SEMNIFICAŢIILE ZILEI DE 10 MAI

Ziua de 10 Mai are semnificaţii multiple în istoria românilor. Este vorba, în primul rând, de data de 10 Mai 1866, când Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul în calitate de Domnitor al României sub numele de Carol I(foto).

În condiţii în care Moldova şi Muntenia se aflau sub suzeranitate otomană şi protectorat rusesc, aducerea unui Prinţ străin dintr-o Casă domnitoare din Europa apuseană era o mai veche cerinţă a clasei politice româneşti. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi convocarea Congresului de Pace de la Paris în februarie 1856, românii au fost consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări în cadrul Divanurilor ad-hoc din 1857. Aici, alături de susţinerea ideii unirii celor două Principate Moldova şi Muntenia într-un singur stat sub numele de România, se solicita şi un Prinţ străin pe Tronul noului stat creat. Raţiunile erau de ordin intern şi extern: necesitatea înlăturării rivalităţilor pentru Tron ale vechilor familii boiereşti şi dobândirea independenţei de stat a României cu sprijinul Puterilor europene şi al Casei domnitoare din care ar fi provenit Prinţul. Alegerea unui Prinţ din Casa prusiană de Hohenzollern-Sigmaringen era socotită benefică, atât ca urmare a înrudirii acestei Case domnitoare cu cea a lui

Napoleon al III-lea (foto) al Franţei, cât şi a prestigiului de care se bucura în Europa vremii. În al doilea rând, este vorba de data de 10 Mai 1877 când parlamentarii şi cercurile guvernante ale vremii îi aduceau la cunoştinţă Domnitorului Carol I actul independenţei de stat a României, după ce cu o zi în urmă, la 9 Mai 1877, avusese loc proclamarea independenţei în Parlament de către ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. Intenţia oamenilor politici era aceea de a lega acest măreţ şi curajos act de data depunerii jurământului de către Carol I ca Domnitor al României la 10 Mai 1866, demonstrând în acest fel justeţea ideii aducerii unui Prinţ străin. În al treilea rând, data de 10 Mai 1881 reprezintă momentul încoronării lui Carol I al României şi a soţiei sale, Elisabeta, ca Rege şi, respectiv, Regină. Coroana Regelui Carol I (foto)

era făurită din oţelul unui tun capturat la Plevna de trupele române în războiul de independenţă. La data de 14 martie 1881 fusese proclamat Regatul României, însă încoronarea nu a putut avea loc atunci ca urmare a funeraliilor Ţarului Alexandru al II-lea asasinat de nihiliştii ruşi. Astfel, data de 10 Mai a căpătat o triplă semnificaţie şi avea să fie sărbătorită ca zi naţională a României din 1866 până în 1947, când prin samavolnicie monarhia era abolită şi înlocuită cu un regim republican.

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (II)

În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de Marele Duce Nicolae (foto). Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic . De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor” . Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” . Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare” . În cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă . Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României„ . Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Împăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România . Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne . Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei„ .

În Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I (foto) ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” . Într-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar” . De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată.

Aleksander Nelidov (foto) avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată . Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor. La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României” . Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente” . A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” . Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană . Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!” . Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe . În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei„ . De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei .

Pe de altă parte, Gorceakov (foto) exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării . Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere .

Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole (foto) şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României . Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre . Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc . Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui. În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere” . Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo” . În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea„ . Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna„ .

La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial (foto), unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!” . După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate” . Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major. Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de Osman Paşa (foto)

. În cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita . Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a Plevnei (foto).

Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei la 10 decembrie 1877. Toate acestea sunt binecunoscute şi tratate pe larg în istoriografie . Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie. O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei. Încă din 29 decembrie 1877 Domnitorul României, Carol I, preciza - într-o scrisoare adresată Marelui Duce Nicolae - că posibilitatea încheierii armistiţiului şi a preliminariilor păcii a produs o vie emoţie în rândul opiniei publice din ţară, România fiind îndreptăţită a participa la aceste negocieri în baza cooperării dintre cele două armate . Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei ţariste, participarea reprezentantului român la tratativele de pace nu era de dorit din motive lesne de sesizat. De aceea, se recomanda Guvernului de la Bucureşti să se adreseze direct cercurilor politice de la Petersburg, în acelaşi sens pronunţându-se şi Marele Duce Nicolae, care ţinea să afirme în plus că „interesele românilor nu au fost uitate” . La rândul său, Alexandru al II-lea (foto)

îl însărcinase pe Ignatiev să-i explice primului ministru român anumite chestiuni legate de negocierile de pace, oferind asigurări privind „interesul amical pe care-l poartă României„ . La 21 ianuarie/2 februarie 1878, Marele Duce Nicolae îi scria din nou Domnitorului, mărturisindu-i că a primit preliminariile păcii transmise de la St. Petersburg, unde interesele României au găsit o justă satisfacţie prin recunoaşterea independenţei din partea Porţii şi printr-o despăgubire teritorială . Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I să sondeze din nou disponibilitatea Cabinetelor europene faţă de recunoaşterea independenţei şi neutralităţii României, înainte de semnarea păcii. Domnitorul apelează în acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Guvernului britanic , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile . La curent cu iniţiativa Guvernului princiar, cancelarul Gorceakov ţinea să-i precizeze limpede generalului Iancu Ghica decizia Rusiei de a respinge cu fermitate orice fel de dezbateri, în cadrul viitorului congres european, privind neutralizarea României, o astfel de propunere fiind socotită „o ofensă directă la adresa ei” . Pe de altă parte, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, solicita agentului român de la Paris, Callimachi-Catargi, să-l contacteze pe ambasadorul otoman din capitala Franţei, pentru a tatona terenul în vederea recunoaşterii independenţei de către Poartă. O asemenea iniţiativă, dacă era încununată de succes, ar fi înlăturat – în opinia şefului diplomaţiei române – pretenţia Rusiei de a încorpora sudul Basarabiei ca „teritoriu turcesc” . La rândul său, Carol I îi destăinuia consulului francez la Bucureşti temerea faţă de tendinţa Rusiei de a trata retrocedarea sudului Basarabiei direct cu Poarta, deci în afara preconizatului Congres european, şi tocmai de aceea prefera să obţină dinainte recunoaşterea independenţei. Domnitorul nutrea speranţa că diplomaţia franceză va interveni la Constantinopol în acest sens . Numai că ministrul de Externe francez nu era deloc înclinat să dea curs unei asemenea iniţiative, întrucât nu dorea să indispună diplomaţia rusă. La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezenta „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorat de materializarea unei asemenea intenţii, Domnitorul adresa o nouă scrisoare Ţarului Alexandru al II-lea, mărturisind enormele dificultăţi ce ar provoca în România orice rectificare de teritoriu. De altfel, în cursul întrevederii cu Ignatiev, Suveranul declarase pe un ton ferm că „nu poate să se învoiască la cedarea Basarabiei (a sudului acesteia – n.n.)” . Faţă de ameninţările şi ingratitudinea Rusiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, după dezbateri aprinse, adoptau în unanimitate o moţiune ce reliefa limpede hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei, având în vedere următoarele motive: că integritatea teritorială era garantată de Puterile europene, garanţie reînnoită de Rusia prin art. 2 din convenţia de la 4/16 aprilie 1877, că partea română şi-a respectat cu fidelitate obligaţiile ce derivau din această convenţie, că a participat, cu mari jertfe materiale şi umane, la războiul de la sud de Dunăre şi că, în fine, o Românie independentă şi omogenă corespunde atât intereselor vecinilor, cât şi Europei . Într-un Memoriu înaintat Puterilor europene, diplomația de la București încerca să demonstreze că schimbul propus de Rusia era prejudiciabil intereselor româneşti, prin răpirea sudului Basarabiei fiind dificil de a stabili comunicaţii cu Dobrogea, provincie separată de restul României de către fluviul Dunărea şi mlaştinile impracticabile situate în aval de Călăraşi şi până la Brăila. Prin urmare, în pofida tuturor consideraţiilor istorice şi politice, de drept, ca şi a intereselor, materiale, economice şi administrative, abandonarea sudului Basarabiei ar antrena după sine rezultate nefaste şi ar determina reacţia potrivnică a opiniei publice româneşti. În schimb, posesiunea asupra sudului Basarabiei şi a Deltei Dunării nu ar face altceva decât să consolideze independenţa României şi ar încununa cu succes misiunea care i-a fost încredinţată în 1856, aceea „de a supraveghea, cu energie şi statornicie, libera navigaţie pe Dunăre„ . Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei„ . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine, Germania, au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: „Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)

Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial. În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale. Respectivele demersuri se împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti . Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.

Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre. Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” . Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani . Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român . Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului – Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie . Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene . Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” . În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene . Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” . O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.

În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă. De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” . Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” . Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme . Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” . Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia , avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său . O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei . Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” . Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord . Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .

Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .

VIZITA MINISTRULUI DE EXTERNE RUS S.D. SAZONOV ÎN ROMÂNIA (IUNIE 1914)

După războaiele balcanice din 1912-1913, pe planul relațiilor internaționale din zona sud-est europeană devin tot mai perceptibile eforturile celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, de a menține România în alianță, în cazul Puterilor Centrale, iar în cazul Antantei, de a o atrage de partea sa.

Pe linia acestor din urmă demersuri se înscrie și inițiativa îmbunătățirii relațiilor româno-ruse, prin intermediul diplomației franceze, dar și ca urmare a noii politici imprimate de Serghei Dimitrievici Sazonov (foto), ministrul de Externe rus . Nu este mai puțin adevărat că existau și interese comune ale celor două state în ceea ce privește menținerea statu-quo-ului în Balcani, libertatea comerțului la Marea Neagră și Strâmtori, precum și o politică de apropiere față de Serbia. Primele semne ale unei politici favorabile a Rusiei la adresa României sunt sesizabile încă din timpul și la sfârșitul războaielor balcanice, diplomația rusă sprijinind demersurile României de instaurare a păcii în Balcani și, mai ales, de stopare a intereselor expansioniste bulgare în dauna Serbiei. La fel de semnificativă din acest punct de vedere este și vizita întreprinsă de principii moștenitori, Ferdinand și Maria, însoțiți de prințul Carol, în capitala Rusiei, în martie 1914, avându-se în vedere o proiectată căsătorie a acestuia din urmă cu Marea Ducesă Olga, una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea.

Și chiar dacă un asemenea proiect nu se va concretiza, atât ministrul Sazonov, cât și reprezentantul diplomatic al României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy (foto), căutau un pretext pentru o eventuală întâlnire între Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I și o vizită a șefului diplomației ruse în România . În cele din urmă, se ajunge la varianta unei vizite la Constanța a Țarului, care se afla deja la reședința de vară de la Livadia, din Crimeea, însoțit de ministrul său de Externe. Dacă vizita Țarului a avut loc la 1/14 iunie 1914 și a durat 14 ore, cea a lui Sazonov s-a extins pe durata câtorva zile, la București și Sinaia, având convorbiri nu numai cu regele Carol I, ci și cu premierul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Externe român, Porumbaru.

Dacă detaliile legate de vizita Țarului Nicolae al II-lea (foto) sunt, în general cunoscute, cele despre convorbirile purtate de șeful diplomației ruse cu oficialitățile române nu au fost pe deplin exploatate. Tocmai de aceea, ne-am propus publicarea raportului înaintat de Sazonov Țarului la 11/24 iunie 1914, document care se regăsește în fondul personal Constantin Diamandy de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București . Așa cum se va putea observa, șeful diplomației ruse se referea la ecoul pozitiv, la nivelul opiniei publice româneşti, al vizitei Țarului la Constanța, la convorbirile politice avute cu regele Carol I și Ion I. C. Brătianu, la interesele comune existente între cele două state în ceea ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în Balcani şi comerţul în zona Mării Negre şi a Strâmtorilor, dar şi atitudinea României în eventualitatea unui conflict declanşat prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria. Concluzia raportului era aceea că există o dispoziţie favorabilă la nivelul cercurilor conducătoare din România faţă de Rusia, exprimându-se speranţa în evoluţia ulterioară a relaţiilor de bună vecinătate. ******************************************************************************************************************************** Prea supusul raport al Ministerului Afacerilor Străine S.D. Sazonov. Având fericirea de a asista în ziua de 1 iunie la întrevederea înaltă a Majestăței Voastre Imperiale cu Regele României la Constanța făcând apoi, conform indicațiunilor prea milostive primite de mine, o călătorie la București, am avut posibilitatea să mă conving personal de impresia pe care a produs asupra tuturor straturilor populațiunei vizita Majestăței Voastre cu Familia Augustă în România. Ne mai vorbind despre bucuria și recunoștința profundă, manifestată cu acest prilej de Rege, de entuziasmul armatei și al mulțimei aglomerate prin străzi, trebuie relevat faptul că la întâmpinarea din Constanța au participat nu numai cercurile guvernamentale ci și reprezentanții opoziției, parcă pentru a sublinia că sosirea Țarului Rus prezintă o sărbătoare pentru întreaga Românie care dorește să-l salute fără deosebire de partid. Din convorbirile mele cu toți oamenii de Stat și politicianii, cu care am avut ocazia să mă văd s-a confirmat prea clar tocmai acest sens al apariției la Constanța, alături de membrii Guvernului a Reprezentanților diferitelor instituții, precum și a capilor marcanți ai minorităței actuale din Cameră. Trecând de la impresii generale la conținutul convorbirilor cu diferitele persoane în mâinile cărora se concentrează în prezent direcțiunea politicei române, sunt dator să reamintesc vorbele de care am fost onorat în mai multe convorbiri de Regele Carol. Majestatea Sa nu ascundea fericirea provocată de evenimentul bucuros pentru Țara Sa. El exprima de asemenea mulțumirea Sa adâncă față de politica desinteresată și conciliantă pe care a urmat-o Rusia, conform directivelor Majestății Voastre, în timpul recentei crize în Balcani, ceea ce într-o măsură considerabilă a contribuit la pacificarea finală a peninsulei. România, după spusele Regelui, a fost fericită de a duce în această divoțiune un ajutor după posibilitățile ei și că ar fi întoadeuna bucuroasă de a colabora cu Rusia pentru menținerea păcei și ordinei în Balcani. O atare colaborare apare Regelui Carol cu atât mai naturală cu cât Rusia și România sunt legate prin comunitatea intereselor, în acelaș domeniu egal de important pentru una și alta, în calitate de țări riverane la Marea Neagră, care nu au altă ieșire pentru comerțul maritim de cât aceia prin strâmtorile turcești. Regele Carol mi-a spus că el, cu o satisfacție osebită a auzit de la Majestatea Voastră Imperială că în această privință ar fi trebuit să se stabilească între Rusia și România concordarea acțiunilor pentru a atinge același țel – îngrădirea circulației comerciale prin strâmtori de orice eventualități. Împărtășind complect această părere, Majestatea Sa mi-a cerut să vorbesc în acest sens cu membrii Guvernului Său. Neamintind niciodata de Austro – Ungaria Regele, din contră, atingea de mai multe ori relațiile noastre cu Germanii, cu care prilej căuta să mă încredințeze că Împăratul Wilhem privește cu simpatie aproprierea dintre Rusia și România, în special consolidarea relațiilor bune între Curțile Domnitoare ale țărilor arătate. După spusele Sale, Împăratu German personal încurajă pe Prințul Carol la întreprinderea călătoriei la St. Petersburg, repetându-i că viitorul Domnitor al României trebue să grăbească a se prezenta Împăratului Rusesc, a cărui influență este atât de mare în Orientul apropiat. Eu nu am putut să nu indic Regelui o serie de cauze, care fără vina noastră au făcut să răcească într-o măsură relațiile noastre reciproce cu Germanii. Majestatea Sa și-a exprimat regretul sincer, adăogând însă că e de sperat că aceste neînțelegeri se vor dovedi trecătoare și că înțelegerea de mai înainte se va restabili în curând. La aceasta El a relevat că ideia trimiterii la Constantinopol a Generalului Sanders a fost personală a Împăratului Wilhelm pentru care motiv și se explică iritațiunea sa cunoscută în această chestiune, când numita misiune a întâmpinat din partea noastră proteste puternice. Vorbind despre sosirea recentă a lui Taalat Bey în România, Regele mi-a spus că acest bărbat de Stat Turc a produs asupra lui impresia de a fi un om moderat și prudent, însă că el probabil, trebuie să țină seama de membrii neastâmpărați din Cabinetul Otoman și înainte de toate Enver Pașa și Djemal Bei, atribuind el agravarea situației în Albania acțiunilor lor subversive. Cu privire la aceasta Regele, cu toate că recunoaște pericolul ce-L amenință pe nepotul său, s-a pronunțat mai mult cu speranțe în viitor și nădăjduind că Prințul Wied va reuși, în fine, să-și consolideze Tronul. Față de celelate State Balcanice Regele s-a mărginit la câteva cuvinte. Cu o simpatie deosebită El s-a pronunțat asupra Serbiei declarând că România n-ar putea să suporte slăbirea acestui Regat. Despre Greci Regele a vorbit în termeni mai puțini călduroși, exceptând de Venizelos a cărui prezență la putere el o consideră ca zălogul dezvoltărei liniștite a Greciei. În ce privește pe Bulgari Regele lăuda calitățile militare ale soldaților lor însă nu și-a ascuns indispoziția față de Regele Ferdinand. Dintre oamenii de Stat cu care am făcut cunoștință, primul loc după situația sa îl ocupă în momentul de față Brătianu care, cu toate că a luat asupra sa în cabinetul format de D-sa, portofoliul de Ministru de Război, însă el conduce aproape singur întreaga politică a României. Repetând din partea sa aproximativ aceleași lucruri ce le-am auzit eu de la Rege relativ la dorința Sa de a se acorda activitatea noastră pentru menținerea păcei în Balcani, Brătianu arăta asupra necesităței, după părerea sa, de a se asigura inalienabilitatea dispozițiilor păcei de la București. Negăsind oportun de a mă lega prin asigurărri categorice în acest sens, eu am preferat să trec sub tăcere această chestiune privată, însă amănunțit m-am oprit asupra caracterului general al relațiilor noastre reciproce cu România. Eu am atras atenția conlocuitorului meu asupra faptului că niciodată nu au existat motive serioase pentru rezerve între ambele state vecine, ci că noi am fost despărțiți artificial de cei interesați cari băgau neîncredere printre noi afirmând de o parte că Rusia nutrește intențiuni inamice față de România iar pe de altă parte că România și-a legat definitiv soarta de țările Triplei alianțe. Iar când noi ne-am convins că interesele noastre nu numai că nu sunt contrarii intereselor României, ci, din contra, în multe privințe sunt identice, noi am demonstrat nu numai în vorbe ci și în fapte că suntem gata de a merge mână în mână, neexceptând cazul în care noi am fi siliți până la o anume măsură să cedăm din curentul foarte înrădăcinat la noi de a susține interesele Bulgariei. Eu am subliniat că noi am pornit pe acestă cale fără ca să așteptăm în prealabil lămurirea chestiunei dacă România poate la rândul ei, cu o sinceritate la fel să pornească cu noi și dacă ea nu este legată prin obligațiile internaționale de așa natură ca să excludă posibilitatea unei colaborări de încredere cu noi. Brătianu mi-a răspuns că România nici într-un caz nu este obligată să participe la vreun război fără ca interesele ei personale să fie direct atinse. El a adăogat că sub influența greșelilor diplomației Austro-Ungare, relațiile între România și Monarhia dualistă au devenit în ultimul timp mai puțin amicale, însă condițiunile create prin vecinătatea ambelor țări le silesc volens-nolens de a nu aduce afacerea până la încordarea extraordinară a relațiilor reciproce. Nesocotind acest răspuns ca fiind destul de clar și dorind de a provoca pe intrlocutorul meu la o explicație mai definită, i-am pus simplu întrebarea: Care va fi atitudinea României față de o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria, dacă prima dintre ele va fi silită de împrejurări să înceapă acțiuni militare? Brătianu mi-a declarat că conduita României în acest caz va fi determinată în legătura cu natura împrejurărilor care ar servi Rusiei un motiv pentru a deschide acțiuni militare împotriva Austro-Ungariei și de asemenea de conjectura momentului care va corespunde în grad mai mult intereselor României. Aci, Ministru, mirat de întrebarea mea, la rândul său, m-a întrebat dacă admit, în asemenea împrejurări, posibilitatea izbucnirii unui război apropiat iar în legătură cu aceasta, a unui război general european. Eu m-am grăbit să liniștesc pe Brătianu spunându-i că am motive să sper în menținerea păcii în Europa și că o ciocnire armată între Rusia și Austro-Ungaria din inițiativa Rusiei, o pot concepe numai în cazul când, din caza chestiunei Albaneze sau sub vreun alt pretext, Austria ar intenționa să atace Serbia urmărind să cauzeze acestui Regat un detriment considerabil, față de care împrejurare, noi, probabil nu am fi putut rămâne indiferenți. Brătianu a relevat în acest caz drumurile noastre din nou se întâlnesc deoarece România nu are nici un interes a admite slăbirea Serbiei. Concluzia mea (generală) în urma acestei convorbiri, este că România nu este legată prin așa obligațiuni cari ar fi putut să o silească de a eși în orice împrejurări împreună cu Austria împotriva noastră însă de fapt, în cazul unui război între noi și Austro –Ungaria România se va alia cu partea care va fi mai puternică și va fi în stare să-i promită avantagiile cele mai mari. Printre alte chestiuni, în care în special ese în relief comoditatea intereselor Rusiei cu ale României, este înainte de toate chestiunea libertăței navigațiunei comerciale prin strâmtori. Am amintit deja cele ce mi-a spus în acestă privință Regele Carol. Brătianu, la rândul său s-a oprit la acest obiect, și cum în momentul de față datorită agravărei relațiilor Greco-Turce, se prevedea primejdia călcărei intereselor Ruso-Române în domeniul Strâmtorilor, noi am hotărât să profităm de aceste împrejurări spre a demonstra în acest exemplu, concomitent, printr-o eșire comună în apărarea intereselor arătate, unitatea de vederi stabilită între ambele guverne. Astfel s-a elaborat împreună textul telegramei identice în care se ordonă reprezentanților Ruși și Români la Constantinopol, ca printr-o înțelegere reciprocă să se atragă atenția Portei asupra faptului că agravarea următoare a relațiilor între Turcia și Grecia poate duce la o închidere nou a Strâmtorilor ceea ce va atinge interesele fundamentale ale altor State, și în primul rând, ale celor riverane la Marea Neagră, care nu vor putea rămâne indiferente față de aceasta. Având în vedere folosul indirect în urma impresiunei pe care ar avea să o producă și peste frontierele Turciei, eșirea noastră comună în chestiunea sus arătată, poate fi destul de întemeată, anume de faptul că situația geografică a ambelor țări le creează în chestiunea prezentă interese deosebite. Eșirea aceasta împreună cu o putere mai mare nu a putut să nu pară atrăgătoare pentru România, deoarece măgulirea de amor propriu al Regatului îi mărea prestigiul printre alte state Balcanice. În legătură cu posibilitatea unei ruperi deschise între Turcia și Grecia, Brătianu încă odată mi-a confirmat cele spuse de el înaintea Ambasadorului Imperial din București, relativa la declarațiunea recentă făcută lui Taalat Bey că România nu va admite război pe uscat între țările citate. Vorbind de greci Brătianu s-a pronunțat asupra lor negativ, respectând numai pe Venizelos. Cu acest prilej el și-a exprimat părerea că Grecii și Turcii ar fi putut găsi terenul pentru împăcare prin crearea, pentru insulele Hios și Mitilinene, a unei situațiuni asemănătoare cu acea cu care s-a menținut cu succes peste 30 de ani în Bosnia și Herțegovina: insulele ar fi considerate ca fiind sub suveranitatea Turciei, a cărei manifestare exterioară ar consta în prezența acolo a Comisarului Otoman însoțit de o gardă militară personală, iar administrația civilă și armata urmau să fie în mâinele grecilor. Eu am exprimat interlocutorului meu indoiala mea în îndeplinirea acestor presupuneri, adăogând însă, că dacă Turcii și grecii le-ar accepta, Rusia probabil, n-ar fi avut motive de a se împotrivi înfăptuitorilor. Profitând de întrevederea in persona, noi am atins de asemenea diferitele chestiuni la ordinea zilei din domeniul imediat al relațiilor Ruse-Române. În acest sens noi am atins chestiunea delimitării pe fluviul Prut care schimbându-și mereu albia în mare parte în detrimentul țărmului rusesc crează o frontieră foarte nestabilă. Contestând punctul nostru de vedere că drept frontieră trebue să fie considerat talvegul Prutului din anii 1812-1878, Brătianu demonstra greutatea stabilirei pentru prezent a acestei linii și insistă că în cazul dacă acesta s-ar îndeplini, reîntoarcerea la această linie de frontieră, ar crea mai multe neajunsuri de ordin practic de cât folos, de oarece fâșii separate de teritoriu al unui Stat s-ar afla pe ambele părți al fluviului creind neînțelegeri perpetuee și cicniri între străzile de la frontieră. Eu am răspuns că delimitarea recentă între Rusia și Germania pe Niemen a fost făcută conform ultimului cuvânt al artei topografice și că, probabil, la noi vor găsi de cuviință să aplice la Prut, în măsura posibilităței, aceleași procedee. Românii se vede că se intresează viu de chestinea devenită deja veche, a îmbunătățirei legăturilor feroviare între țara lor și Rusia și spera că acuma, față de îmbunătățirea relațiilor reciproce între ambele state, vor fi înlăturate unele din cauzele cari au împiedicat până în prezent rezolvarea favorabilă a acestei chestiuni. Brătianu ca și majoritatea românilor, își dă preferința legăturilor drumurilor ruse și române în direcțiunea Dorohoi – Novo-Selița, arătând că în caz de nu s-ar reuși să se obție eșirea din Dorohoi spre rețeaua ferovială rusă, România va fi silită să-și caute legătura cu rețeaua austriacă într-o apropiere imediată de frontiera rusă. Relevând primejdia pentru noi, din motive strategice, în legătura căilor ferate în direcțiunea indicată, eu am exprimat părerea, că probabil ar fi mai ușor de a accepta legătura căilor ferate ale noastre cu cele Române între Reni și Galați. Brătianu a privit cu simpatie această propunere, spunând că o asemenea rezolvare a acestei chestiuni mature ar fi foarte dorită, însă ca ea să nu fie prea amânată, deoarece singura comunicație feroviară actuală prin Ungheni, nici chiar acum nu corespunde schimbului de mărfuri între ambele țări și nici nu poate contribui la sporirea dorită a acestui schimb. În chestiunea cumpărării de Banca noastră țărănească a moșiilor mănăstirei române Sf. Spiridon situate în Basarabia, Brătianu nu desmințea promisiunile date nouă de cabinetul anterior de a acorda un concurs la încheirea acestei afaceri, însă arată că dacă aceasta s-ar fi înfăptuit în condițiunile propuse de noi adică pentru 8.000.000 de ruble, dobânzile pe capitalul realizat ar fi mult mai reduse față de veniturile obținute astăzi de la moșiile amintite. Aceasta că pune într-o situație grea instituțiile de binefacere susținute de monastirea Sf. Spiridon cu aceste venituri. Din această cauză Brătianu cerea insistent ca guvernul Imperial cel puțin să mărească prețul de cumpărare până la 10.000.000 ruble. Eu am răspuns la aceasta, că bazându-ne pe asigurările primite anterior (textual la vremea lor), noi am crezut această chestiune rezolvată, iar că rezolvarea nouă prezintă greutăți mai cu seamă că în cazul mărirei prețului, vânzarea pământului la țărani poate să devină imposibilă fără acoperirea păgubitoare pentru Bancă, din mijloace proprii.Cu toate aceasta Brătianu insista asupra rugămintei sale invocând impresiunea nefavorabilă pentru noi în România ce va fi provocată de închiderea instituțiunilor de binefacere, lipsite de mijloace pentru existența lor din cauza ceziunei nouă a moșiilor mănăstirești pe un preț redus. Din treburile pe care eu am avut prilej a atinge în convorbirile mele scurte cu Ministrul Afacerilor Străine, dl. Porumbaru, care în genere participă puțin la convorbirile mele politice cu Brătianu, numai chestiunea normalizării pescuitului în apele de frontieră a format obiectul unei examinări mai amănunțită. Cu acest prilej s-a stabilit de noi desideratul de a aranja pescuitul în așa mod încât pescarii noștrii să aibă posibilitatea de a se ocupa cu pescuitul fără a se pune în contradicție cu monopolul pescuitului existent în România. Sintetizând tot ce am văzut și auzit în timpul șederei mele de 3 zile în România sunt dator să raportez Majestății Voastre Imperale că am dedus din această călătorie cele mai bune impresii mărturisind dispoziția favorabilă pentru noi a Românilor și permițând a spera în desvoltarea următoare a relațiilor noastre de bună vecinătate. S. Petersburg, 11/24 Iunie 1914 (ss) Sazonov.

ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI AUSTRO-PRUSIAN (1866)

Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania . Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena .
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck (foto), cancelarul Prusiei, luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român . În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent .
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud" . Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania . În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin . Atât diplomaţia franceză, cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii .
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I, printre care se afla şi promisiunea că Guvernul princiar nu va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi nu se va întreprinde nicio acţiune îndreptată împotriva Austriei . La acestea se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Principelui Carol .
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România.
Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti (foto) cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România". Spre disperarea oficialităţilor austriece, o asemenea atitudine nu avea să fie singulară. În conformitate cu nota de mai sus, protopopul Balint, vicecomiţii din Zărand, Frâncu şi Hodoş, precum şi preotul Simion Groza afirmaseră limpede că "Hohenzollern va trimite în mod sigur trupe în Transilvania şi că toţi românii pot să se reunească pentru a realiza în secolul al XIX-lea ceea ce marele voievod Mihai a vrut să înfăptuiască" .
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Istvan Türr (foto) o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar" . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pe de altă parte, comentând zvonurile privind o iminentă acţiune armată românească dincolo de Carpaţi, George Bariţiu, într-un articol de fond al "Gazetei Transilvaniei", conchidea: "Noi (ardelenii - n.n.) nu vedem nici o posibilitate de invaziune moldavo-românească (...) Cu oastea regulată de numai 35 000, cu 80 tunuleţe şi cu vistieria ţării deşiartă (goală - n.n.) nu poţi face nici un pas din ţară, pre cât timp oastea turcească sta la Dunăre gata de invaziune pre tot minutul şi pre cât timp Carol I şi ţara, fără totala sa umilire şi înjosire, nu poate primi condiţiunile cele într-adevăr foarte aspre ale Porţii otomane, ci este silită a le respinge cu arma în mână" .
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase. Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor . De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta , declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Ulterior, într-un număr din decembrie 1866, "Gazeta Transilvaniei" îşi informa cititorii că "Principele din România încă în vara din urmă avea mandat de a se pregăti şi numai demersul cel înteţit al răsbelului fu cauza de nu succeseră alte urmări" . Potrivit relatărilor consulului francez la Bucureşti, deputaţii Babeş şi Mocsoni declaraseră în Dieta ungară că ardelenii doresc să se unească cu România sub Prinţul Carol, însă o astfel de eventualitate era extrem de periculoasă în acel moment, întrucât Austria şi maghiarii nu vor abandona cu uşurinţă Transilvania .
Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
Demisia ministrului de Finanţe Ion C. Brătianu, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, se poate să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare . Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.

DIPLOMATUL ENGLEZ WILLIAM ARTHUR WHITE ŞI ROMÂNIA

În mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei.
În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .
Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez merge mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .
Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă . Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturilor anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Întrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.
Între timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului . De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării . Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti refuză a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .
În acest context, aşa cum relatează reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu adresa Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte .
Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” . Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena .
Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .
Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest , ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică. În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.
La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .
După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.
Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.
Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.
De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie se înscrie chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881 . De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România .
Anul 1882 va fi marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .
Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, relatează despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .
Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .
La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White înregistra plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Împăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . În cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se vede nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .
Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Împărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .
În favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena . Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani sunt tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.
Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .
Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare.
De acum înainte, Regatul României se va bucura de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate se vor arăta Franţa şi Rusia, care, treptat, îşi intensifică eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut.
Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.
Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic.
O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numericeşte atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .
Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) se vor convoca noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. În asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire se vor confrunta majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic.
Este adevărat că această acţiune reformatoare iniţiată şi definitivată în 1884 aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici se regăseşte, credem, şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.
Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .