, şi de această dată obiecţiile vin din toate direcţiile, din toate partidele şi grupările politice parlamentare. Disputele de la nivelul tribunei Parlamentului şi din presă sunt adeseori pasionale. Limbajul îmbracă pe alocuri un caracter radical, ceea ce nu înseamnă că el izvorăşte din intoleranţă religioasă sau din presupuse sentimente antisemite. Trebuie avute în vedere, atunci când încercăm să înţelegem şi să explicăm această situaţie tensionată, dramatică, mai multe circumstanţe atenuante: dezamăgirea provocată românilor de atitudinea Puterilor europene, eşecul campaniei diplomatice pentru recunoaşterea imediată a independenţei, ştirbirea integrităţii teritoriale, amestecul extern în modificarea legislaţiei interne, presiunile exercitate asupra cercurilor conducătoare de la Bucureşti. În această ultimă privinţă, trebuie amintit faptul că, la un moment dat, s-a convocat chiar şi o conferinţă a ambasadorilor la Viena pentru a stabili mijloacele menite a soluţiona chestiunea emancipării evreilor din România. Reprezentantul austro-ungar avea să fie mandatat a consilia cabinetul de la Bucureşti să înlocuiască pur şi simplu art. 7 din Constituţie cu textul integral al art. 44 din Tratatul de la Berlin. Se mergea şi mai departe, reprezentanţii german şi englez declarând că în caz contrar, ţările lor vor apela fie la sultan, în calitate de suzeran al României, fie vor căuta o altă modalitate . De altfel, presiunile Germaniei mergeau până acolo încât cancelarul Bismarck încercase realmente să convingă diplomaţia austro-ungară că în eventualitatea în care Guvernul român nu soluţionează problema executării art. 44 din Tratatul de la Berlin, se impunea necesitatea întrunirii unei conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol, România urmând a fi socotită în continuare sub suzeranitate otomană. Un astfel de demers avea să fie respins de contele Andrssy, după cum va fi refuzată şi propunerea unui demers colectiv energic. În acest sens, diplomaţia vieneză ţinea să avertizeze cercurile conducătoare de la Bucureşti asupra pericolelor care planau asupra României dacă problema executării art. 44 va fi amânată sau respinsă de Parlament .
După constituirea unui Guvern de colaborare la 11 iulie 1879 , tot sub preşedinţia lui Ion C. Brătianu, programul executivului susţinut în faţa parlamentarilor preciza clar că soluţia avută în vedere pentru revizuirea art. 7 era aceea a naturalizării individuale care exclude orice categorie, cu restricţii speciale pentru dobândirea proprietăţii rurale . Imediat, ministrul de Externe Vasile Boerescu trimitea o circulară reprezentanţilor diplomatici români în străinătate făcând cunoscut programul noului Guvern şi explicând intenţiile acestuia de a se conforma art. 44 din Tratatul de la Berlin. Revizuirea art. 7 din Constituţie comporta, pe de o parte, aspecte de ordin internaţional, care rezultau din Tratatul de la Berlin şi care cuprindeau principiile generale ale civilizaţiei moderne, iar pe de altă parte, aspecte de ordin strict intern, care rezultau din interesele naţionale şi economice ale naţiunii române. Ministrul de Externe preciza că nimeni nu contesta în România introducerea în dreptul nostru public a principiului potrivit căruia „deosebirea de convingere religioasă nu va putea constitui un obstacol pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor politice şi civile”, după cum naturalizarea nu poate fi decât individuală şi cu excluderea categoriilor, ca urmare a situaţiei particulare a ţării, majoritatea evreilor având statutul de supuşi străini. În privinţa efectelor retroactive ale principiului enunţat, naturalizarea deodată a peste 150.000 de evrei indigeni „ar însemna să dăm o grea lovitură tuturor intereselor economice ale ţării, să dăm un nou imbold simţului conservării, să tulburăm conştiinţele şi să exasperăm pe cei mai timoraţi, ar însemna cu siguranţă să-i aducem pe cetăţeni la disperare, să-i împingem la revoltă şi la Dumnezeu ştie la ce alte nenorociri”. Or, o astfel de responsabilitate nu şi-o putea asuma nici Guvernul actual, nici oricare altul . Într-o altă circulară se afirma că în egală măsură se vor întocmi şi listele cu acei evrei, supuşi români, consideraţi asimilaţi cu cetăţenii români şi socotiţi demni de a dobândi naturalizarea cu dispensă de stagiu. În privinţa Dobrogei însă, toţi locuitorii vor fi trataţi pe picior de egalitate, fără deosebire de religie sau confesiune .
Extrem de semnificativ în privinţa presiunilor exercitate de Puterile europene pentru aplicarea art. 44 din Tratatul de la Berlin este un raport al lui D. A. Sturdza, ministrul de Finanţe, din 22 iulie 1879 . În urma unei călătorii pe care a întreprins-o la Berlin şi a întrevederilor avute cu anumite oficialităţi germane şi reprezentanţii Puterilor europene, D. A. Sturdza aducea la cunoştinţa celorlalţi miniştri că: „A rezista Europei, ar fi pentru moment, a sili pe Europa a executa ea însăşi decisiunile tratatului într-un mod coercitiv şi umilitor pentru România”. Cerinţa absolută era ca Guvernul princiar „să recunoască francamente şi imediat dispoziţiunile tratatului de Berlin care o privesc”. Prin urmare, aplicarea în practică a cerinţelor Puterilor europene s-ar reduce la trei acte legislative separate, însă votate simultan în Parlament. În primul rând, textul art. 7 din Constituţie ar trebui înlocuit cu următorul: „Religiunea nu este un obstacol pentru a se bucura şi exercita drepturile civile şi politice. Legi speciale vor determina aplicarea acestui principiu. Dreptul de a cumpăra proprietăţi rurale este legat de drepturile politice. Drepturile câştigate sunt menţinute şi respectate. Calitatea de român se capătă prin dispoziţiunea art. 16 din Codul civil şi se pierde după regulile determinate de legi în genere”.
În al doilea rând, trebuia să se stabilească un număr oarecare de persoane care să dobândească împământenirea şi care ar fi clasate pe categorii:
1) acei care au satisfăcut cerinţele legii militare şi au servit sub drapel;
2) acei care au obţinut diplome universitare în România;
3) acei care au obţinut diplome de bacalaureat în România;
4) acei care au absolvit în România cursurile gimnaziale şi liceale;
5) acei care au obţinut diplome universitare în străinătate, dar care îşi exercită profesia lor în ţară;
6) acei care au făcut donaţii statului român;
7) acei care au înfiinţat în România stabilimente de binefacere şi educaţie;
8) acei care au scris şi tipărit o lucrare în limba română;
9) acei care au înfiinţat sau posedă stabilimente importante de industrie sau comerţ;
10) în fine, urmau a fi dispensaţi de stagiul de 10 ani acei străini care s-au născut şi au crescut în România, iar pentru cei care aveau domiciliul în ţară de zece ani şi nu fuseseră supuşi unei protecţii străine în toată această perioadă beneficiau de o reducere la cinci ani a stagiului.
D.A. Sturdza era autorizat a preciza că aceste puncte reprezintă limita minimă a cerinţelor Puterilor europene pentru a considera Tratatul de la Berlin ca recunoscut şi executat de România. Numai atunci Franţa, Anglia, Germania şi Italia ar recunoaşte imediat statul român independent.
Însuşi ministrul de Externe, pentru a acorda o mai mare greutate bunelor intenţii ale Guvernului român, va întreprinde în perioada august-septembrie 1879 o călătorie în principalele capitale europene . Rezultatele nu erau deloc pe măsura aşteptărilor, situaţia fiind încă precară. Naturalizarea individuală fără categorii nu întrunise adeziunea Franţei, Angliei şi Germaniei. Cât priveşte Austro-Ungaria, aceasta manifesta o „simpatie platonică”, amânând, de fapt, trimiterea la Bucureşti a ministrului plenipotenţiar şi declarând că nu se poate separa de celelalte Puteri. Rusia, fără a combate propunerile românilor, se menţinea în expectativă, iar Italia afişa aceleaşi sentimente platonice ca şi diplomaţia de la Viena, fiind total neputincioasă şi subordonată sfaturilor venite de la Berlin de a urma celelalte Puteri .
În acest context, cancelarul german va profita de „chestiunea evreiască” pentru a soluţiona o alta, care interesa direct cercurile financiare germane, anume chestiunea răscumpărării căilor ferate române. Astfel, Bismarck îi transmitea reprezentantului român la Berlin, Vârnav-Liteanu, că în eventualitatea în care premierul Ion C. Brătianu va rezolva în Parlament chestiunea căilor ferate, poate conta pe sprijinul Germaniei în privinţa înlăturării oricăror obstacole care s-ar ivi la Paris sau Londra în privinţa recunoaşterii independenţei sau a altor chestiuni. Rugămintea lui Bismarck era aceea ca premierul român să uzeze de toate mijloacele „în favoarea unei soluţiuni potrivite a chestiunii israelite”, pentru a nu-i îngreuna sarcina de a îndemna celelalte cabinete de a recunoaşte independenţa României .
Dincolo de dificultăţile externe menţionate, proiectul guvernamental urma să treacă proba de foc a dezbaterilor parlamentare în sesiunea extraordinară din septembrie 1879 . Prezentând proiectul de lege guvernamental reprezentantului român la Viena, Vasile Boerescu menţiona că era singura posibilitate de a concilia exigenţele Puterilor europene şi interesele legitime ale ţării. Guvernul se angaja că va depune toate eforturile necesare pentru reuşita proiectului în Camerele de revizuire, ceea ce era doar o probabilitate şi nicidecum o certitudine .
Fără a mai stârni atât de aprige confruntări de opinii, soluţia guvernamentală avea să fie adoptată, cu anumite modificări de formă, la 6 octombrie 1879 în Adunarea Deputaţilor şi la 11 octombrie în Senat, împreună cu tabelele celor 1.074 de evrei împământeniţi în bloc (883 dintre aceştia participând, în unităţi active sau de rezervă, la campania militară din 1877-1878) . O ultimă tentativă a opoziţiei de a introduce un amendament privind necesitatea întrunirii a două treimi din voturi pentru acordarea individuală a naturalizării fusese anihilată, în cele din urmă prevăzându-se majoritatea simplă . Textul noului art. 7 avea următorul conţinut: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, însă cel care solicita naturalizarea trebuia să îndeplinească anumite condiţii:
- să adreseze Guvernului o cerere în acest sens, în care să arate capitalul ce posedă, profesia sau meseria ce o exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România;
- va trebui să locuiască în România zece ani şi să dovedească faptul că este folositor ţării.
În afara celor împământeniţi colectiv, mai erau scutiţi de acest stagiu de zece ani următorii: cei care deţineau stabilimente mari de comerţ sau de industrie, cei care se remarcaseră prin invenţii utile sau talente distinse şi cei care s-au născut şi crescut în România, din părinţi stabiliţi în ţară şi care nu se aflaseră sub vreo protecţie străină .
Naturalizarea individuală va fi considerată de contemporani o soluţie conformă cu realităţile şi particularităţile societăţii româneşti din acea vreme, fără a abdica de la suveranitatea ţării, de la demnitatea ei şi de la principiile dreptului intern . Naturalizarea individuală, alături de cea în bloc a celor 1.074 evrei, a reprezentat o soluţie menită a nu provoca inutile tulburări interne, când independenţa României nu era încă recunoscută de anumite Puteri europene.
Ca urmare a acestui vot al Camerelor române, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879) . Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea „chestiunii căilor ferate” .
Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea acum de satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani, aducem aminte aici câteva aspecte legate de această „chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp de peste un deceniu . Încă de la începutul domniei, Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava-Iaşi-Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti-Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atât de vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român.
Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor, falimentul fiind prilejuit de speculaţiile bancare şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma conflictului militar franco-prusac. Astfel, Guvernul liberal moderat al lui Ion Ghica şi însuşi Domnitorul devin ţinta atacurilor opoziţiei. Paralel, diplomaţia de la Berlin exercita serioase presiuni la Bucureşti în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni, respingând, în acelaşi timp, proiectul Guvernului român de reziliere a concesiunii Stroussberg şi constituire a unei Societăţi a acţionarilor sau de răscumpărare a căilor ferate de către statul român.
Cancelarul Bismarck avea să meargă atât de departe în protejarea acţionarilor germani încât s-a adresat Porţii, ca putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate şi a refuzat pentru un timp a recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. Abia în octombrie 1871, în urma unui arbitraj, se constituia Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Gerson Bleichröder şi Adolf Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările, partea română achitând dividendele restante şi garantând o dobândă de 5% pe an.
Un nou puseu în evoluţia acestei chestiuni se manifestă la începutul anului 1875, când Societatea acţionarilor solicita statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Parlamentul român propunea răscumpărarea parţială a căilor ferate, proiect neacceptat însă de acţionari, care din nou apelează la sprijinul cancelarului german, acesta din urmă ameninţând de această dată cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu se iau în consideraţie pretenţiile acţionarilor germani. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează, una din cauze reprezentând-o agravarea „crizei orientale”, fiind reluată în cursul anului 1878.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată, în iulie 1879, şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care „nu pot fi trecute cu vederea”, printre acţionari numărându-se „domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!” . La rândul său, Radowitz îi declara lui Sturdza că Germania nu poate susţine România atâta vreme cât nu este reglementată chestiunea căilor ferate. O dată soluţionată problema, românii vor găsi la Berlin un amic sincer, gata a-şi oferi sprijinul pentru a depăşi obstacolele. Întrucât România îşi manifesta temerea faţă de politica dominantă a Rusiei, era necesar să-şi reglementeze situaţia faţă de Europa, respectând cerinţele Tratatului de la Berlin, pentru a intra cu drepturi depline în familia europeană şi a se bucura de beneficii. Şi cum România urma să constituie un factor deloc neglijabil în evoluţia ulterioară a „problemei orientale”, ea trebuia să se apropie de Austria, fără a provoca Rusia .
În a doua jumătate a anului 1879, pretenţiile acţionarilor germani deveniseră însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că „domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt”, o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia „o calamitate pentru ţară” şi, în acelaşi timp, „un dezastru financiar pentru stat” . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative – printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti –, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani . Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care nu obţinea o satisfacţie completă într-o chestiune care angaja demnitatea sa. Această perspectivă, îl avertiza Haymerle pe Ion Bălăceanu, ar antrena consecinţe grave pentru România, premierul Brătianu fiind sfătuit să uzeze de toată influenţa sa asupra Camerei şi Senatului şi de toate mijloacele constituţionale pentru a degaja responsabilitatea Guvernului român faţă de Germania .
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român – a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia –, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor germani, adoptând legea pentru cedarea către statul român a căilor ferate din partea Societăţii Acţionarilor (ianuarie 1880) . Suma prevăzută pentru totalitatea titlurilor emise de statul român era fixată la 237.500.000 franci, amortizabilă în 44 de ani, garantată cu ipoteca asupra întregii reţele de căi ferate Roman-Vârciorova şi venitul net al monopolului tutunului. Acţiunile erau schimbate în obligaţiuni de stat, cu o dobândă de 6% pe an, dividendele fiind de 8% pentru acţiunile prioritare şi 3,3% pentru acţiunile primitive. Acţiunile prioritare urmau a fi amortizate până în anul 1943, iar cele primitive până în anul 1961 . Aşadar, „afacerea căilor ferate” lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare, aşa cum s-a putut observa, în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală .

Recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei constituţionale ereditare (1866-1867)

2010-01-12T19:40:00.000+02:00

Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română".
Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă - în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti - a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti. Întrucât ştiri alarmante de aceeaşi natură erau transmise de Al. G. Golescu, reprezentantul Guvernului român în capitala otomană, se întrunea de urgenţă la Bucureşti un Consiliu de Miniştri, la care avea să participe şi Carol I. După aproape patru ore de discuţii, se stabilea mobilizarea imediată a trupelor. Măsura urma să fie comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane.
Într-o nouă şedinţă a Conferinţei de la Paris din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc - în urma unor dezbateri contradictorii - a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I.
Pe măsură ce zvonurile privind o iminentă intervenţie a trupelor turceşti dincolo de Dunăre cresc în intensitate, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor.
Pe de altă parte, reprezentantul Turciei la Londra încerca să convingă oficialităţile britanice de oportunitatea unor măsuri coercitive, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au încălcat tratatele internaţionale ce confirmaseră suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. În opinia diplomatului otoman, această situaţie nu reprezenta doar o încurajare la revoltă a celorlalte provincii din Turcia europeană, ci chiar o insultă la adresa Sultanului, al cărui prestigiu în faţa supuşilor săi, deopotrivă musulmani şi creştini, ar fi serios afectat.
Aşa cum observa ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar determina redeschiderea "problemei orientale", acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine aflate sub dominaţia otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre. Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese.
Invocând astfel de argumente, Cabinentul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident pentru toată lumea că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol.
Cancelarul Bismarck - în momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României - sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg, însă o asemenena intenţie nu se putea concretiza deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu ar fi permis ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului.
Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile coducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costa-Foru. Odată ajunşi în capitala Imperiului, la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi Contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.
Incontestabil, revelatoare pentru poziţia Rusiei în "chestiunea română" au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia celorlalte Curţi europene.
Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că reprezentantul său va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune. O asemenea măsură - în opinia sa - ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii.
Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia îşi manifestase îngrijorarea faţă de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca continuu atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, ar fi de dorit ca Principele Carol să renunţe la colaboratorii săi din Guvern, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, etichetaţi drept "revoluţionari" şi "demagogi". Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza.
Având în vedere religia Principelui Carol, Mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată - în opinia sa - de reformele precedentului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, Contele Tolstoi.
În urma acestor întrevederi, Gorceakov avea să acorde o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară potrivit căreia, după dizolvarea Conferinţei de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. Totodată, sublinia disponibilitatea Cabinetului de la Petersburg de a-l recunoaşte pe Prinţul Carol de Hohenzollern, în măsura în care se va garanta menţinerea ordinii publice şi vor fi înlăturate pericolele ce ar ameninţa religia naţională. Delegaţia română va oferi asigurări în sensul reglementării problemelor ce au constituit subiectul convorbirilor, declarându-se satisfăcută de atitudinea şi promisiunile cancelarului Gorceakov. La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris, Budberg, primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei.
Poziţia obstrucţionistă a Porţii faţă de recunoaşterea lui Carol I era puternic încurajată de Austria, care se declarase favorabilă iniţierii unor măsuri coercitive în Principate. Perspectiva izbucnirii conflictului austro-prusian, mobilizarea şi preluarea conducerii trupelor române de către Carol I, instituirea taberei militare la Sabar (la 30 de km la sud de Bucureşti), toate acestea au fost de natură să genereze evidente nelinişti şi nemulţumiri la nivelul cercurilor guvernamentale de la Viena.
Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania. Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena.
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român. În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent.
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud". Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Intervenţia militară în Principate a putut fi evitată şi datorită sprijinului constant şi eficient al diplomaţiei franceze, îndeosebi ambasadorul de la Constantinopol, Moustier, exercitând serioase presiuni asupra Porţii. Însuşi Împăratul Napoleon al III-lea promitea - în cursul unei audienţe acordate agentului României la Paris, Ion Bălăceanu - să uzeze de întreaga sa influenţă în favoarea recunoaşterii, în condiţii onorabile, a lui Carol I de către Puterea suzerană.
Surprinzător este faptul că diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, ministrul de Externe britanic, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan. Preocupările privind "chestiunea română" aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil.
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale "până la ultima limită". În acelaşi timp, Dumitru Brătianu era trimis în Serbia pentru a afla poziţia acesteia în eventualitatea unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. Curtea suzerană, tot mai izolată după înfrângerea Austriei şi intuind adevăratele scopuri ale politicii ţariste, va adopta o poziţie mai conciliantă. Ea se arăta dispusă a renunţa la intervenţia militară, avansând condiţiile pentru recunoaşterea Domnitorului. Exista temerea la Constantinopol că Austria înfrântă ar putea primi, în schimbul cedării Veneţiei către Italia, compensaţii teritoriale în sud-estul Europei (Bosnia şi Herţegovina), ceea ce ar fi periclitat grav unitatea Imperiului otoman.
Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.
Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. Este perioada în care diplomaţia otomană îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu însăşi posibilitatea menţinerii în continuare a garanţiei colective europene asupra Principatelor. O asemenea stare de nelinişte era alimentată de solicitarea oficială de închidere a Conferinţei venită din partea reprezentantului rus la Paris, Budberg comunicând faptul că Imperiul rus îşi rezervă de acum încolo libertatea de acţiune.
Noua situaţie creată va îndemna Poarta să sondeze cercurile diplomatice franceze şi britanice, exprimându-se temerea că un angajament direct între ea şi Principate va duce, în cele din urmă, la anularea în întregime a stipulaţiilor cuprinse în Tratatul de la Paris din 1856. Pe de altă parte, cu prilejul unei întruniri a reprezentanţilor Puterilor europene la Constantinopol s-a decis a se recomanda Porţii a nu pune în aplicare proiectul de ocupare militară a Principatelor.
În timp ce ministrul român de Externe, Petre Mavrogheni, înainta consulilor străini de la Bucureşti o notă ce reitera decizia Guvernului de a rezista la orice tentativă de invadare a teritoriului de către trupele otomane, Carol I continua să ţină sub observaţie pregătirile de apărare. Pe această linie se înscriu inspecţiile Domnitorului la Giurgiu, iar de aici la Târgovişte şi Ploieşti, ultimele două localităţi reprezentând importante puncte strategice în apropiere de Carpaţi.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania. În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin. Atât diplomaţia franceză cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii.
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate. La aceste pretenţii exagerate se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce fuseseră comunicate colegului său de la Bucureşti. Diplomatul francez lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Prinţului Carol.
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România".
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar".
Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase.
Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor. De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta, declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate. Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; "demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv", deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept "loc de adunare tulburătorilor"; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane "toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei".
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Totodată, s-a decis redactarea unui contra-proiect, anumite dispoziţii suferind modificări, iar altele fiind suprimate.
Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat - în optica diplomaţiei de la Constantinopol - un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind "germenele regalităţii".
Între timp, izbucneşte o criză guvernamentală la Bucureşti. Ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins în Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare.
Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
Politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. Spre deosebire de perioada anterioară, ambasadorul rus în capitala otomană, generalul N. Ignatiev, primea instrucţiuni să se abţină de acum încolo de a mai consilia Poarta şi de a adopta "une attitude d'observation". O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui Al. G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri - ce nu puteau veni decât din partea Rusiei - îndreptate împotriva Porţii. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii.
Negocierile privind recunoaşterea lui Carol I nu înaintau deloc, Poarta nefiind dispusă a acorda decât uşoare concesii referitoare la moştenirea în linie directă şi dreptul de a bate monede proprii, dar care să poarte un însemn turcesc, celelalte dispoziţii păstrându-şi nealterată redactarea iniţială. În asemenea circumstanţe, Consiliul de Miniştri consideră condiţiile inacceptabile, fiind trimişi la Constantinopol pentru continuarea negocierilor D. A. Sturdza şi G. Ştirbey.
Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) a fost de natură a provoca noi dificultăţi Imperiului otoman. Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugerează efectuarea unui schimb de scrisori între Carol I şi Marele Vizir.
Fără îndoială, neînţelegerile survenite între Napoleon al III-lea şi Bismarck privind anumite compensaţii teritoriale în zona Rinului se vor reflecta şi în atitudinea "mai rece" a diplomaţiei franceze, dincolo de declaraţiile amicale ale Împăratului faţă de recunoaşterea lui Carol de Hohenzollern. Nu este mai puţin adevărat că ambasadorul rus la Constantinopol, Ignatiev, afirmase necesitatea acceptării de către Poartă a tuturor dorinţelor Principatelor, cu atât mai mult cu cât nu putea rezista multă vreme evenimentelor din Creta. Atitudinea diplomatului rus era mai degrabă una de circumstanţă decât una eficientă.
Pe de altă parte, se constată o tot mai accentuată apropiere între Rusia şi Prusia după misiunea colonelului prusian Schweinitz şi cea a generalului Manteuffel la Petersburg (iulie-august 1866). În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre. Demn de reţinut că un asemenea proiect fusese deja pregătit de Gorceakov şi avizat de Ţarul Alexandru al II-lea. Discutat în cadrul unui Consiliu de miniştri, se pare în luna septembrie 1866, planul a eşuat, atât ministrul de Război cât şi cel de Finanţe considerându-l periculos în acele circumstanţe politice şi, în acelaşi timp, de rău augur pentru finanţele Imperiului. Proiectul va fi amânat, dar nu şi abandonat.
În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta, Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii străine cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci - puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic - erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români - ce se reuniseră la Cotroceni în ziua de 18/30 septembrie 1866 într-un Consiliu de Coroană prezidat de Carol I şi care a durat trei ore - declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii.
În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase lui D. A. Sturdza imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane.
Pe de altă parte, Domnitorul încerca să convingă cercurilor diplomatice de la Constantinopol că rezolvarea cât mai urgentă a "chestiunii româneşti" era în interesul Porţii, mai ales în condiţiile în care grecii stabiliţi în România au subscris sume mari de bani petru ajutorarea insurecţionarilor din Creta. Domnitorul dădea de înţeles că "n-ar mai putea să garanteze mult pentru liniştea ţării faţă de Turcia, din cauza aţâţării spiritelor", orice tergiversare a problemei recunoaşterii fiind periculoasă. Concomitent, datorită influenţei covârşitoare a diplomaţiei franceze asupra demnitarilor turci, Carol I înştiinţează pe Împăratul Napoleon al III-lea că în calitate sa de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris".
Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. Astfel, Aali Paşa se declară dispus a admite propunerea avansată de Principele României. Într-o scrisoare adresată Prinţului moştenitor al Prusiei, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în tratativele cu Poarta, rezultatul fiind socotit, în cele din urmă, satisfăcător, cu atât mai mult cu cât "suzeranitatea rămâne o formă goală fără conţinut".
Ca urmare a schimbului de scrisori ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoaşte ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare".
Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept "punct de adunare celor ce pregătesc tulburări", Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură.
Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează - pentru prima dată în ţinută oficială - Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. O asemenea modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării "chestiunii orientale".
Cabinetul de la Petersburg - urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese "încălcat" succesiv de români - îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct. Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Înainte de a întreprinde vizita la Constantinopol, Carol I va adresa o Proclamaţiune către ţară, act ce confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită compusă din personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndreaptă spre Giurgiu, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul România până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului. După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I se îmbarcă pe iahtul imperial Issedin, ce arborase pe catargul principal steagul românesc. La bordul iahtului era aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.
Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa. În aceeaşi zi, Carol I, în ţinută de general român, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl primeşte Sultanul Abdul-Aziz. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său". Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa.
Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu aceeaşi ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană.
Timp de o săptămână, Carol I se întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, care nu ezită a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate.
Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul va rămâne la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire".
În timpul întrevederii cu ambasadorii fracez şi britanic, Principele a recunoscut şi apreciat rolul important pe care aceştia l-au jucat în convingerea diplomaţiei otomane de a adopta o atitudine conciliantă. Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi". Cu prilejul celei de a doua întrevederi, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale. La rândul său, Principele "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate", costul călătoriei la Constantinopol ridicându-se la suma de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta va accepta o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească.
După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentu "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime.
Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I. Consulul rus Offenberg avea să se prezinte în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Ulterior, el va remite din partea lui Gorceakov o scrisoare datată 16/28 octombrie 1866 şi prin care se comunica intenţia Rusiei "d'entrer en communication directe" cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I ca "Domn al Principatelor Unite". Această conduită - potrivit opiniei agentului diplomatic francez la Bucureşti - se situa sub auspiciile unui plan al Imperiului rus, care, astfel, se considera eliberat de obligaţiile ce rezultau din Tratatul de la Paris, apreciere confirmată de majoritatea ziarelor ruseşti.
În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de "sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă", Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementărrii problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi "cu aer de admonestare" amintea despre imaginare intrigi poloneze pe teritoriul român. Sunt probleme asupra cărora va insista consulul Offenberg, înainte de întoarcerea sa în patrie, cu prilejul unei audienţe la Domnitorul României.
Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor "măsuri energice" împotriva uneltirilor polonezilor avea să fie bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă drept "un act de ostilitate".
La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din patea Cabinetului rus, se angaja - printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov - în sensul reglementării "mulţumitoare" a chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera "conspiraţiuni politice" împotriva statului vecin.
Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi.
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut un însemnat succes. Acesta a marcat consacrarea monarhiei ereditare costituţionale, un pas important spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.

IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN RAPOARTELE DIPLOMAŢILOR ENGLEZI

2010-01-12T19:33:00.000+02:00

Rapoartele diplomaţilor britanici de la Bucureşti reprezintă o preţioasă sursă de informaţii ce poate completa imaginea de ansamblu asupra societăţii româneşti, a modului în care era ea percepută de străini. Prin intermediul lor reuşim să surprindem aspecte ale vieţii politice şi sociale româneşti, contactele cu diferite personalităţi ale vremii, potenţialul economic şi rolul României în calitate de factor de echilibru şi stabilitate în Balcani.
Perioada aflată în atenţia noastră este marcata, la limita sa cronologică inferioară, de recunoaşterea noului regim monarhic constituţional instalat în România în luna mai 1866, de către reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti, printre care, fireşte, şi consulul britanic John Green, iar la limita superioară de recunoaşterea independenţei de stat a României prin acreditarea unui ministru plenipotenţiar si trimis extraordinar la Londra (Nicolae Calimachi-Catargi) şi, respectiv Bucureşti (William Arthur White), precum şi prin ridicarea consulatelor la rangul superior de legaţii.
Din parcurgerea acestor rapoarte diplomatice am putut identifica numeroase aspecte menite a clarifica poziţia oarecum rezervată a diplomaţiei britanice faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, dificultăţile de adaptare a societăţii româneşti la noul regim monarhic constituţional şi mecanismul parlamentar, aşa cum erau ele surprinse de consulii englezi acreditaţi la Bucureşti. Cel care avea să cunoască destul de bine realităţile societăţii româneşti, avea să fie consulul englez la Bucureşti, John Green, care a îndeplinit această funcţie o lungă perioadă de timp, aproape două decenii (între 1859 şi 1874). Acestuia, avea să-i succeadă la Consulatul de la Bucureşti: H. C. Vivian (1874-1876), Charles E. Mansfield (1876-1878) şi William Arthur White (1878-1886).
Aşa cum bine se cunoaşte, la 11/23 februarie 1866, în urma unei „conspiraţii” politico-militare bine organizate, Alexandru Ioan I era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni, printre care amintim: instituirea domniei personale prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi diminuarea atribuţiilor Parlamentului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colaboratorii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al "camarilei". Pe de altă parte, nu pot fi ignoraţi nici factorii externi, Puterile garante şi Curtea suzerană privind cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza, socotite un real pericol pentru "ordinea europeană", înseşi relaţiile cu Franţa, principala susţinătoare a Domnului român, cunoscând o tot mai pronunţată răceală.
După consumarea loviturii de stat de la 11/23 februarie 1866, s-a instituit imediat o Locotenenţă Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu (care nu se afla în Bucureşti, fiind înlocuit de D. A. Sturdza) şi colonelul Nicolae Haralambie, care îşi va asuma sarcina numirii unui Guvern provizoriu sub preşedinţia lui Ion Ghica. Prima măsură adoptată de noul Cabinet avea să fie convocarea Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă extraordinară pentru a lua act de abdicarea Domnitorului. Cu acest prilej, primul ministru recomanda candidatura Contelui de Flandra la Tronul Principatelor Unite, sub numele de Filip I, propunerea primită în unanimitate .
Faţă de acţiunea de la 11/23 februarie 1866, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, lovitura de stat fiind considerată o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din august 1858. Prin urmare, au fost transmise consulilor de la Bucureşti instrucţiuni identice pentru a nu întreţine relaţii directe cu autorităţile locale şi de a recomanda acestora din urmă menţinerea ordinii şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia deciziile Conferinţei de la Paris . Recunoaşterea noii stări de lucruri ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general. De altfel, consulul englez la Bucureşti avertiza Foreign Office-ul că în eventualitatea în care Marile Puteri ar respinge ideea Prinţului străin, Guvernul provizoriu va proclama independenţa .
Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor garante şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române, după refuzul oficial al Contelui Filip de Flandra şi în urma tatonării cercurilor diplomatice de la Paris, supun unui plebiscit candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României . Organizarea plebiscitului avea să determine, însă, declanşarea unei manifestaţii separatiste la Iaşi (3/15 aprilie 1866) în frunte cu Nicolae Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi (supus rus), Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi Mitropolitul Calinic Miclescu. Detalii asupra acestei mişcări separatiste ne oferă consulul englez de la Bucureşti, pe baza informaţiilor primite de la omologul său de la Iaşi, evidenţiind, totodată, amestecul Guvernului rusesc în susţinerea separatiştilor .
Odată cu promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Cât priveşte diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, secretarul de stat britanic pentru Afaceri Externe, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan . Preocupările privind „chestiunea română” aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, John Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la capăt” .
Izbucnirea conflictului austro-prusian şi înfrângerea rapidă a Austriei (11/23 august 1866) aveau să determine Poarta să-şi reconsidere poziţia faţă de Principate. După îndelungate tratative, emisarul român la Constantinopol, fostul bey de Samos Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; „demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv”, deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept „loc de adunare tulburătorilor”; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane „toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei” .
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri, aşa cum avea să constate consulul John Green, l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”, iar condiţiile drept „oneroase”. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor . Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind „germenele regalităţii” .
Complicaţiile survenite prin izbucnirea revoltelor din Creta şi pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. La sugestia Franţei va avea loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 un schimb de scrisori între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoscând ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept „punct de adunare celor ce pregătesc tulburări”, Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut . Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă.
O astfel de modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării „chestiunii orientale”.
Cabinetul de la Petersburg – urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români – îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct . Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Cu prilejul audienţei acordate consulilor, Domnitorul avea să aprecieze „viul şi simpaticul interes ce guvernele străine au avut neîntrerupt pentru România”. În acelaşi timp, îşi exprima speranţa că va beneficia în continuare de sprijinul Puterilor garante pentru a da cât mai curând „o dezvoltare salutară şi de progres tuturor intereselor acestei ţări şi a-i garanta viitorul său prin principiile de ordine şi de stabilitate ce ne silim a inaugura” .
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură (octombrie 1866) . Consulul englez la Bucureşti consemnează succesul de care s-a bucurat Principele României la Constantinopol, concesiile suplimentare făcute de Poartă, precum şi primirea entuziastă făcută de autorităţi şi populaţia bucureşteană. În acelaşi raport, ţinînd cont de noua situaţie de la Bucureşti, John Green solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca „agent şi consul general britanic în Moldo-Valahia” .
Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I şi aceasta întrucât diplomaţia ţaristă se hotărâse să acţioneze unilateral, consulul rus Offenberg prezentându-se în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi .
Extrem de interesante sunt rapoartele diplomatice privind demersurile sistematice ale diplomaţiei de la Bucureşti şi ale Domnitorului Carol I de dobândire a independenţei pe cale diplomatică.
Încă de la începutul domniei, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele şi prestigiul Casei sale, dar în egală măsură şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, implicându-se direct în coordonarea politicii externe româneşti, colaborând îndeaproape cu cei care aveau să îndeplinească funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenţii diplomatici străini acreditaţi în capitalele europene purtau o corespondenţă specială, separată, cu Domnitorul.
Un eventual sprijin din partea Angliei în privinţa revendicărilor româneşti nu putea sosi atâta timp cât această putere respecta politica sa tradiţională de menţinere a echilibrului european şi, implicit, a integrităţii Imperiului otoman. Devine explicabil faptul de ce Cabinetul de la St. James ţinea să descurajeze aspiraţiile spre independenţă ale românilor. De altfel, în cursul unei lungi întrevederi cu Domnitorul României, consulul englez îşi manifesta temerea faţă de o posibilă alianţă între Prusia şi Rusia, alianţă din care ar face parte şi România şi care ar fi putut afecta nefavorabil poziţia lui Carol I. De fapt, dorinţa acestuia din urmă era aceea ca Prusia să acţioneze de comun acord în afacerile Orientului cu Anglia şi Franţa .
Acuitatea divergenţelor dintre cele şase Curţi garante nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, ceea ce se va răsfrânge şi asupra conduitei factorilor de răspundere de la Bucureşti în privinţa modalităţilor de acţiune pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora, în eventualitatea unor modificări teritoriale, Franţa ar sprijini anexarea Principatelor de către Austria , ceea ce va determina o orientare a cercurilor conducătoare de la Bucureşti spre Rusia şi Prusia.
Pe de altă parte, atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate şi înarmate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste nu numai la Paris şi Viena, ci şi la Londra, rapoartele lui Green fiind o mărturie în acest sens .
Cum era şi firesc, numeroase rapoarte ale consulului englez la Bucureşti privesc situaţia politică din România, dificultăţile guvernării şi eforturile Domnitorului în direcţia asigurării unei stabilităţi absolut necesare pentru bunul mers al ţării.
Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, Monarhul renunţă la formula Guvernului pur radical, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre soluţia unui Cabinet de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile.
Colaborarea Domnitorului cu liberalii radicali şi încrederea acordată îndeosebi lui Ion C. Brătianu, măsurile adoptate de acesta din urmă împotriva evreilor au contribuit la răspândirea unor aspre critici atât în interior, cât şi în afara graniţelor ţării . Intenţiile Guvernului de nuanţă radicală de a organiza armata după modelul prusian şi de a o înzestra cu armament şi muniţii importate din ţara de origine a Principelui Carol , suspiciunea cercurilor politice europene în legătură cu existenţa unui plan de „cucerire a Transilvaniei” şi legăturile cu republicanii francezi , zvonurile despre o posibilă suspendare a Constituţiei şi instituirea unei dictaturi sunt realităţi ori numai simple supoziţii care se regăsesc pe larg în rapoartele lui John Green.
Nevoit, ca urmare a numeroaselor presiuni externe, să renunţe la colaborarea cu radicalii, la sfârşitul anului 1868, Carol I se orientează spre formula Guvernului de coaliţie, un guvern alcătuit din elemente liberale şi conservatoare moderate. Este vorba de Cabinetul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie, aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi între primul şi Vasile Boerescu, au provocat mari dificultăţi premierului, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente . Atent observator al vieţii politice româneşti, consulul englez la Bucureşti sesiza, la rândul său, permanentizarea conflictelor dintre miniştri, situaţia financiară dezastruoasă, nemulţumirea generală a cadrelor ofiţereşti, acţiunile opoziţioniste ale grupării radicale şi lipsa de simpatie faţă de persoana lui Carol I, cel care – cu obstinaţie – refuza să consimtă la retragerea Guvernului .
Colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870, din cauza disfuncţionalităţilor amintite anterior. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu, era nevoit să se retragă. În urma unor indiscreţii răuvoitoare, s-a aflat că acesta fusese iniţiatorul unui proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869 . Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înaintează demisia, în ianuarie 1870, fapt ce antrenează retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I, în speranţa convingerii acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că o astfel de tactică nu şi-a atins scopul, dar Monarhul – dând dovadă de o remarcabilă abilitate politică – va apela, la rândul său, la stratagema abdicării, cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.
Ascensiunea conservatorismului pe plan european reclamase orientarea Domnitorului spre elemente moderate sau alternativa Guvernului de coaliţie, de natură a oferi Puterilor garante suficiente asigurări de strictă neutralitate în politica externă. Intuind pericolul izolării pe scena politică, îndeosebi după dizolvarea Corpurilor legiuitoare în care deţineau majoritatea, liderii grupării radicale iniţiază o serie de acţiuni opoziţioniste, încă de la începutul anului 1869. Mijloacele practicate de aceştia au variat: iniţial, au declanşat o veritabilă campanie de presă, apoi au apelat la diferite întruniri publice şi, nu în ultimul rând, petiţii şi interpelări parlamentare . Preferinţa evidentă a Monarhului pentru un Guvern de orientare moderată a determinat o amplificare a atacurilor presei liberale îndreptate împotriva persoanei sale, la care se adaugă colportarea zvonurilor de abdicare şi ameninţările cu diverse atentate. Răspunzând unor astfel de provocări, Monarhul, în mod ostentativ, se plimba pe străzile Capitalei însoţit doar de aghiotantul său şi îşi intensifica inspecţiile militare, urmărind a se asigura de loialitatea armatei în cazul unei lovituri de stat ca cea de la 11/23 februarie 1866 . Acţiunile opoziţioniste – care urmăreau să demonstreze că era indispensabil concursul „roşilor” la opera de guvernare – nu au făcut altceva decât să-l irite pe Domnitor. Contrar aşteptărilor, Carol I se dovedea a fi ferm hotărât să nu cedeze presiunilor sufocante din cursul anului 1869 şi începutul celui următor. Putem deduce astfel că opoziţia sa în privinţa revenirii la conducere a radicalilor se datora atât unor cauze obiective – atitudinea defavorabilă şi presiunile Puterilor garante –, cât şi subiective, ţinând cont de atacurile deschise la adresa persoanei sale.
Un loc aparte în rapoartele diplomatului englez Arthur C. Green, care gira pentru perioada iulie-septembrie 1870 afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti, îl ocupă relatarea detaliată a evenimentelor de la Ploieşti, acţiunile radicalilor şi atitudinea autorităţilor, care a variat de la fermitate la neputinţă .
Instabilitatea politică, crizele guvernamentale succesive, imposibilitatea desfăşurării unei activităţi legislative normale, libertatea absolută a presei – care întreţinea o atmosferă încordată pe plan intern – sunt tot atâtea motive care l-au determinat pe Carol I să încerce modificarea Constituţiei în sens autoritar. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul britanic la Bucureşti, John Green, Domnitorul reliefează dificultăţile întâmpinate şi eventualitatea retragerii sale. Pentru a remedia această situaţie critică existau, în opinia lui, diverse posibilităţi. Fie înlăturarea Constituţiei prin intermediul unei lovituri de stat, însă jurământul său din 1866 l-ar împiedica să pună în practică o astfel de măsură, fie revizuirea Pactului fundamental cu sprijinul Parlamentului, ceea ce părea dificil de realizat în condiţiile în care liberalii radicali aveau un număr însemnat de mandate. Cea mai sigură modalitate – în opinia lui Carol I – ar fi intervenţia Puterilor garante pentru reglementarea regimului politic din România şi a statutului ei juridic internaţional . Izbucnirea războiului franco-prusian, posibila generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei au determinat o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
Concentrarea trupelor ruseşti în apropierea Prutului (aprilie 1870) şi eventualitatea intervenţiei acestora în România stârniseră îngrijorarea Domnitorului, fiind binecunoscute la Bucureşti intenţiile Imperiului rus de anulare a clauzelor restrictive din Tratatul de la Paris. Suspiciunea avea să fie alimentată de informaţiile furnizate de ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, potrivit cărora Rusia intenţiona să aducă în discuţia viitorului Congres de pace problema „neutralizării Mării Negre şi a teritoriului cedat României (sudul Basarabiei - n.n.)” .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870 . Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre.
De reţinut că membrii Guvernului Manolache Costache Epureanu (aprilie-decembrie 1870) împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Pe de altă parte, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcinează pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente amintite anterior şi care ţineau de linia politică a Guvernului britanic, Lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Cert este că diplomaţia britanică nu va încuraja nici intenţiile Domnitorului României de a modifica în sens autoritar Constituţia, sugerându-i acestuia consultarea cu oamenii politici din ţară pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina . În asemenea circumstanţe, diplomatul englez John Green, la solicitarea secretarului de stat, redacta un amplu raport privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a Principatelor în ultimii 20 de ani şi progresele înregistrate. Este un raport care merită toată atenţia şi care evidenţiază anumite realităţi, bazate pe date statistice şi constatări personale ale consulilor englezi de la Bucureşti, Iaşi şi a vice-consulilor de la Galaţi şi Brăila .
Incontestabil, situaţia devenea din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra afacerii căilor ferate, şi anume falimentul companiei prusiene prezidată de Stroussberg, căreia i se concesionase construcţia reţelei de căi ferate. Şi cum Principele României avusese un rol hotărâtor în respectiva concesionare, atacurile opoziţiei erau îndreptate cu prioritate contra sa, fiind socotit principalul răspunzător . Problema căilor ferate române va căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.Aşa cum rezultă şi din rapoartele consulului englez, la întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române .
John Green relatează, adeseori fără a face comentarii personale, şi evenimentele de la Sala Slătineanu din 10/21 martie 1871, unde avusese loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea determinase, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei. Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale, ameninţând în consecinţă cu abdicarea . Conştienţi de pericolele abdicării, oamenii politici conservatori se vor reuni în jurul Tronului, instituindu-se prima guvernare stabilă de după 1866, cea prezidată de Lascăr Catargiu.
O notă distinctă şi plină de culoare, străbătută de parfumul epocii, o prezintă descrierea de către diplomatul britanic a ceremonialului de acreditare a consulilor în România şi a ceremonialului privind aniversarea zilei de naştere sau a zilei onomastice a Suveranilor străini .
Reţin atenţia şi rapoartele agentului diplomatic englez privind intenţia Guvernului princiar de a proclama independenţa României în 1873 şi strădaniile ministrului de Externe, Vasile Boerescu, în acest sens atât pe plan diplomatic, cât şi mediatic, precum şi călătoriile Domnitorului Carol la Viena şi Berlin . Într-adevăr, în cursul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri fusese avansată ideea iniţierii de negocieri cu diplomaţia otomană în vederea capitalizării tributului , soluţie ce părea a avea sorţi de izbândă în condiţiile în care Poarta traversa o acută criză financiară. Un astfel de proiect era impulsionat şi de existenţa unor informaţii potrivit cărora Egiptul solicitase acelaşi lucru, iar discuţiile începuseră deja . Imperiul otoman, de fapt, se opunea categoric unor asemenea negocieri, existând temerea faţă de apropierea României de Austro-Ungaria. Mai mult, refuza chiar să recunoască reprezentantului român la Constantinopol, Ioan Gr. Ghica, titulatura de agent diplomatic .
Relaţiile vor deveni şi mai tensionate în momentul în care Marele Vizir expediază, în septembrie 1873, o scrisoare direct Şefului statului român, negând orice drept al "Principatelor moldo-valahe" de a încheia convenţii cu alte Puteri. Reacţia cercurilor politice de la Bucureşti s-a manifestat imediat, Vasile Boerescu adresând Guvernului otoman o notă de protest. Invocând vechile Capitulaţii, ministrul român de Externe evidenţia autonomia de care s-au bucurat Principatele, precum şi dreptul acestora de a încheia tratate cu alte state .
După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât asupra activităţii acestui diplomat se păstrează anumite referinţe biografice, le menţionăm aici.
Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .
Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .
Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.
Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti.
Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit, a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România.
În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente în cursul vizitei sale în Anglia în august 1874. Ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, convins că obiectivul Principelui României era obţinerea independenţei, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau numeroase probleme .
Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”.
Majoritatea rapoartelor sale sunt impregnate şi de amprenta personală, spre deosebire de predecesorul său, neezitând a-şi expune propriile comentarii şi sugestii privind acceptarea titulaturii de România , dreptul acesteia de a încheia convenţii comerciale cu alte state şi necesitatea încheierii unei astfel de convenţii cu Marea Britanie , izbucnirea crizei orientale şi atitudinea cercurilor politice de la Bucureşti , situaţia politică din ţară , intenţia Rusiei de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei etc.
Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, consulul englez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict.
Pregătirile militare şi afirmaţiile lui G. Costa-Foru, agentul diplomatic român de la Viena, că la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au provocat reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Domnitorul declarase - în cursul unei întrevederi cu reprezentantul Angliei la Bucureşti -, intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876. Diplomaţia britanică nu era interesată în susţinerea cerinţelor româneşti, cu atât mai mult cu cât menţinerea integrităţii Imperiului otoman reprezenta o condiţie indispensabilă pentru exercitarea controlului asupra Canalului de Suez.
Diplomatul englez va părăsi România în cursul lunii mai 1876 şi se va întoarce la Alexandria, în acelaşi an, deţinând rangul diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .
După un scurt interimat de două luni al vice-consulului Charles Saint John, afacerile Consulatului britanic sunt preluate de colonelul Charles Edward Mansfield. Preluarea afacerilor Consulatului de la Bucureşti de către un militar de carieră se explică, probabil, prin evoluţia crizei orientale şi posibilitatea implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea la Rusia a celor trei districte basarabene. Din aceste motive, factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens.
Evoluţia cu rapiditate a crizei orientale va determina ca rapoartele consulului englez să urmărească cu prioritate eventualitatea implicării României în conflict , întrevederea de la Livadia cu Ţarul Alexandru al II-lea şi înalte oficialităţi ruse , reacţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti faţă de Constituţia otomană din decembrie 1876 , proclamarea independenţei de stat a României şi convenţia româno-rusă , rolul Armatei române în campania militară de la sud de Dunăre , intenţia Rusiei de a reanexa, la încheierea păcii, sudul Basarabiei, primind în compensaţie Dobrogea .
În mai 1878, colonelul Mansfield avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul articolului al cincilea din Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, Lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, Contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la Lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunăriii şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu , recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Anglia şi Germania prin note identice şi ceremonialul de prezentare a scrisorilor de acreditare a diplomatului englez în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
Aşa cum se poate constata, documentele diplomatice britanice sunt absolut indispensabile pentru cunoaşterea epocii şi conturarea unei imagini cât mai clare asupra eforturilor, în plin secol al XIX-lea, de modernizare şi integrare europeană a unei ţări aflate la confluenţa intereselor unor Mari Puteri.

Problema alegerii unui Prinţ străin la tronul Principatelor Române în timpul Congresului de pace de la Paris (1856)

2010-01-12T19:06:00.004+02:00

În cursul anului 1855, odată cu succesul previzibil al Puterilor europene şi al Imperiului otoman angrenate în conflictul cu Rusia, în atenţia cercurilor diplomatice avea să se plaseze şi problema statutului juridic internaţional al Principatelor Române. Astfel, eliminarea protectoratului rusesc asupra acestora şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă europeană, îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării şi neutralizarea Mării Negre sunt câteva din preocupările reprezentanţilor reuniţi în Conferinţa de la Viena.
În asemenea împrejurări, pentru prima dată într-un forum european, delegatul Franţei, baronul Bourqueney (foto) avea să aducă în discuţie, printr-un memoriu, la 14/26 martie 1855, problema unirii Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui Prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa, cu ereditatea succesiunii . Şi chiar dacă dezbaterile în această privinţă au fost amânate, sub rezerva unor deliberări ulterioare comune cu consimţământul Porţii, ideea ca atare a continuat să preocupe cercurile diplomatice, emigraţia română menţinând, pe plan extern, mereu viu interesul pentru cauza românească, aşa cum, în ţară, unioniştii săvârşeau un adevărat apostolat prin răspândirea ideii unirii sub un Prinţ străin. Pe această linie se înscriu numeroasele articole apărute în presa străină şi cea din ţară, tipărirea de broşuri explicative privind vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor, avansarea de memorii în mediile politice, atragerea unor personalităţi politice şi literare influente, care şi-au pus condeiul în favoarea cauzei româneşti.
Încă înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Viena, fusese adresat Prinţului Napoleon(foto), vărul Împăratului francez, un memoriu în care se solicita sprijinirea unirii şi, nici mai mult nici mai puţin, decât constituirea unui Regat independent sub conducerea sa1. La rândul său, cunoscutul om politic Nicolae Kretzulescu, prezentând dezavantajele domniei elective, sugera şi el, într-un alt memoriu avansat Franţei şi Angliei, necesitatea unirii Moldovei şi Munteniei într-un stat independent sub conducerea unui Prinţ străin ereditar. Printre argumentele invocate în favoarea acestei soluţii, se menţionează posibilitatea înlăturării oricăror influenţe şi ingerinţe din partea Austriei şi Rusiei asupra Principatelor . În Moldova, însuşi domnitorul Grigore Al. Ghica se va dovedi un ferm susţinător al ideii unirii sub un Prinţ străin, redactând un memoriu către reprezentanţii Puterilor europene la Conferinţa de la Viena, aşa cum Costache Negri fusese însărcinat a pune la dispoziţia acestora „toate datele istorice, toate informaţiile care ar putea contribui să-i lămurească asupra drepturilor şi dorinţelor ţării” .
Chestiunea Principatelor va fi reluată cu prilejul lucrărilor Congresului de pace de la Paris (februarie-aprilie 1856). După mărturisirile Contelui Cavour, în această perioadă Napoleon al III-lea ar fi propus Austriei, în schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardiniei –, Principatele Române, tronul revenind Ducelui de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg. S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întrunit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei .
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Congresului, problema Prinţului străin avea să suscite din ce în ce mai mult interesul cercurilor diplomatice europene şi al reprezentanţilor acestora în Principate. De pildă, consulul general al Angliei la Bucureşti, R. G. Colquhoun îl înştiinţa, în februarie 1856, pe ambasadorul englez de la Constantinopol, Stratford Canning, că populaţia din Principate, încurajată de cursul ultimelor evenimente, doreşte unirea Principatelor într-un singur stat sub un domnitor străin, cu garanţia colectivă a Puterilor europene şi, în cazul în care nu se accepta răscumpărarea tributului, sub suzeranitatea Porţii .
Opinia publică europeană era în egală măsură asaltată de numeroase articole în presă, comentându-se pe larg diferitele aspecte ale problemei orientale şi viitoarea organizare a Principatelor Române, nu de puţine ori nominalizându-se prezumtivi candidaţi la Tronul Principatelor Unite. Candidatura cea mai des invocată era aceea a Ducelui Nicolas de Leuchtenberg, nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înrudit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Maria), nepotul Ţarului Nicolae I . Presa belgiană, de pildă, preluând informaţii de la corespondenţii aflaţi la Paris, vehiculează ideea că Prusia ar fi dispusă a recomanda drept candidat pe tânărul Duce de Augustenburg, exclus de la succesiunea monarhiei daneze, în timp ce Anglia, în eventualitatea realizării unirii, l-ar putea accepta pe Ducele Nicolas Guillaume de Nassau .
Pe de altă parte, unioniştii menţineau o strânsă legătură cu publiciştii străini, francezi mai cu seamă, furnizând în permanenţă informaţii despre dorinţele populaţiei din Moldova şi Muntenia. De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit în opinia sa, pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat . Potrivit anumitor mărturii, încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra .
La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, consemna că voinţa unanimă este "Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe" . Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (decembrie 1856-ianuarie 1857), precum şi presupusele demersuri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei unirii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplomatice europene, astfel că Guvernul de la Bruxelles a fost nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe Blondeel din postul său .
Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la Bucureşti, Louis Béclard, sugerează ca fiind agreabilă şi posibilă candidatura Prinţului de Canino, Charles Lucien Bonaparte, sau a lui Pierre Napoleon Bonaparte . Asemenea preocupări se reflectă şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, preia zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a Prinţului de Savoia-Carignan .
Dintre publiciştii francezi devotaţi cauzei române, Elias Régnault, în a sa amplă lucrare intitulată Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene (apărută în 1855), considera că misiunea Puterilor europene, ce urmau a se întruni la Congresul de pace, trebuia să se circumscrie stopării acţiunii ameninţătoare a Rusiei contra Occidentului, ceea ce s-ar putea realiza prin unirea Moldovei şi Valahiei „sub un şef ereditar, duce, principe sau rege, ales din sânul unei dinastii europene”, precum şi prin transformarea noului stat într-un regat independent. Interesant este faptul că Régnault susţinea chiar ideea unirii într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti .
Cazul lui Régnault nu este unul izolat. Paul Bataillard, amicul paşoptiştilor români, avea să împărtăşească aceleaşi idei, elaborând, la începutul anului 1856, un consistent studiu, al cărui titlu era semnificativ: Primul punct al chestiunii Orientului. Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului. În opinia autorului, Principatele trebuiau să se unească sub un Prinţ străin ereditar, recunoscut de toate Puterile, dar care să nu fie „nici turc, nici grec, nici rus, nici austriac, …nici chiar german, căci orice german ar deveni instrumentul Austriei” .
Tot în sprijinul cauzei române, Edmond Texier redacta un Apel către Congres în favoarea românilor, unde face o amplă pledoarie în favoarea unirii Principatelor şi a constituirii unui stat independent, sub patronajul puterilor occidentale, cu un suveran aparţinând unei familii domnitoare din Europa .
Acestor lucrări li se vor adaugă alte zeci de articole favorabile publicate în presa franceză, dacă ar fi să le contabilizăm numai pe cele apărute în ajunul şi în timpul lucrărilor Congresului de la Paris. Un însufleţit susţinător al cauzei române avea să fie şi Saint Marc Girardin, care prin articolele sale publicate în „Journal des Débats” şi imediat traduse în ziarele din ţară, încerca să explice raporturile existente între Principate şi Poartă, îmbrăţişând ideea unirii sub un Prinţ străin, ales de români înşişi, care să dea noului stat „independenţa la care ţinteşte demult” .
Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.
Fostul Domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica(foto), îi sugera fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca "partida naţională" să persiste în acţiunea sa privind alegerea imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale Principatelor fiind compromise pentru totdeauna . Acest gest nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază necesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene. Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta protectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă” .
Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin reprezenta nu numai un corolar al statului unitar, ci şi un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu statele suverane europene. De altfel, din aceste motive, precum şi din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea atenţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Cabinetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, întrucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatârnare absolută a Principatelor de la Turcia” .
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercurilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Concluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .
Susţinerea principiului unirii sub un Prinţ străin ereditar, dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, va atinge punctul culminant în momentul desfăşurării lucrărilor Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857), reprezentând unul din punctele fundamentale ale programului naţional conturat şi exprimat acum cu claritate . Şi chiar dacă Puterile europene nu vor ţine cont, în privinţa alegerii unui Prinţ străin, de cerinţele românilor, principiul nu va fi abandonat, ci doar amânat.