IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN RAPOARTELE DIPLOMAŢILOR ENGLEZI

Rapoartele diplomaţilor britanici de la Bucureşti reprezintă o preţioasă sursă de informaţii ce poate completa imaginea de ansamblu asupra societăţii româneşti, a modului în care era ea percepută de străini. Prin intermediul lor reuşim să surprindem aspecte ale vieţii politice şi sociale româneşti, contactele cu diferite personalităţi ale vremii, potenţialul economic şi rolul României în calitate de factor de echilibru şi stabilitate în Balcani.
Perioada aflată în atenţia noastră este marcata, la limita sa cronologică inferioară, de recunoaşterea noului regim monarhic constituţional instalat în România în luna mai 1866, de către reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti, printre care, fireşte, şi consulul britanic John Green, iar la limita superioară de recunoaşterea independenţei de stat a României prin acreditarea unui ministru plenipotenţiar si trimis extraordinar la Londra (Nicolae Calimachi-Catargi) şi, respectiv Bucureşti (William Arthur White), precum şi prin ridicarea consulatelor la rangul superior de legaţii.
Din parcurgerea acestor rapoarte diplomatice am putut identifica numeroase aspecte menite a clarifica poziţia oarecum rezervată a diplomaţiei britanice faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, dificultăţile de adaptare a societăţii româneşti la noul regim monarhic constituţional şi mecanismul parlamentar, aşa cum erau ele surprinse de consulii englezi acreditaţi la Bucureşti. Cel care avea să cunoască destul de bine realităţile societăţii româneşti, avea să fie consulul englez la Bucureşti, John Green, care a îndeplinit această funcţie o lungă perioadă de timp, aproape două decenii (între 1859 şi 1874). Acestuia, avea să-i succeadă la Consulatul de la Bucureşti: H. C. Vivian (1874-1876), Charles E. Mansfield (1876-1878) şi William Arthur White (1878-1886).
Aşa cum bine se cunoaşte, la 11/23 februarie 1866, în urma unei „conspiraţii” politico-militare bine organizate, Alexandru Ioan I era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni, printre care amintim: instituirea domniei personale prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi diminuarea atribuţiilor Parlamentului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colaboratorii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al "camarilei". Pe de altă parte, nu pot fi ignoraţi nici factorii externi, Puterile garante şi Curtea suzerană privind cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza, socotite un real pericol pentru "ordinea europeană", înseşi relaţiile cu Franţa, principala susţinătoare a Domnului român, cunoscând o tot mai pronunţată răceală.
După consumarea loviturii de stat de la 11/23 februarie 1866, s-a instituit imediat o Locotenenţă Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu (care nu se afla în Bucureşti, fiind înlocuit de D. A. Sturdza) şi colonelul Nicolae Haralambie, care îşi va asuma sarcina numirii unui Guvern provizoriu sub preşedinţia lui Ion Ghica. Prima măsură adoptată de noul Cabinet avea să fie convocarea Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă extraordinară pentru a lua act de abdicarea Domnitorului. Cu acest prilej, primul ministru recomanda candidatura Contelui de Flandra la Tronul Principatelor Unite, sub numele de Filip I, propunerea primită în unanimitate .
Faţă de acţiunea de la 11/23 februarie 1866, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, lovitura de stat fiind considerată o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din august 1858. Prin urmare, au fost transmise consulilor de la Bucureşti instrucţiuni identice pentru a nu întreţine relaţii directe cu autorităţile locale şi de a recomanda acestora din urmă menţinerea ordinii şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia deciziile Conferinţei de la Paris . Recunoaşterea noii stări de lucruri ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general. De altfel, consulul englez la Bucureşti avertiza Foreign Office-ul că în eventualitatea în care Marile Puteri ar respinge ideea Prinţului străin, Guvernul provizoriu va proclama independenţa .
Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor garante şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române, după refuzul oficial al Contelui Filip de Flandra şi în urma tatonării cercurilor diplomatice de la Paris, supun unui plebiscit candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României . Organizarea plebiscitului avea să determine, însă, declanşarea unei manifestaţii separatiste la Iaşi (3/15 aprilie 1866) în frunte cu Nicolae Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi (supus rus), Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi Mitropolitul Calinic Miclescu. Detalii asupra acestei mişcări separatiste ne oferă consulul englez de la Bucureşti, pe baza informaţiilor primite de la omologul său de la Iaşi, evidenţiind, totodată, amestecul Guvernului rusesc în susţinerea separatiştilor .
Odată cu promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Cât priveşte diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, secretarul de stat britanic pentru Afaceri Externe, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan . Preocupările privind „chestiunea română” aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, John Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la capăt” .
Izbucnirea conflictului austro-prusian şi înfrângerea rapidă a Austriei (11/23 august 1866) aveau să determine Poarta să-şi reconsidere poziţia faţă de Principate. După îndelungate tratative, emisarul român la Constantinopol, fostul bey de Samos Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; „demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv”, deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept „loc de adunare tulburătorilor”; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane „toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei” .
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri, aşa cum avea să constate consulul John Green, l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”, iar condiţiile drept „oneroase”. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor . Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind „germenele regalităţii” .
Complicaţiile survenite prin izbucnirea revoltelor din Creta şi pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. La sugestia Franţei va avea loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 un schimb de scrisori între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoscând ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept „punct de adunare celor ce pregătesc tulburări”, Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut . Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă.
O astfel de modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării „chestiunii orientale”.
Cabinetul de la Petersburg – urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români – îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct . Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Cu prilejul audienţei acordate consulilor, Domnitorul avea să aprecieze „viul şi simpaticul interes ce guvernele străine au avut neîntrerupt pentru România”. În acelaşi timp, îşi exprima speranţa că va beneficia în continuare de sprijinul Puterilor garante pentru a da cât mai curând „o dezvoltare salutară şi de progres tuturor intereselor acestei ţări şi a-i garanta viitorul său prin principiile de ordine şi de stabilitate ce ne silim a inaugura” .
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură (octombrie 1866) . Consulul englez la Bucureşti consemnează succesul de care s-a bucurat Principele României la Constantinopol, concesiile suplimentare făcute de Poartă, precum şi primirea entuziastă făcută de autorităţi şi populaţia bucureşteană. În acelaşi raport, ţinînd cont de noua situaţie de la Bucureşti, John Green solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca „agent şi consul general britanic în Moldo-Valahia” .
Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I şi aceasta întrucât diplomaţia ţaristă se hotărâse să acţioneze unilateral, consulul rus Offenberg prezentându-se în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi .
Extrem de interesante sunt rapoartele diplomatice privind demersurile sistematice ale diplomaţiei de la Bucureşti şi ale Domnitorului Carol I de dobândire a independenţei pe cale diplomatică.
Încă de la începutul domniei, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele şi prestigiul Casei sale, dar în egală măsură şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, implicându-se direct în coordonarea politicii externe româneşti, colaborând îndeaproape cu cei care aveau să îndeplinească funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenţii diplomatici străini acreditaţi în capitalele europene purtau o corespondenţă specială, separată, cu Domnitorul.
Un eventual sprijin din partea Angliei în privinţa revendicărilor româneşti nu putea sosi atâta timp cât această putere respecta politica sa tradiţională de menţinere a echilibrului european şi, implicit, a integrităţii Imperiului otoman. Devine explicabil faptul de ce Cabinetul de la St. James ţinea să descurajeze aspiraţiile spre independenţă ale românilor. De altfel, în cursul unei lungi întrevederi cu Domnitorul României, consulul englez îşi manifesta temerea faţă de o posibilă alianţă între Prusia şi Rusia, alianţă din care ar face parte şi România şi care ar fi putut afecta nefavorabil poziţia lui Carol I. De fapt, dorinţa acestuia din urmă era aceea ca Prusia să acţioneze de comun acord în afacerile Orientului cu Anglia şi Franţa .
Acuitatea divergenţelor dintre cele şase Curţi garante nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, ceea ce se va răsfrânge şi asupra conduitei factorilor de răspundere de la Bucureşti în privinţa modalităţilor de acţiune pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora, în eventualitatea unor modificări teritoriale, Franţa ar sprijini anexarea Principatelor de către Austria , ceea ce va determina o orientare a cercurilor conducătoare de la Bucureşti spre Rusia şi Prusia.
Pe de altă parte, atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate şi înarmate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste nu numai la Paris şi Viena, ci şi la Londra, rapoartele lui Green fiind o mărturie în acest sens .
Cum era şi firesc, numeroase rapoarte ale consulului englez la Bucureşti privesc situaţia politică din România, dificultăţile guvernării şi eforturile Domnitorului în direcţia asigurării unei stabilităţi absolut necesare pentru bunul mers al ţării.
Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, Monarhul renunţă la formula Guvernului pur radical, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre soluţia unui Cabinet de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile.
Colaborarea Domnitorului cu liberalii radicali şi încrederea acordată îndeosebi lui Ion C. Brătianu, măsurile adoptate de acesta din urmă împotriva evreilor au contribuit la răspândirea unor aspre critici atât în interior, cât şi în afara graniţelor ţării . Intenţiile Guvernului de nuanţă radicală de a organiza armata după modelul prusian şi de a o înzestra cu armament şi muniţii importate din ţara de origine a Principelui Carol , suspiciunea cercurilor politice europene în legătură cu existenţa unui plan de „cucerire a Transilvaniei” şi legăturile cu republicanii francezi , zvonurile despre o posibilă suspendare a Constituţiei şi instituirea unei dictaturi sunt realităţi ori numai simple supoziţii care se regăsesc pe larg în rapoartele lui John Green.
Nevoit, ca urmare a numeroaselor presiuni externe, să renunţe la colaborarea cu radicalii, la sfârşitul anului 1868, Carol I se orientează spre formula Guvernului de coaliţie, un guvern alcătuit din elemente liberale şi conservatoare moderate. Este vorba de Cabinetul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie, aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi între primul şi Vasile Boerescu, au provocat mari dificultăţi premierului, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente . Atent observator al vieţii politice româneşti, consulul englez la Bucureşti sesiza, la rândul său, permanentizarea conflictelor dintre miniştri, situaţia financiară dezastruoasă, nemulţumirea generală a cadrelor ofiţereşti, acţiunile opoziţioniste ale grupării radicale şi lipsa de simpatie faţă de persoana lui Carol I, cel care – cu obstinaţie – refuza să consimtă la retragerea Guvernului .
Colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870, din cauza disfuncţionalităţilor amintite anterior. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu, era nevoit să se retragă. În urma unor indiscreţii răuvoitoare, s-a aflat că acesta fusese iniţiatorul unui proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869 . Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înaintează demisia, în ianuarie 1870, fapt ce antrenează retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I, în speranţa convingerii acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că o astfel de tactică nu şi-a atins scopul, dar Monarhul – dând dovadă de o remarcabilă abilitate politică – va apela, la rândul său, la stratagema abdicării, cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.
Ascensiunea conservatorismului pe plan european reclamase orientarea Domnitorului spre elemente moderate sau alternativa Guvernului de coaliţie, de natură a oferi Puterilor garante suficiente asigurări de strictă neutralitate în politica externă. Intuind pericolul izolării pe scena politică, îndeosebi după dizolvarea Corpurilor legiuitoare în care deţineau majoritatea, liderii grupării radicale iniţiază o serie de acţiuni opoziţioniste, încă de la începutul anului 1869. Mijloacele practicate de aceştia au variat: iniţial, au declanşat o veritabilă campanie de presă, apoi au apelat la diferite întruniri publice şi, nu în ultimul rând, petiţii şi interpelări parlamentare . Preferinţa evidentă a Monarhului pentru un Guvern de orientare moderată a determinat o amplificare a atacurilor presei liberale îndreptate împotriva persoanei sale, la care se adaugă colportarea zvonurilor de abdicare şi ameninţările cu diverse atentate. Răspunzând unor astfel de provocări, Monarhul, în mod ostentativ, se plimba pe străzile Capitalei însoţit doar de aghiotantul său şi îşi intensifica inspecţiile militare, urmărind a se asigura de loialitatea armatei în cazul unei lovituri de stat ca cea de la 11/23 februarie 1866 . Acţiunile opoziţioniste – care urmăreau să demonstreze că era indispensabil concursul „roşilor” la opera de guvernare – nu au făcut altceva decât să-l irite pe Domnitor. Contrar aşteptărilor, Carol I se dovedea a fi ferm hotărât să nu cedeze presiunilor sufocante din cursul anului 1869 şi începutul celui următor. Putem deduce astfel că opoziţia sa în privinţa revenirii la conducere a radicalilor se datora atât unor cauze obiective – atitudinea defavorabilă şi presiunile Puterilor garante –, cât şi subiective, ţinând cont de atacurile deschise la adresa persoanei sale.
Un loc aparte în rapoartele diplomatului englez Arthur C. Green, care gira pentru perioada iulie-septembrie 1870 afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti, îl ocupă relatarea detaliată a evenimentelor de la Ploieşti, acţiunile radicalilor şi atitudinea autorităţilor, care a variat de la fermitate la neputinţă .
Instabilitatea politică, crizele guvernamentale succesive, imposibilitatea desfăşurării unei activităţi legislative normale, libertatea absolută a presei – care întreţinea o atmosferă încordată pe plan intern – sunt tot atâtea motive care l-au determinat pe Carol I să încerce modificarea Constituţiei în sens autoritar. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul britanic la Bucureşti, John Green, Domnitorul reliefează dificultăţile întâmpinate şi eventualitatea retragerii sale. Pentru a remedia această situaţie critică existau, în opinia lui, diverse posibilităţi. Fie înlăturarea Constituţiei prin intermediul unei lovituri de stat, însă jurământul său din 1866 l-ar împiedica să pună în practică o astfel de măsură, fie revizuirea Pactului fundamental cu sprijinul Parlamentului, ceea ce părea dificil de realizat în condiţiile în care liberalii radicali aveau un număr însemnat de mandate. Cea mai sigură modalitate – în opinia lui Carol I – ar fi intervenţia Puterilor garante pentru reglementarea regimului politic din România şi a statutului ei juridic internaţional . Izbucnirea războiului franco-prusian, posibila generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei au determinat o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
Concentrarea trupelor ruseşti în apropierea Prutului (aprilie 1870) şi eventualitatea intervenţiei acestora în România stârniseră îngrijorarea Domnitorului, fiind binecunoscute la Bucureşti intenţiile Imperiului rus de anulare a clauzelor restrictive din Tratatul de la Paris. Suspiciunea avea să fie alimentată de informaţiile furnizate de ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, potrivit cărora Rusia intenţiona să aducă în discuţia viitorului Congres de pace problema „neutralizării Mării Negre şi a teritoriului cedat României (sudul Basarabiei - n.n.)” .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870 . Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre.
De reţinut că membrii Guvernului Manolache Costache Epureanu (aprilie-decembrie 1870) împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Pe de altă parte, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcinează pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente amintite anterior şi care ţineau de linia politică a Guvernului britanic, Lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Cert este că diplomaţia britanică nu va încuraja nici intenţiile Domnitorului României de a modifica în sens autoritar Constituţia, sugerându-i acestuia consultarea cu oamenii politici din ţară pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina . În asemenea circumstanţe, diplomatul englez John Green, la solicitarea secretarului de stat, redacta un amplu raport privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a Principatelor în ultimii 20 de ani şi progresele înregistrate. Este un raport care merită toată atenţia şi care evidenţiază anumite realităţi, bazate pe date statistice şi constatări personale ale consulilor englezi de la Bucureşti, Iaşi şi a vice-consulilor de la Galaţi şi Brăila .
Incontestabil, situaţia devenea din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra afacerii căilor ferate, şi anume falimentul companiei prusiene prezidată de Stroussberg, căreia i se concesionase construcţia reţelei de căi ferate. Şi cum Principele României avusese un rol hotărâtor în respectiva concesionare, atacurile opoziţiei erau îndreptate cu prioritate contra sa, fiind socotit principalul răspunzător . Problema căilor ferate române va căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.Aşa cum rezultă şi din rapoartele consulului englez, la întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române .
John Green relatează, adeseori fără a face comentarii personale, şi evenimentele de la Sala Slătineanu din 10/21 martie 1871, unde avusese loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea determinase, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei. Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale, ameninţând în consecinţă cu abdicarea . Conştienţi de pericolele abdicării, oamenii politici conservatori se vor reuni în jurul Tronului, instituindu-se prima guvernare stabilă de după 1866, cea prezidată de Lascăr Catargiu.
O notă distinctă şi plină de culoare, străbătută de parfumul epocii, o prezintă descrierea de către diplomatul britanic a ceremonialului de acreditare a consulilor în România şi a ceremonialului privind aniversarea zilei de naştere sau a zilei onomastice a Suveranilor străini .
Reţin atenţia şi rapoartele agentului diplomatic englez privind intenţia Guvernului princiar de a proclama independenţa României în 1873 şi strădaniile ministrului de Externe, Vasile Boerescu, în acest sens atât pe plan diplomatic, cât şi mediatic, precum şi călătoriile Domnitorului Carol la Viena şi Berlin . Într-adevăr, în cursul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri fusese avansată ideea iniţierii de negocieri cu diplomaţia otomană în vederea capitalizării tributului , soluţie ce părea a avea sorţi de izbândă în condiţiile în care Poarta traversa o acută criză financiară. Un astfel de proiect era impulsionat şi de existenţa unor informaţii potrivit cărora Egiptul solicitase acelaşi lucru, iar discuţiile începuseră deja . Imperiul otoman, de fapt, se opunea categoric unor asemenea negocieri, existând temerea faţă de apropierea României de Austro-Ungaria. Mai mult, refuza chiar să recunoască reprezentantului român la Constantinopol, Ioan Gr. Ghica, titulatura de agent diplomatic .
Relaţiile vor deveni şi mai tensionate în momentul în care Marele Vizir expediază, în septembrie 1873, o scrisoare direct Şefului statului român, negând orice drept al "Principatelor moldo-valahe" de a încheia convenţii cu alte Puteri. Reacţia cercurilor politice de la Bucureşti s-a manifestat imediat, Vasile Boerescu adresând Guvernului otoman o notă de protest. Invocând vechile Capitulaţii, ministrul român de Externe evidenţia autonomia de care s-au bucurat Principatele, precum şi dreptul acestora de a încheia tratate cu alte state .
După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât asupra activităţii acestui diplomat se păstrează anumite referinţe biografice, le menţionăm aici.
Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .
Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .
Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.
Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti.
Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit, a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România.
În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente în cursul vizitei sale în Anglia în august 1874. Ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, convins că obiectivul Principelui României era obţinerea independenţei, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau numeroase probleme .
Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”.
Majoritatea rapoartelor sale sunt impregnate şi de amprenta personală, spre deosebire de predecesorul său, neezitând a-şi expune propriile comentarii şi sugestii privind acceptarea titulaturii de România , dreptul acesteia de a încheia convenţii comerciale cu alte state şi necesitatea încheierii unei astfel de convenţii cu Marea Britanie , izbucnirea crizei orientale şi atitudinea cercurilor politice de la Bucureşti , situaţia politică din ţară , intenţia Rusiei de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei etc.
Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, consulul englez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict.
Pregătirile militare şi afirmaţiile lui G. Costa-Foru, agentul diplomatic român de la Viena, că la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au provocat reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Domnitorul declarase - în cursul unei întrevederi cu reprezentantul Angliei la Bucureşti -, intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876. Diplomaţia britanică nu era interesată în susţinerea cerinţelor româneşti, cu atât mai mult cu cât menţinerea integrităţii Imperiului otoman reprezenta o condiţie indispensabilă pentru exercitarea controlului asupra Canalului de Suez.
Diplomatul englez va părăsi România în cursul lunii mai 1876 şi se va întoarce la Alexandria, în acelaşi an, deţinând rangul diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .
După un scurt interimat de două luni al vice-consulului Charles Saint John, afacerile Consulatului britanic sunt preluate de colonelul Charles Edward Mansfield. Preluarea afacerilor Consulatului de la Bucureşti de către un militar de carieră se explică, probabil, prin evoluţia crizei orientale şi posibilitatea implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea la Rusia a celor trei districte basarabene. Din aceste motive, factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens.
Evoluţia cu rapiditate a crizei orientale va determina ca rapoartele consulului englez să urmărească cu prioritate eventualitatea implicării României în conflict , întrevederea de la Livadia cu Ţarul Alexandru al II-lea şi înalte oficialităţi ruse , reacţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti faţă de Constituţia otomană din decembrie 1876 , proclamarea independenţei de stat a României şi convenţia româno-rusă , rolul Armatei române în campania militară de la sud de Dunăre , intenţia Rusiei de a reanexa, la încheierea păcii, sudul Basarabiei, primind în compensaţie Dobrogea .
În mai 1878, colonelul Mansfield avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul articolului al cincilea din Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, Lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, Contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la Lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunăriii şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu , recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Anglia şi Germania prin note identice şi ceremonialul de prezentare a scrisorilor de acreditare a diplomatului englez în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
Aşa cum se poate constata, documentele diplomatice britanice sunt absolut indispensabile pentru cunoaşterea epocii şi conturarea unei imagini cât mai clare asupra eforturilor, în plin secol al XIX-lea, de modernizare şi integrare europeană a unei ţări aflate la confluenţa intereselor unor Mari Puteri.

Problema alegerii unui Prinţ străin la tronul Principatelor Române în timpul Congresului de pace de la Paris (1856)

În cursul anului 1855, odată cu succesul previzibil al Puterilor europene şi al Imperiului otoman angrenate în conflictul cu Rusia, în atenţia cercurilor diplomatice avea să se plaseze şi problema statutului juridic internaţional al Principatelor Române. Astfel, eliminarea protectoratului rusesc asupra acestora şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă europeană, îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării şi neutralizarea Mării Negre sunt câteva din preocupările reprezentanţilor reuniţi în Conferinţa de la Viena.
În asemenea împrejurări, pentru prima dată într-un forum european, delegatul Franţei, baronul Bourqueney (foto) avea să aducă în discuţie, printr-un memoriu, la 14/26 martie 1855, problema unirii Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui Prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa, cu ereditatea succesiunii . Şi chiar dacă dezbaterile în această privinţă au fost amânate, sub rezerva unor deliberări ulterioare comune cu consimţământul Porţii, ideea ca atare a continuat să preocupe cercurile diplomatice, emigraţia română menţinând, pe plan extern, mereu viu interesul pentru cauza românească, aşa cum, în ţară, unioniştii săvârşeau un adevărat apostolat prin răspândirea ideii unirii sub un Prinţ străin. Pe această linie se înscriu numeroasele articole apărute în presa străină şi cea din ţară, tipărirea de broşuri explicative privind vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor, avansarea de memorii în mediile politice, atragerea unor personalităţi politice şi literare influente, care şi-au pus condeiul în favoarea cauzei româneşti.
Încă înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Viena, fusese adresat Prinţului Napoleon(foto), vărul Împăratului francez, un memoriu în care se solicita sprijinirea unirii şi, nici mai mult nici mai puţin, decât constituirea unui Regat independent sub conducerea sa1. La rândul său, cunoscutul om politic Nicolae Kretzulescu, prezentând dezavantajele domniei elective, sugera şi el, într-un alt memoriu avansat Franţei şi Angliei, necesitatea unirii Moldovei şi Munteniei într-un stat independent sub conducerea unui Prinţ străin ereditar. Printre argumentele invocate în favoarea acestei soluţii, se menţionează posibilitatea înlăturării oricăror influenţe şi ingerinţe din partea Austriei şi Rusiei asupra Principatelor . În Moldova, însuşi domnitorul Grigore Al. Ghica se va dovedi un ferm susţinător al ideii unirii sub un Prinţ străin, redactând un memoriu către reprezentanţii Puterilor europene la Conferinţa de la Viena, aşa cum Costache Negri fusese însărcinat a pune la dispoziţia acestora „toate datele istorice, toate informaţiile care ar putea contribui să-i lămurească asupra drepturilor şi dorinţelor ţării” .
Chestiunea Principatelor va fi reluată cu prilejul lucrărilor Congresului de pace de la Paris (februarie-aprilie 1856). După mărturisirile Contelui Cavour, în această perioadă Napoleon al III-lea ar fi propus Austriei, în schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardiniei –, Principatele Române, tronul revenind Ducelui de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg. S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întrunit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei .
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Congresului, problema Prinţului străin avea să suscite din ce în ce mai mult interesul cercurilor diplomatice europene şi al reprezentanţilor acestora în Principate. De pildă, consulul general al Angliei la Bucureşti, R. G. Colquhoun îl înştiinţa, în februarie 1856, pe ambasadorul englez de la Constantinopol, Stratford Canning, că populaţia din Principate, încurajată de cursul ultimelor evenimente, doreşte unirea Principatelor într-un singur stat sub un domnitor străin, cu garanţia colectivă a Puterilor europene şi, în cazul în care nu se accepta răscumpărarea tributului, sub suzeranitatea Porţii .
Opinia publică europeană era în egală măsură asaltată de numeroase articole în presă, comentându-se pe larg diferitele aspecte ale problemei orientale şi viitoarea organizare a Principatelor Române, nu de puţine ori nominalizându-se prezumtivi candidaţi la Tronul Principatelor Unite. Candidatura cea mai des invocată era aceea a Ducelui Nicolas de Leuchtenberg, nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înrudit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Maria), nepotul Ţarului Nicolae I . Presa belgiană, de pildă, preluând informaţii de la corespondenţii aflaţi la Paris, vehiculează ideea că Prusia ar fi dispusă a recomanda drept candidat pe tânărul Duce de Augustenburg, exclus de la succesiunea monarhiei daneze, în timp ce Anglia, în eventualitatea realizării unirii, l-ar putea accepta pe Ducele Nicolas Guillaume de Nassau .
Pe de altă parte, unioniştii menţineau o strânsă legătură cu publiciştii străini, francezi mai cu seamă, furnizând în permanenţă informaţii despre dorinţele populaţiei din Moldova şi Muntenia. De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit în opinia sa, pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat . Potrivit anumitor mărturii, încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra .
La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, consemna că voinţa unanimă este "Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe" . Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (decembrie 1856-ianuarie 1857), precum şi presupusele demersuri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei unirii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplomatice europene, astfel că Guvernul de la Bruxelles a fost nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe Blondeel din postul său .
Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la Bucureşti, Louis Béclard, sugerează ca fiind agreabilă şi posibilă candidatura Prinţului de Canino, Charles Lucien Bonaparte, sau a lui Pierre Napoleon Bonaparte . Asemenea preocupări se reflectă şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, preia zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a Prinţului de Savoia-Carignan .
Dintre publiciştii francezi devotaţi cauzei române, Elias Régnault, în a sa amplă lucrare intitulată Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene (apărută în 1855), considera că misiunea Puterilor europene, ce urmau a se întruni la Congresul de pace, trebuia să se circumscrie stopării acţiunii ameninţătoare a Rusiei contra Occidentului, ceea ce s-ar putea realiza prin unirea Moldovei şi Valahiei „sub un şef ereditar, duce, principe sau rege, ales din sânul unei dinastii europene”, precum şi prin transformarea noului stat într-un regat independent. Interesant este faptul că Régnault susţinea chiar ideea unirii într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti .
Cazul lui Régnault nu este unul izolat. Paul Bataillard, amicul paşoptiştilor români, avea să împărtăşească aceleaşi idei, elaborând, la începutul anului 1856, un consistent studiu, al cărui titlu era semnificativ: Primul punct al chestiunii Orientului. Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului. În opinia autorului, Principatele trebuiau să se unească sub un Prinţ străin ereditar, recunoscut de toate Puterile, dar care să nu fie „nici turc, nici grec, nici rus, nici austriac, …nici chiar german, căci orice german ar deveni instrumentul Austriei” .
Tot în sprijinul cauzei române, Edmond Texier redacta un Apel către Congres în favoarea românilor, unde face o amplă pledoarie în favoarea unirii Principatelor şi a constituirii unui stat independent, sub patronajul puterilor occidentale, cu un suveran aparţinând unei familii domnitoare din Europa .
Acestor lucrări li se vor adaugă alte zeci de articole favorabile publicate în presa franceză, dacă ar fi să le contabilizăm numai pe cele apărute în ajunul şi în timpul lucrărilor Congresului de la Paris. Un însufleţit susţinător al cauzei române avea să fie şi Saint Marc Girardin, care prin articolele sale publicate în „Journal des Débats” şi imediat traduse în ziarele din ţară, încerca să explice raporturile existente între Principate şi Poartă, îmbrăţişând ideea unirii sub un Prinţ străin, ales de români înşişi, care să dea noului stat „independenţa la care ţinteşte demult” .
Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.
Fostul Domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica(foto), îi sugera fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca "partida naţională" să persiste în acţiunea sa privind alegerea imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale Principatelor fiind compromise pentru totdeauna . Acest gest nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază necesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene. Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta protectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă” .
Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin reprezenta nu numai un corolar al statului unitar, ci şi un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu statele suverane europene. De altfel, din aceste motive, precum şi din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea atenţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Cabinetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, întrucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatârnare absolută a Principatelor de la Turcia” .
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercurilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Concluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .
Susţinerea principiului unirii sub un Prinţ străin ereditar, dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, va atinge punctul culminant în momentul desfăşurării lucrărilor Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857), reprezentând unul din punctele fundamentale ale programului naţional conturat şi exprimat acum cu claritate . Şi chiar dacă Puterile europene nu vor ţine cont, în privinţa alegerii unui Prinţ străin, de cerinţele românilor, principiul nu va fi abandonat, ci doar amânat.

Relaţii româno-germane în perioada 1866-1881

Relaţiile româno-germane în perioada aflată în centrul atenţiei noastre s-au caracterizat printr-o evoluţie sinuoasă, determinată de statutul juridic internaţional al României, ca parte garantată, şi de atitudinea Prusiei (Germaniei) în calitate de Putere garantă. După alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României, cercurile conducătoare de la Bucureşti, prevalându-se de relaţiile de rudenie ale noului Domnitor cu Casa Regală prusiană, contau pe un sprijin eficient din partea acesteia pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. Dacă un astfel de sprijin s-a manifestat, în privinţa anumitor chestiuni, în limitele dictate de interesele germane, au existat însă şi suficiente momente de tensiune. Avem în vedere atitutidinea opiniei publice din România în timpul conflictului franco-prusian, aşa-numita "afacere Strousberg", poziţia Cabinetului de la Berlin faţă de recunoaşterea independenţei statului român.
Ca urmare a înfrângerii militare a Austriei de către Prusia (iulie 1866), devenise perceptibilă o reaşezare a raportului de forţe la nivel continental şi o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal datorită chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei . În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris .
Deşi Carol I îşi punea mari speranţe în obţinerea unui ajutor diplomatic eficient din partea patriei sale de origine în sensul recunoaşterii noului regim instituit la Bucureşti, cancelarul Bismarck, oricât ar părea de surprinzător, îşi declara dezinteresul faţă de "problema orientală" şi, în acelaşi timp, faţă de "Hohenzollern-ul de la Dunărea de Jos". Pentru a asigura izbânda cauzei germane, priorităţile diplomaţiei bismarckiene erau: consolidarea victoriei asupra Austriei şi izolarea Franţei prin constituirea unui sistem de alianţe . În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre . Prin urmare, Cabinetul de la Berlin va păstra o atitudine rezervată în privinţa recunoaşterii lui Carol I, acordându-şi adeziunea doar în momentul în care o vor face, prin note identice (la începutul anului 1867), şi celelalte Puteri garante, cu excepţia Rusiei ce procedase printr-o acţiune unilaterală.
În calitate de fost ofiţer al armatei Regelui Wilhelm I şi participant direct la o campanie militară, Principele Carol era pe deplin familiarizat, potrivit gradului său, cu sistemul de instrucţie şi comandă, cu disciplina şi operativitatea trupelor prusiene, a căror superioritate avea să fie confirmată prin victoria de la Sadowa din iulie 1866. Devine astfel explicabilă opţiunea Domnitorului pentru preluarea şi adaptarea modelului prusian la cerinţele armatei române, manifestându-se speranţa unui sprijin efectiv din partea Berlinului.
Pe această linie se înscrie sosirea în România, la solicitarea expresă a lui Carol I, a locotenent-colonelului prusian von Krenski, ce se bucura de o bună reputaţie militară în cadrul Statului Major. Întrucât în ţară exista deja - încă din timpul domniei lui Cuza - o misiune militară franceză coordonată de E. Lamy, iniţiativa Domnitorului a fost interpretată în mod exagerat şi eronat ca o ofensă adusă Cabinetului de la Tuilleries şi Împăratului Napoleon al III-lea . Este adevărat că misiunea franceză fusese treptat ignorată şi, în cele din urmă, retrasă la începutul anului 1869, odată ce influenţa prusiană se contura cu o mai mare claritate în privinţa organizării militare şi a schimbării uniformelor. Cu o notă de vizibilă ironie, consulul francez la Iaşi consemna că se adoptase până şi celebra cască cu vârf, elementul distinctiv al echipamentului trupelor prusiene .
În egală măsură însă, infatuarea locotenent-colonelului von Krenski şi atitudinea sa autoritară stârniseră serioase nemulţumiri în rândurile armatei, aspecte semnalate de membrii Guvernului şi exploatate de presa opoziţionistă în sensul acuzării Suveranului de "prusificarea" ţării. Consilierul intim al lui Carol I pe probleme de organizare militară devenise, în scurtă vreme, o persoană indezirabilă în anumite cercuri politice bucureştene şi era privit cu suspiciune de diplomaţia franceză. Şi cum Napoleon al III-lea "vedea pe Bismarck în toate colţurile" , ne putem explica iritarea Cabinetului de la Paris vizavi de prezenţa la Bucureşti a ofiţerului din Statul Major prusian. De altfel, pentru a se evita agravarea unei situaţii deja tensionate şi în urma directivelor de la Berlin, Krenski avea să se reîntoarcă în patrie, misiunea sa încheindu-se prematur . Potrivit afirmaţiilor consulului francez la Iaşi, impresia generală era aceea că politica României "pare a fi dictată sau mai degrabă impusă de către Cabinetele de la Berlin şi St. Petersburg" .
Dincolo de exagerările sau aprehensiunile diplomatului francez, ce nu agrea orientarea României spre Prusia şi Rusia, exista, într-adevăr, o stare de nemulţumire faţă de influenţa exercitată asupra lui Carol I de consilierul său militar prusian, Krenski, socotit de răuvoitori ca un "al doilea Librecht (persoană ce jucase un rol nefast în anturajul fostului Domnitor Al. I. Cuza - n.n.)" . În aceeaşi măsură era criticată atitudinea de superioritate afişată de consulul Prusiei la Bucureşti, care avea mare trecere pe lângă Suveran şi care avea să intre, de altfel, în conflict, în anul 1869, chiar şi cu premierul Dimitrie Ghica . Cu o perceptibilă doză de maliţiozitate, diplomatul francez la Bucureşti socotea că cel care "dirijează" politica internă a ţării nu era altcineva decât colegul său prusian, Keyserling .
Pe linia sondării poziţiei Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor se înscriu atât vizita lui Carol I în Crimeea (august 1869), cât şi călătoria în Occident (august-noiembrie acelaşi an). Deşi a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran şi decorat cu însemnate distincţii ale Caselor Regale şi Imperiale europene , Carol I nu fusese prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. La Paris, ca şi la Viena sau Berlin nu a primit decât asigurări de bunăvoinţă şi sfaturi de moderaţie şi prudenţă. Devenise limpede că, momentan, situaţia internaţională nu era favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin unei acţiuni insurecţionale în Balcani. Nici una din Puterile europene nu agrea redeschiderea "problemei orientale", care putea constitui germenele unui conflict general.
În vara anului 1870, exista în ţară o atitudine de nemulţumire faţă de tendinţa lui Carol I de a gravita în jurul Prusiei. Prin urmare, Domnitorul avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde N. Blaremberg, exponent al grupării conservatoare, adresează o interpelare în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. Autorul interpelării sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Radicalii, înlăturaţi de la putere ca urmare a presiunilor externe, nu se vor lăsa mai prejos, încercând să profite de complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei - socotită indezirabilă la Paris - a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia. Ei îl avertizau pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Marcat vizibil de ostilitatea nedisimulată a presei radicale la adresa persoanei sale şi a Prusiei, Domnitorul - după cum mărturiseşte în Memorii - se gândea la alternativa abdicării, care nu va reprezenta decât o stratagemă. Consulul francez de la Iaşi era informat, de către o "persoană de încredere", că Principele Carol exprimase Cabinetului din Berlin decizia sa de a părăsi Tronul României, însă a fost sfătuit să renunţe şi să aştepte desfăşurarea evenimentelor . Prinţul Carol Anton îi recomandase fiului său, încă din timpul crizei politice de la Bucureşti, să dea dovadă de mai multă energie, "ceea ce ar sili Europa să reia convingerea că mâna ta ţine cu tărie cârma guvernamentală" . La rândul său, Prinţul moştenitor al Prusiei îşi manifestase neîncrederea "în teoria banală a «partidei de răsturnare» cum de obicei se aude vorbindu-se când undeva se ivesc dezordini", exprimându-şi speranţa că Domnitorul "va câştiga rând pe rând legitimul sprijin al bărbaţilor cinstiţi şi drepţi" din ţara sa .
Manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi, fără a se produce dezordini nici la Iaşi, nici în alte districte din Moldova. Carol I îşi exprima indignarea faţă de articolele partizane la adresa Franţei din ziarele opoziţioniste, care "rivalizau între ele (...) cu declaraţii necugetate, dezlănţuindu-se împotriva Germaniei, fără nici un motiv" . Ecourile evenimentelor de la Bucureşti îl determinau pe ambasadorul S.U.A. din capitala otomană, E. Joy Morris, să constate că România se afla într-o situaţie foarte critică, Principele Carol I găsindu-se în postura de a fi expulzat în urma unei "revoluţii" şi a "intrigilor" Franţei, Austro-Ungariei şi Rusiei .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870. Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă "rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays". Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, "mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière". Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă - se sugera în scrisoare - ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre . Epistola respectivă avea să fie socotită "un demers particular, un balon de încercare lansat de Principe din proprie iniţiativă" .
Ţinând cont de recomandările sosite de la Sigmaringen, Carol I a considerat necesar a sonda atitudinea Puterilor garante şi disponibilitatea acestora în sensul unei revizuiri a Constituţiei române. Primul pas l-a reprezentat - aşa cum am observat - scrisoarea sa către suveranii Puterilor garante. Următoarea mişcare gândită de Domnitor trebuia să fie înaintarea unui Memoriu, care să conţină măsurile considerate necesare redresării ţării şi, totodată, schimbării statutului juridic internaţional. Însă, cancelarul Bismarck îi transmisese consului prusian la Bucureşti, von Radowitz, instrucţiuni precise în sensul convingerii lui Carol I de a amâna "până după încheierii păcii orice plan ar fi având de a se adresa Puterilor garante!" .
Poziţia lui Bismarck avea să fie clar exprimată într-o scrisoare adresată Principelui României la 30 decembrie1870/10 ianuarie 1871. Cancelarul german ţinea să-i precizeze lui Carol I că "nu poate să se aştepte din partea străinătăţii la nici un ajutor, ci mai curând la rea-voinţă", singura alternativă fiind aceea de a se bizui "numai şi numai pe resursele de care dispune în propria sa ţară". Totodată, în eventualitatea unei crize, Bismarck recomanda ca "fiecare rezoluţiune luată să pară independentă şi liberă, iar nu impusă de o forţă exterioară, şi ca motivele nobile şi curate care conduc Alteţa Voastră să se manifeste în mod lămurit" . Asemenea sfaturi coroborate şi cu răspunsul oficial al Regelui Prusiei la scrisoarea Principelui - care, de fapt, reitera afirmaţiile cancelarului - au fost de natură a-l convinge pe Carol I de necesitatea ralierii oamenilor politici hotărâţi să susţină dinastia.
Incontestabil, situaţia devine din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra construcţiei căilor ferate, concesionată unui Consorţiu prusian condus de Strousberg. Insolvabilitatea Consorţiului prusian - prilejuită de speculaţiile bancare, dar şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma izbucnirii războiului dintre Franţa şi Prusia - avea să stârnească panică printre acţionari, deoarece obligaţiunile emise de concesionari nu stipulau plata dobânzilor de către aceştia, ci doar garanţia statului român . La întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata cuponului, în vederea asigurării dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române. Concesiunea Strousberg se metamorfozează acum într-o autentică afacere de proporţii scandaloase, intensificându-se atacurile opoziţiei împotriva "Prinţului prusian".
Penibil afectat de respectivul incident, Domnitorul - aşa cum o afirmă şi într-o scrisoare din ianuarie 1871 adresată cancelarului Prusiei - era ferm decis să depună toate eforturile pentru a reglementa "afacerea" căilor ferate în interesul României .
Revelatoare pentru starea de spirit existentă este reacţia lui I. C. Brătianu din Adunarea Deputaţilor. El ţinea să precizeze că în cazul în care Guvernul de la Berlin "ne va impune cu forţa să plătim cuponul, atunci să se ştie că nu plătim o datorie, ci rechiziţiunea simpatiilor ce am avut şi avem pentru naţiunea franceză" . Mai mult decât atât, liberalii radicali lansau un avertisment la adresa lui Carol I, ziarul radicalilor, "Românul", apărând, în ianuarie 1871, cu un ferpar pe prima pagină, pentru a marca invadarea Parisului de către trupele prusiene.
În astfel de circumstanţe, la 10 martie 1871, avea loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea a determinat, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine - acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori -, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale şi Germaniei, consulul de la Bucureşti, von Radowitz solicitând satisfacţie.
Fără a insista aici asupra detaliilor, precizăm că "incidentul de la Sala Slătineanu" (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu . Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept "cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866" , în timp ce liberalii îl calificau drept "Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) .
O preocupare stringentă a Domnitorului şi a Guvernului conservator avea să o reprezinte "foarte neplăcuta afacere Strousberg" , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza - după respingerea proiectului guvernamental - prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării "afacerii Strousberg" în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, "Românul", îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul "Guvernul Radowitz" . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe Suveran, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers - ce reprezenta o încălcare a autonomiei României - a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că "România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe" .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea "afacerii" într-un sens favorabil acţionarilor . Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp, transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că "afacerea Strousberg" se transformase dintr-o "chestiune de drept" într-o "chestiune de forţă" . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar "bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare", fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise "lettres d'introduction" şi nu de acreditare, la care se adauga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I "ca un guvernator general al unei provincii turceşti", Bismarck urmărind "să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale" .
"Chestiunea Strousberg" intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck - ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante -, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment "orice complicaţii serioase" . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată "în plină libertate şi independenţă a ţărei" .
Sancţionarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga "afacere" servind drept "cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii" . De pildă, cotidianul "Românul", întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese "un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului" .
În opinia liberalilor, "chestiunea căilor ferate" merita toată atenţia, întrucât, pe de o parte, privea autonomia noastră politică, administrativă şi economică, iar pe de altă parte, situaţia financiară a ţării. Concluzia la care ajungeau aceştia era aceea că acceptarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor reprezenta "o ruină pentru finanţele ţării" şi, mai mult decât atât, România fusese "condamnată politiceşte şi înfeudată economiceşte străinului" .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate "pricinuieşte Principelui multă grijă" . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior.
În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează - şi ca urmare a agravării "crizei orientale" -, fiind reluată după 1878.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german - în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea - va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană "s-a nimicit cu desăvârşire" ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de "chestiunea căilor ferate" şi a faptului că Principele Carol "a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii". Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care "nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară". Mai mult decât atât, "nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată" .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care Suveranul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
La începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei "Curţi nordice" şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . De altfel, numirea lui Vasile Boerescu în fruntea Ministerului Afacerilor Străine însemna revigorarea campaniei de presă în sensul acomodării opiniei publice cu ideea dobândirii independenţei pe cale diplomatică.
Gruparea Rosetti-Brătianu, aflată în opoziţie de aproape cinci ani de zile, nu împărtăşea orientarea politicii externe româneşti spre cele trei Puteri ale Nordului şi nici campania diplomatică iniţiată de conservatori. În opinia liberalilor radicali, orice încercare de a obţine sprijinul Germaniei, în condiţiile existenţei unei alianţe a acesteia cu Rusia şi Austro-Ungaria, era privită ca o aservire economică şi politică a României. Chiar dacă se pronunţau pentru "relaţiuni amicale cu toate Puterile Europei", singura politică "în adevăr românească" nu putea fi alta decât aceea a colaborării cu statele latine din Occident. "Ne-ar fi peste putinţă - se sublinia în cotidianul "Românul" - de a atribui Germaniei alt scop decât acela de a face din noi un fief secundar, atârnând de Ungaria, fief principal, destinate însă şi unul şi altul a fi hamalii intereselor germane, pentru puterea şi gloria marii Germanii" .
Revenind, pe parcursul a mai multor numere, asupra garanţiei colective (asigurată prin Tratatul de la Paris din 1856), ziarul "Românul" considera că aceasta era principalul obstacol în calea instituirii protectoratului exclusiv al unei Puteri. Interesante sunt argumentele invocate în sprijinul aserţiunii că scopul real al celor trei "Curţi nordice" ar fi de fapt acela de a desfiinţa Tratatul de la Paris. Austro-Ungaria viza obţinerea de noi avantaje în Orient, Rusia urmărea redobândirea sudului Basarabiei, iar Germania ar fi privit cu satisfacţie distrugerea unei opere franceze, pentru a profita de complicaţiile ce ar rezulta de aici. #n concluzie, orice acţiune menită a duce la desfiinţarea Tratatului de la Paris din 1856, "care a creat actuala Românie" şi care garantează integritatea Imperiului otoman, înseamnă "a distruge întreaga operă politică întemeiată pe dânsul" .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului în Occident (iunie 1873), unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran, atât la Viena cât şi la Berlin. Întrevederea lui Carol I cu Împăratul Wilhelm I (iulie 1873) a fost de natură să reliefeze doar "prietenia şi simpatia părintească" a acestuia, însoţite de recomandări referitoare la întărirea armatei . De altfel, cancelarul german avea să declare, cu cinism, ambasadorului britanic la Berlin că "independenţa României este o chestiune care nu-l interesează" , mai ales că Bismarck nu a putut uita manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa din 1870-1871 şi nici poziţia Guvernului princiar în ceea ce priveşte reglementarea "afacerii Strousberg". Pe de altă parte, importanţa perfectării unor convenţii comerciale şi necesitatea proclamării independenţei au constituit, ulterior, şi subiectul conversaţiei dintre Carol I şi consulul german Pfuel, acesta din urmă recomandând Suveranului "să se păzească de orice hotărâre pripită şi necugetată" . Nici călătoria lui Carol I în Germania din cursul anului următor, care a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti, nu a fost de natură a schimba atitudinea Cabinetului de la Berlin, însuşi Împăratul Wilhelm I evitând cu delicateţe discuţiile politice .
Odată cu izbucnirea "crizei orientale" în 1875, Bismarck avea să-i declare ambasadorului rus la Berlin că îşi manifestă disponibilitatea de a subscrie la un posibil aranjament privind ocuparea Bosniei de către trupele austro-ungare, în schimbul "unor avantaje pentru Rusia spre Basarabia" , ceea ce era de natură a ştirbi integritatea teritorială a României. Ulterior, în condiţiile desfăşurării negocierilor cu Rusia, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei în această privinţă. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care "garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială". Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord .
După proclamarea independenţei României şi cucerirea ei pe câmpul de luptă, departe de a acorda un sprijin eficient pentru ţara în fruntea căreia se afla un Principe de Hohenzollern, cercurile diplomatice de la Wilhelmstrasse nu păreau deloc dispuse a recunoaşte noua situaţie decât în măsura în care Guvernul român va urgenta soluţionarea pretenţiilor acţionarilor germani în "afacerea căilor ferate". Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa agentului diplomatic român de către secretarul de stat von Bülow, care, pur şi simplu, refuza să discute "chestiunea independenţei", iar pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, preciza că o asemenea linie de conduită întruneşte aprobarea Împăratului Wilhelm I . Ba mai mult, cancelarul Bismarck - supus şi unor puternice presiuni din partea consilierului său financiar, influentului bancher evreu Gerson Bleichröder - solicitase Rusiei "să reţină sumele pe care ea le datorează României (veniturile mănăstirilor din Basarabia) şi să le trimită direct la Berlin, în contul Societăţii germane a căilor ferate române , propunere respinsă categoric de Cabinetul de la Petersburg, chiar dacă el însuşi manifesta "une reserve extrême" faţă de problema recunoaşterii independenţei .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul I. C. Brătianu fiind convinşi că "pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei" . Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: "Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia" . Mai mult, cancelarul german - urmărind cu asiduitate a media buna înţelegere între Viena şi Petersburg - îi sugera Împăratului Wilhelm I să nu susţină pretenţiile române asupra districtelor basarabene, "dacă de acest punct depinde satisfacerea Rusiei" . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
Având în vedere noile circumstanţe, Carol I îl trimite pe I. C. Brătianu la Viena şi Berlin, cu scopul de a câştiga simpatia guvernelor respective în favoarea cauzei româneşti. Cât priveşte Cabinetul german, acesta se arătase "extraordinar de rezervat". Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistenţe în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, dar se arăta preocupat, în special, de răscumpărarea căilor ferate de către statul român . În egală măsură, Prinţul Carol Anton recomanda fiului său o politică realistă, întrucât nu erau mari speranţe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei .
Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de "samsar cinstit" - dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv - la masa verde a tratativelor.
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută. Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856.
În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise "să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei" .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul - mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte - de "a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871", precum şi de a asigura pacea "printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii" . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât "o solemnă reprezentaţie", după ce "piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise" . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi "pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor", exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi "să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor" . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu "îngrijorare şi încordare" deciziile Congresului. "Basarabia - aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său - este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie" .
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi "imparţialitate", preşedintele Congresului, departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinea să precizeze că "opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României" . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, în cursul unor întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor "manifestări de simpatie", care se dovedeau a fi însă "pur convenţionale". #ntrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun. De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa "chestiunii orientale". În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: "pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României" .
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe - printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad -socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta "cu rigurozitate" prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă, precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine "o promptă evacuare a trupelor" .
Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea "neamicală" a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de "problema israelită" ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani. Acelaşi M. Eminescu evidenţia, ceea ce toată lumea politică observase, că "o seamă de Puteri, ai (sic!) căror interese nu sunt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine" .
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea "cu naturalizarea câtorva evrei", iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
Proiectul Guvernului, după interminabile şi, adeseori, furtunoase dezbateri, era adoptat de Parlament în varianta naturalizării individuale şi nu colective, probând în acest fel atitudinea fermă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti . Ca urmare a acestui vot, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879). Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea "chestiunii căilor ferate".
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase - în timpul vizitei lui I. C. Brătianu la Berlin - necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care "nu pot fi trecute cu vederea", printre acţionari numărându-se "domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!" .
Pretenţiile acţionarilor germani erau însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că "domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt", o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia "o calamitate pentru ţară" şi, în acelaşi timp, "un dezastru financiar pentru stat" . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative - printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti -, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani. Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care autorităţile române nu reveneau asupra modificărilor respective, şi apelul la Poartă, în calitate de Putere suzerană. Cu alte cuvinte, continua a trata statul român ca o provincie vasală.
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român - a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia -, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor (ianuarie 1880). "Afacerea căilor ferate" lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală . Acest imperios obiectiv fiind înfăptuit, ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că "cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus" .
Aşa cum am observat, în pofida poziţiei echivoce a Germaniei faţă de cerinţele româneşti, atitudine ce a pricinuit mâhnire la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti, în perioada ulterioară vom asista la o îmbunătăţire a raporturilor cu această Putere şi ca urmare a tratamentului la care a fost supusă România de către Rusia în anii 1878-1880. Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state.
Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 29 februarie/12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a "chestiunii orientale", nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce "se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare (subl. ns.), pe scutul binevoitor al Imperiului german" . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.
Devenise evident că pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, era absolut necesară integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale şi semnarea unei alianţe cu acestea, în 1883, alianţă ce va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Evoluţia relaţiilor româno-franceze la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)

Diplomaţia franceză a jucat un rol important nu numai în perioada premergătoare unirii Principatelor Române, ci şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă în ultimii ani Împăratul Napoleon al III-lea nu aproba actele de politică internă şi externă ale Domnitorului român. Atitudinea favorabilă a Franţei faţă de România avea să se facă simţită şi în cursul anului 1866 în direcţia alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Principe al României şi al recunoaşterii sale de către Puterea suzerană şi Puterile garante.
După răsturnarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 şi refuzul oficial din 18/30 martie acelaşi an al Contelui Filip de Flandra de a prelua tronul României, Guvernul de la Bucureşti avea să impulsioneze demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi care să întrunească acordul Puterilor garante. În centrul preocupărilor cercurilor politice de la Bucureşti avea să situeze atragerea Franţei de partea revendicărilor româneşti. În acest sens, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român aflat la Paris, sondează poziţia diplomaţiei franceze, inclusiv cea a Împăratului Napoleon al III-lea, în privinţa desemnării unui candidat care să fie agreat de Franţa. Pe aceeaşi linie se înscria şi demersul lui Ion C. Brătianu, care comunica Guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie 1866, atmosfera prielnică existentă la Paris şi convingerea în posibilitatea alegerii unui Prinţ străin, cea mai bine primită candidatură fiind cea a unui Hohenzollern. La numai două zile, însuşi Ion Bălăceanu, beneficiarul unei audienţe la Palatul Tuilleries, solicita Guvernului român autorizaţia de a-l propune pe Carol de Hohenzollern, întrucât „ne-ar înfăţişa sub un aspect favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” .
Asupra originii noii candidaturi, în lipsa unor dovezi palpabile, planează o oarecare incertitudine. Potrivit anumitor opinii, sugestia a venit din partea omului politic francez Galhau şi fusese comunicată, încă din 1865, amicului său I. C. Brătianu. Recomandarea s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din anturajul Împăratului francez. Totodată, nu erau străine de această chestiune baronesa de Franque şi Mathilda Drouyn de Lhuys, soţia ministrului de Externe francez, persoane aflate în strânse relaţii cu familia de Hohenzollern .
Pe de altă parte, s-a susţinut că propunerea venise chiar din partea lui Napoleon al III-lea şi fusese adusă la cunoştinţa delegaţilor români prin intermediul Hortensiei Cornu . O apreciere asemănătoare regăsim şi într-un articol de fond al „Gazetei Transilvaniei”, unde se specifica faptul că însuşi Împăratul Franţei îl recomandase pe Prinţul Carol de Hohenzollern şi îl sfătuise pe I. C. Brătianu să pornească spre Düsseldorf pentru a obţine consimţământul familiei .
În Memoriile Regelui Carol I se menţionează doar că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea . Toate aceste mărturii nu fac altceva decât să reflecte sprijinul, direct sau indirect, al cercurilor conducătoare franceze faţă de eventualitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite. Deşi acesta din urmă nu oferise un răspuns hotărât şi invocase necesitatea consultării Regelui Prusiei, şeful Casei de Hohenzollern, Ion C. Brătianu expedia imediat la Bucureşti o telegramă cu următorul conţinut: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III” . Noua candidatură a fost bine cumpănită de oamenii politici români. O candidatură franceză, considerată benefică statului român, ar fi fost privită cu suspiciune de celelalte Puteri şi cu siguranţă respinsă, existând temerea modificării echilibrului european în favoarea Franţei. Candidatura Prinţului Carol, înrudit şi cu familia imperială franceză, întrunea şi adeziunea Franţei, putere ce deţinea în continuare un rol predominant în „concertul european”. Legăturile dinastice, într-o Europă monarhică, puteau juca un rol important în depăşirea dificultăţilor diplomatice.
Între timp, Conferinţa de la Paris – întrunită pentru a dezbate situaţia survenită în Principate – adoptase o declaraţie, prin care se sugera noii Adunări de la Bucureşti iniţierea procedurii de alegere a unui Domn autohton, iar în eventualitatea în care majoritatea moldovenilor s-ar pronunţa împotriva Unirii, cele două Principate urmau să se separe . Devenea limpede că o asemenea măsură era de natură a incita spiritele în ţară, astfel că reprezentantul Franţei la Bucureşti nu vedea alt mijloc de menţinere a ordinii decât admiterea Prinţului străin. Diplomatul francez aprecia cu justeţe că un astfel de principiu maschează, de altfel, ideea proclamării independenţei „dacă nu imediat, cel puţin în perspectivă”, recomandând recunoaşterea unei stări existente în fapt, soluţia fiind aceea a capitalizării tributului către Poarta otomană .
Date fiind discuţiile sterile de la masa Conferinţei şi opoziţia participanţilor manifestată faţă de alegerea unui Prinţ străin, Franţa adoptă o nouă atitudine, de compromis, la începutul lunii aprilie. Drouyn de Lhuys trimitea instrucţiuni consulului de la Bucureşti privind posibilitatea menţinerii Unirii, dar cu un Domn autohton ales pe o perioadă de 4-5 ani, după care oficialităţile române să solicite din nou Cabinetelor europene un Prinţ străin. Guvernul imperial socotea că această soluţie va fi primită favorabil de majoritatea Puterilor şi în special de Anglia şi Austria . Se avea în vedere chiar candidatura Prinţului Nicolae Bibescu sau cea a lui Grigore Basarab Brâncoveanu, ambii stabiliţi la data respectivă în Franţa . Propunerea ministrului de Externe francez reprezenta fie o manevră diplomatică menită a înlătura suspiciunile celorlalte Puteri cu privire la complicitatea lui Napoleon al III-lea în susţinerea Prinţului străin, fie o soluţie de natură a concilia interesele divergente existente în cadrul Conferinţei şi de a salva problema Unirii. O astfel de soluţie stârnise interesul Turciei şi Austriei, ambele solicitând punerea ei imediată în aplicare .
Atitudinea Franţei în această perioadă era destul de ambiguă, cu atât mai mult cu cât Împăratul Napoleon al III-lea căuta să-şi modeleze politica în funcţie de poziţia Puterilor europene. Proiectul anexării Principatelor Române la Austria , în schimbul cedării Veneţiei către Italia, nu fusese complet abandonat. Nu numai că însăşi Monarhia habsburgică a refuzat asemenea combinaţie, dar şi cancelarul Gorceakov – la curent cu astfel de negocieri – ţinea să precizeze că materializarea unei atare intenţii „serait un cas de guerre” .
Complicarea situaţiei internaţionale, ca urmare a iminenţei unui conflict austro-prusian, îl determinase pe Prinţul Carol să sondeze, prin intermediul Hortensiei Cornu, reacţia lui Napoleon al III-lea în eventualitatea acceptării Tronului României. Răspunsul primit avea să fie mai mult decât încurajator, îndemna chiar la un fapt împlinit.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă . Faţă de o asemenea atitudine, Guvernul de la Bucureşti stabilea mobilizarea imediată a trupelor, măsura urmând a fi comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se, astfel, speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane .
Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei în chestiunea orientală – odată cu izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) – şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugera guvernanţilor de la Bucureşti efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Principele Carol I, în care să se regăsească acele condiţii pentru recunoaşterea acestuia ca Domnitor al României . Ambasadorul francez la Constantinopol avea chiar să declare că „România nu va putea să fie decât sau turcească sau rusească, iar interesul Franţei şi Angliei ar fi să fie turcească!” .
În condiţiile în care devenise perceptibilă reaşezarea raportului de forţe la nivel continental – ca urmare a înfrângerii rapide a Austriei de către armata prusiană –, Domnitorul României avea să tatoneze din nou atitudinea lui Napoleon al III-lea, sugerând, în decembrie 1866, necesitatea stabilirii unui acord între Franţa, Anglia şi Prusia pentru a acţiona de comun acord în afacerile Orientului. O astfel de soluţie în opinia lui Carol I ar fi reprezentat „cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale” . Numai că acum se constata o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal ca urmare a chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei .
În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica de ce revendicările româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă la Tuilleries, în pofida scrisorilor curtenitoare ale Domnitorului şi a speranţelor sale de a conta şi în viitor pe sfaturile amicale şi sprijinul Împăratului.
La nivelul anumitor oameni politici români, a liberalilor radicali, se considera că scopul Austro-Ungariei era acela de a ocupa România. Pentru a contracara o astfel de politică, se miza pe o înţelegere şi colaborare a lui Napoleon al III-lea cu Prusia şi Italia, linia de conduită a Guvernului princiar urmând a fi aceea de întărire a armatei . Însă, speranţele radicalilor în acest sens aveau să fie rapid spulberate de atitudinea Puterilor europene în „chestiunea Romei” . Acum aveau să se manifeste cu pregnanţă divergenţele existente între Franţa şi Italia, chiar pericolul unui conflict cu consecinţe grave în Europa .
Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora „Franţa ar fi dispusă să jertfească România” . Pe măsură ce aceste informaţii căpătau consistenţă, sporeşte şi neliniştea cercurilor conducătoare de la Bucureşti.
Pe de altă parte, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia (concretizată în martie 1868), atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton recomandau insistent Domnitorului României stabilirea de bune relaţii cu vecinul de la Răsărit . Luând în consideraţie aceste sugestii, Carol I avea să trimită o misiune diplomatică la St. Petersburg, ce va fi privită cu suspiciune în străinătate, chiar şi de cercurile politice franceze. Presa franceză bănuia că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . Girantul Consulatului francez la Bucureşti, Boyard, în urma unei întrevederi cu Ion C. Brătianu, consemna declaraţia acestuia, potrivit căreia Guvernul princiar „a trecut de partea Rusiei”. Brătianu justifica o asemenea orientare invocând atitudinea lui Napoleon al III-lea, care se angajase, în întâlnirea de la Salzburg, „să favorizeze anexarea României de către Austria” . Nu este mai puţin adevărat că absenţa îndelungată a consulului francez de la Bucureşti, baronul d'Avril, şi înlocuirea sa de către Boyard – aflat în relaţii apropiate cu familia Prinţului Bibescu – a fost interpretată de Carol I şi Guvernul său ca o manifestare ostilă . Mai mult decât atât, noul agent diplomatic francez, Mellinet, considera necesar să atragă atenţia Domnitorului că pentru a-şi asigura dispoziţiile binevoitoare ale Împăratului trebuie „să se abţină complet de la preocupările de politică externă” .
Atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste la Paris. De pildă, „Journal des Débats”, într-unul din articolele sale de fond, admonesta, este drept pe un ton moderat, politica Guvernului de la Bucureşti, dezvăluind un aşa-zis proiect de proclamare a independenţei României în contextul alianţei cu Serbia şi a sprijinului acordat bulgarilor .
Reintrarea radicalului I. C. Brătianu în Guvern, după ce acesta îşi dăduse demisia şi ca urmare a presiunilor franceze, prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor, comandate de Carol I în Prusia, pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Consulul Franţei la Bucureşti, informându-şi superiorii despre zvonurile privind proclamarea independenţei, evidenţia faptul că Domnitorul Carol împărtăşeşte opiniile lui I. C. Brătianu, care, la o întrunire electorală, declarase necesitatea „arborării drapelului ortodoxismului... împreună cu fraţii noştri slavi” .
Este adevărat că o parte a presei franceze, de pildă ziarul L'International, recunoştea că odată cu preluarea Ministerului Afacerilor Străine de către marchizul de Moustier, fostul ambasador la Constantinopol, s-a produs o schimbare la nivelul relaţiilor cu România, Guvernul imperial intervenind „într-un mod neplăcut în afacerile române” pentru înlăturarea din Cabinet a lui I. C. Brătianu. În opinia aceluiaşi organ de presă, dacă liberalii radicali îşi puneau, în acel moment, „oarecare speranţă în Rusia, fac aceasta fiindcă numai Rusia singură le promite ajutor”. Prin urmare, rezultatul politicii promovate de Quai d'Orsay era „slăbirea influenţei franceze în România, atât cât şi în tot Orientul, şi creşterea influenţei ruseşti” .
Este adevărat faptul că Franţa nu a ezitat să întreprindă demersuri şi presiuni pe lângă Principele Carol pentru înlăturarea radicalilor de la guvernare. La această atitudine au contribuit şi rapoartele diplomatului francez la Bucureşti, A. Mellinet, care căutase a-i denigra pe radicali, prezentându-i ca fiind înfeudaţi politicii ruseşti.
Călătoria lui Carol I în Occident în august-noiembrie 1869 şi convorbirile cu oficialităţile de la Paris nu au fost de natura a schimba atitudinea rezervată a Franţei faţă de România şi faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, deşi Guvernul de la Bucureşti era unul de nuanţă moderată şi promisese respectarea statu-quo-ului în Balcani .
Pe de altă parte, pe plan intern, gruparea Brătianu-Rosetti, ameninţată să rămână într-o perpetuă opoziţie, se arăta dispusă a uza de toate mijloacele, inclusiv de tactica intimidării Monarhului cu spectrul detronării, în această politică fiind antrenată, potrivit anumitor opinii, şi Franţa. Agentul diplomatic român de la Constantinopol, D. Ştirbey, opina că radicalul Dumitru Brătianu ar fi avansat premierului Franţei, liberalul E. Ollivier, proiectul organizării unei acţiuni pentru răsturnarea lui Carol I. Se consemna, totodată, că oferirea Coroanei României unui Prinţ francez a fost primită „în mod favorabil” de şeful Guvernului de la Paris, vehiculându-se deja candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului Domn muntean, care făcea parte din armata napoleoniană. Însă ideea, dacă ea a existat cu adevărat, ar fi fost imediat abandonată de Ollivier, ca urmare a opoziţiei diplomaţiei austro-ungare. În perspectiva izbucnirii conflictului franco-prusian, răsturnarea Principelui Carol nu era dorită la Viena, iar în cazul în care acest lucru s-ar fi petrecut, Imperiul dualist lăsa să se înţeleagă că va încuraja ocuparea României de către Poartă. La finalul observaţiilor sale, diplomatul român concluziona: „Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger” .
Informaţii la fel de alarmante transmitea agentul nostru diplomatic de la Paris, Ion Strat, care avusese o întrevedere cu ministrul de Externe al Franţei, Ducele Gramont. Acesta era convins că Principele Carol „conspiră contra intereselor franceze” şi prin urmare, în eventualitatea unui război cu Prusia, Guvernul de la Paris va sprijini acţiunea de răsturnare a sa, „spre a da oarecare satisfacţie opiniei publice care a imputat uneori Împăratului că a pus un Hohenzollern la Dunăre!” .

Între timp, Carol I avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde oamenii politici adresau interpelări în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. De pildă, N. Blaremberg sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Şi cum Guvernul se angaja doar să respecte „cea mai strictă neutralitate”, se considera că acesta era cu totul subordonat Principelui de origine prusiană . Mai mult decât atât, complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia, îi vor determina pe radicali să-l avertizeze pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Informat de această strategie a radicalilor şi, mai ales, ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Viena, Ducele Gramont, deşi adoptase o atitudine defavorabilă Domnitorului României în perioada anterioară, trimitea la 20 iulie 1870 instrucţiuni categorice girantului consular de la Bucureşti. Potrivit acestora, Principele Carol putea conta pe acelaşi ajutor al Franţei din trecut, diplomaţia pariziană fiind hotărâtă să descurajeze, pe măsura influenţei sale, „orice tentativă îndreptată împotriva sa” . Asigurări identice erau reiterate de A. Mellinet, consulul francez la Bucureşti, care se reîntorsese recent la postul său. Satisfăcut de aceste garanţii, Carol I confirma că România va adopta „o linie de conduită înţeleaptă şi conformă cu tratatele” . Mai mult decât atât, P. P. Carp, ministrul nostru de Externe, aducea la cunoştinţa diplomaţiei franceze disponibilitatea României „de a rezista la orice agresiune din partea Rusiei şi de a acţiona în acest scop în înţelegere cu Franţa sau Austria”, politica Guvernului român, chiar şi după „succesele parţiale ale Prusiei”, rămânând aceeaşi ca şi în trecut .
În timpul desfăşurării războiului franco-prusian, manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi. În egală măsură însă, o parte a presei publica articole calomnioase la adresa Prusiei, ceea ce-i va produce amărăciune lui Carol I .
O situaţie asemănătoare va avea loc după ce Franţa napoleoniană fusese îngenuncheată de către Prusia. De pildă, la 10 martie 1871 s-a organizat un banchet, de către comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat al Germaniei unificate, ceea ce a stârnit, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii zgomotoase de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie interpretată de Carol I ca o ofensă directă adusă persoanei sale. Situaţia se va aplana numai după ce Principele Carol, care ameninţase cu abdicarea, va primi satisfacţie prin formarea unui Guvern conservator strâns unit în jurul Monarhului. În perioada următoare, Franţa republicană se va confrunta cu propriile probleme, fără a mai juca, pentru o bună perioadă de timp, un rol esenţial pe scena internaţională. În asemenea împrejurări, politica externă a României se va orienta cu precădere spre monarhiile conservatoare reunite în „Alianţa celor trei Împăraţi”, în speranţa dobândirii de sprijin diplomatic pe calea independenţei.
Aşa cum s-a putut constata, relaţiile româno-franceze au cunoscut o evoluţie sinuoasă, determinată în principal de evenimentele petrecute pe scena internaţională, alternând momentele de sprijin efectiv cu momente de suspiciune şi chiar presiuni diplomatice.

Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 1883. Reactii diplomatice austro-ungare

Inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris, a avut loc la Iaşi, la 5/17 iunie 1883 în faţa Palatului Administrativ. La solemnitate aveau să participe Regele Carol I, miniştri ai Guvernului condus de I.C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . Cu această ocazie, Regele Carol I afirma: „Privim dar cu dragoste şi admiraţie pe eroul Moldovei care este fala şi podoaba românilor şi care, împreună cu Mihai Viteazul, a întemeiat renumele armelor noastre, redeşteptat pe câmpiile din Bulgaria” . A doua zi, la 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană a oferit un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Independence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, von Mayr, solicita ministrului său de Externe instrucţiuni privind atitudinea Cabinetului de la Viena faţă de discursul rostit de senatorul P. Grădişteanu la banchetul ce a urmat dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, care făcea o „aluzie nevoalată” la provinciile româneşti aflate sub stăpânirea Monarhiei dualiste, şi toastul preşedintelui Camerei, C.A. Rosetti, care a încheiat discursul său cu cuvintele: «Să trăiască Regele şi Regina românilor»” . Instrucţiunile din partea Ministerului de Externe austro-ungar nu întârziau să apară, astfel că printr-o telegramă cifrată, se sugera reprezentantului Vienei la Bucureşti a atrage atenţia ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, asupra „intensificării unei agitaţii, care va sili România să ia o poziţie împotriva Monarhiei, poziţie pe care o vom regreta şi care ar putea deveni periculoasă pentru România”. La acestea, împăratul Franz-Iosef avea să adauge rugămintea de a insista „în privinţa unei dezminţiri în mod hotărât pozitive” , atât în ziarele româneşti, cât şi în cele austro-ungare.

Diplomatul austro-ungar de la Bucureşti sesiza faptul că „Monitorul Oficial” a reprodus toate discursurile pronunţate la ceremonia inaugurării statuii şi la banchetul de la Teatrul Naţional, cu excepţia celui al lui Grădişteanu, o atitudine similară adoptând majoritatea ziarelor româneşti. Mai mult decât atât, cotidianul ieşean „Curierul”, a cărui ediţie cuprindea iniţial discursul incriminat, a fost retras înainte de a fi difuzat – la ordinul prefectului Poliţiei din Bucureşti, care îl însoţea pe Rege -, apărând o nouă ediţie, de această dată fără a mai reproduce discursul lui Grădişteanu .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară a fost stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare „Regelui românilor” utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile corpului diplomatic şi al opiniei publice din Viena şi Budapesta. Îndeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kalnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa împăratului Franz-Iosef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale .
Cercurile diplomatice austro-ungare aveau să insiste pe lângă Guvernul României pentru o dezminţire fermă, pentru „dezavuarea deschisă a aspiraţiilor împărtăşite de Grădişteanu” , mai ales după ce acesta, nemulţumit că nu au fost reproduse cu exactitate în presă cuvintele ce le rostise, publica o scrisoare în ziarul „România liberă”, în care reproducea integral textul discursului adresat monarhului şi unde se menţiona la un moment dat că toţi oamenii politici văd în Carol I „nu pe Regele României, ci pe Regele românilor”, după cum, cu ajutorul tuturor, „Majestatea Voastră va recăpăta pietrele scumpe care mai lipsesc din coroana lui Ştefan cel Mare”. Dincolo de acest fapt, Grădişteanu ţinea să sublinieze, într-o notiţă explicativă finală, că sentimentele pe care le exprimase erau sentimentele tuturor românilor şi „indiferent ce s-ar spune, indiferent ce s-ar face, nimeni nu le va putea pe nici stinge, nici sufoca” . La scurtă vreme aveau să fie reproduse în presă şi cuvintele rostite de B.P. Hasdeu, care, evocând bătăliile purtate de Ştefan cel Mare, amintea de epoca unirii naţionale, ce trebuia urmată de o epocă a „expansiunii”, astfel încât „Opera Regelui Carol este începutul operei de întregire a marelui Ştefan” .
Iritarea diplomaţiei de la Viena reiese clar dintr-o circulară a ministrului de Externe austro-ungar, unde se preciza, referitor la incidentul de la Iaşi, că „o asemenea evidenţiere obraznică, cu un program naţional ostil, înscenată la o asemenea ocazie sărbătorească sub ochii regelui şi a miniştrilor săi, poate fi interpretată de către Guvernul austriac ca nimic altceva decât ca pe o provocare flagrantă, în stare să rănească demnitatea Monarhiei şi să neliniştească provinciile noastre de la graniţă” . Totodată, lipsa de reacţie a autorităţile române era socotită la Viena drept o împărtăşire a acelor declaraţii făcute de Grădişteanu şi Rosetti, ceea ce le conferea „caracterul unei demonstraţii îndreptate împotriva liniştii şi siguranţei graniţelor noastre (Austro-Ungariei – n.n., S.L.D.)” . Girantul ambasadei austro-ungare la Bucureşti, Salzberg, era convins că „există mulţi care nu numai că aprobă manifestaţiile antiaustro-ungare ale domnului Rosetti, ci se şi străduiesc să le răspândească mai departe” . Trebuie precizat că acest incident diplomatic survenea pe fondul unei răciri a relaţiilor româno-austro-ungare, ca urmare a „chestiunii Dunării” , a activităţii în favoarea unui stat daco-român a celor două asociaţii: „Iredenta”(cu sediul la Ploieşti) şi „Societatea Carpaţilor”(având cartierul general la Bucureşti) , precum şi conflictul cu grănicerii austrieci de la Iţcani .
După primirea notei diplomatice din partea ministrului de Externe român, D.A. Sturdza, omologul său austro-ungar constata cu surprindere că erau dezaprobate şi regretate de partea română doar expresiile folosite în discursurile de la Iaşi, fără a se condamna însă cu hotărâre spiritul şi tendinţa „întregii agitaţii” . De aceea, într-o convorbire cu reprezentanţii austro-ungar şi german de la Bucureşti, primul ministru I.C. Brătianu oferea asigurări în sensul că Guvernul român „doreşte să evite tot ceea ce irită statul vecin şi tot ceea ce i-ar putea da prilej de a se plânge” . Interesant de remarcat este faptul că diplomatul german lăsa să se înţeleagă pericolul pe care-l reprezintă promovarea unei politici naţionale faţă de românii din provinciile aflate sub stăpânire austro-ungară, pericol ce ar putea deveni fatal pentru existenţa României în cazul unui conflict cu Monarhia bicefală şi care „ar pune sub semnul întrebării menţinerea integrităţii teritoriale” .
În cele din urmă Guvernul austro-ungar saluta „cu sinceră satisfacţie” explicaţiile Cabinetului de la Bucureşti, care îşi recunoştea obligaţiile prin prisma raporturilor internaţionale reciproce şi promitea „că nu va tolera agitaţiile care pot tulbura raporturile de bună vecinătate” . Mai mult decât atât, cercurile diplomatice de la Viena îşi exprimau convingerea că cea mai bună soluţie era menţinerea lui Brătianu la guvernare şi debarasarea sa de C.A. Rosetti şi de „extremişti” , astfel încât relaţiile româno-austro-ungare să evolueze în sensul dorit, o alianţă politico-militară între cele două state, cu participarea Germaniei .