Recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei constituţionale ereditare (1866-1867)

Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română".
Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă - în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti - a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti. Întrucât ştiri alarmante de aceeaşi natură erau transmise de Al. G. Golescu, reprezentantul Guvernului român în capitala otomană, se întrunea de urgenţă la Bucureşti un Consiliu de Miniştri, la care avea să participe şi Carol I. După aproape patru ore de discuţii, se stabilea mobilizarea imediată a trupelor. Măsura urma să fie comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane.
Într-o nouă şedinţă a Conferinţei de la Paris din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc - în urma unor dezbateri contradictorii - a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I.
Pe măsură ce zvonurile privind o iminentă intervenţie a trupelor turceşti dincolo de Dunăre cresc în intensitate, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor.
Pe de altă parte, reprezentantul Turciei la Londra încerca să convingă oficialităţile britanice de oportunitatea unor măsuri coercitive, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au încălcat tratatele internaţionale ce confirmaseră suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. În opinia diplomatului otoman, această situaţie nu reprezenta doar o încurajare la revoltă a celorlalte provincii din Turcia europeană, ci chiar o insultă la adresa Sultanului, al cărui prestigiu în faţa supuşilor săi, deopotrivă musulmani şi creştini, ar fi serios afectat.
Aşa cum observa ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar determina redeschiderea "problemei orientale", acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine aflate sub dominaţia otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre. Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese.
Invocând astfel de argumente, Cabinentul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident pentru toată lumea că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol.
Cancelarul Bismarck - în momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României - sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg, însă o asemenena intenţie nu se putea concretiza deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu ar fi permis ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului.
Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile coducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costa-Foru. Odată ajunşi în capitala Imperiului, la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi Contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.
Incontestabil, revelatoare pentru poziţia Rusiei în "chestiunea română" au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia celorlalte Curţi europene.
Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că reprezentantul său va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune. O asemenea măsură - în opinia sa - ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii.
Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia îşi manifestase îngrijorarea faţă de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca continuu atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, ar fi de dorit ca Principele Carol să renunţe la colaboratorii săi din Guvern, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, etichetaţi drept "revoluţionari" şi "demagogi". Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza.
Având în vedere religia Principelui Carol, Mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată - în opinia sa - de reformele precedentului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, Contele Tolstoi.
În urma acestor întrevederi, Gorceakov avea să acorde o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară potrivit căreia, după dizolvarea Conferinţei de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. Totodată, sublinia disponibilitatea Cabinetului de la Petersburg de a-l recunoaşte pe Prinţul Carol de Hohenzollern, în măsura în care se va garanta menţinerea ordinii publice şi vor fi înlăturate pericolele ce ar ameninţa religia naţională. Delegaţia română va oferi asigurări în sensul reglementării problemelor ce au constituit subiectul convorbirilor, declarându-se satisfăcută de atitudinea şi promisiunile cancelarului Gorceakov. La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris, Budberg, primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei.
Poziţia obstrucţionistă a Porţii faţă de recunoaşterea lui Carol I era puternic încurajată de Austria, care se declarase favorabilă iniţierii unor măsuri coercitive în Principate. Perspectiva izbucnirii conflictului austro-prusian, mobilizarea şi preluarea conducerii trupelor române de către Carol I, instituirea taberei militare la Sabar (la 30 de km la sud de Bucureşti), toate acestea au fost de natură să genereze evidente nelinişti şi nemulţumiri la nivelul cercurilor guvernamentale de la Viena.
Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania. Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena.
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român. În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent.
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud". Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Intervenţia militară în Principate a putut fi evitată şi datorită sprijinului constant şi eficient al diplomaţiei franceze, îndeosebi ambasadorul de la Constantinopol, Moustier, exercitând serioase presiuni asupra Porţii. Însuşi Împăratul Napoleon al III-lea promitea - în cursul unei audienţe acordate agentului României la Paris, Ion Bălăceanu - să uzeze de întreaga sa influenţă în favoarea recunoaşterii, în condiţii onorabile, a lui Carol I de către Puterea suzerană.
Surprinzător este faptul că diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, ministrul de Externe britanic, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan. Preocupările privind "chestiunea română" aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil.
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale "până la ultima limită". În acelaşi timp, Dumitru Brătianu era trimis în Serbia pentru a afla poziţia acesteia în eventualitatea unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. Curtea suzerană, tot mai izolată după înfrângerea Austriei şi intuind adevăratele scopuri ale politicii ţariste, va adopta o poziţie mai conciliantă. Ea se arăta dispusă a renunţa la intervenţia militară, avansând condiţiile pentru recunoaşterea Domnitorului. Exista temerea la Constantinopol că Austria înfrântă ar putea primi, în schimbul cedării Veneţiei către Italia, compensaţii teritoriale în sud-estul Europei (Bosnia şi Herţegovina), ceea ce ar fi periclitat grav unitatea Imperiului otoman.
Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.
Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. Este perioada în care diplomaţia otomană îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu însăşi posibilitatea menţinerii în continuare a garanţiei colective europene asupra Principatelor. O asemenea stare de nelinişte era alimentată de solicitarea oficială de închidere a Conferinţei venită din partea reprezentantului rus la Paris, Budberg comunicând faptul că Imperiul rus îşi rezervă de acum încolo libertatea de acţiune.
Noua situaţie creată va îndemna Poarta să sondeze cercurile diplomatice franceze şi britanice, exprimându-se temerea că un angajament direct între ea şi Principate va duce, în cele din urmă, la anularea în întregime a stipulaţiilor cuprinse în Tratatul de la Paris din 1856. Pe de altă parte, cu prilejul unei întruniri a reprezentanţilor Puterilor europene la Constantinopol s-a decis a se recomanda Porţii a nu pune în aplicare proiectul de ocupare militară a Principatelor.
În timp ce ministrul român de Externe, Petre Mavrogheni, înainta consulilor străini de la Bucureşti o notă ce reitera decizia Guvernului de a rezista la orice tentativă de invadare a teritoriului de către trupele otomane, Carol I continua să ţină sub observaţie pregătirile de apărare. Pe această linie se înscriu inspecţiile Domnitorului la Giurgiu, iar de aici la Târgovişte şi Ploieşti, ultimele două localităţi reprezentând importante puncte strategice în apropiere de Carpaţi.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania. În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin. Atât diplomaţia franceză cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii.
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate. La aceste pretenţii exagerate se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce fuseseră comunicate colegului său de la Bucureşti. Diplomatul francez lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Prinţului Carol.
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România".
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar".
Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase.
Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor. De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta, declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate. Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; "demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv", deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept "loc de adunare tulburătorilor"; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane "toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei".
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Totodată, s-a decis redactarea unui contra-proiect, anumite dispoziţii suferind modificări, iar altele fiind suprimate.
Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat - în optica diplomaţiei de la Constantinopol - un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind "germenele regalităţii".
Între timp, izbucneşte o criză guvernamentală la Bucureşti. Ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins în Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare.
Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
Politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. Spre deosebire de perioada anterioară, ambasadorul rus în capitala otomană, generalul N. Ignatiev, primea instrucţiuni să se abţină de acum încolo de a mai consilia Poarta şi de a adopta "une attitude d'observation". O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui Al. G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri - ce nu puteau veni decât din partea Rusiei - îndreptate împotriva Porţii. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii.
Negocierile privind recunoaşterea lui Carol I nu înaintau deloc, Poarta nefiind dispusă a acorda decât uşoare concesii referitoare la moştenirea în linie directă şi dreptul de a bate monede proprii, dar care să poarte un însemn turcesc, celelalte dispoziţii păstrându-şi nealterată redactarea iniţială. În asemenea circumstanţe, Consiliul de Miniştri consideră condiţiile inacceptabile, fiind trimişi la Constantinopol pentru continuarea negocierilor D. A. Sturdza şi G. Ştirbey.
Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) a fost de natură a provoca noi dificultăţi Imperiului otoman. Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugerează efectuarea unui schimb de scrisori între Carol I şi Marele Vizir.
Fără îndoială, neînţelegerile survenite între Napoleon al III-lea şi Bismarck privind anumite compensaţii teritoriale în zona Rinului se vor reflecta şi în atitudinea "mai rece" a diplomaţiei franceze, dincolo de declaraţiile amicale ale Împăratului faţă de recunoaşterea lui Carol de Hohenzollern. Nu este mai puţin adevărat că ambasadorul rus la Constantinopol, Ignatiev, afirmase necesitatea acceptării de către Poartă a tuturor dorinţelor Principatelor, cu atât mai mult cu cât nu putea rezista multă vreme evenimentelor din Creta. Atitudinea diplomatului rus era mai degrabă una de circumstanţă decât una eficientă.
Pe de altă parte, se constată o tot mai accentuată apropiere între Rusia şi Prusia după misiunea colonelului prusian Schweinitz şi cea a generalului Manteuffel la Petersburg (iulie-august 1866). În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre. Demn de reţinut că un asemenea proiect fusese deja pregătit de Gorceakov şi avizat de Ţarul Alexandru al II-lea. Discutat în cadrul unui Consiliu de miniştri, se pare în luna septembrie 1866, planul a eşuat, atât ministrul de Război cât şi cel de Finanţe considerându-l periculos în acele circumstanţe politice şi, în acelaşi timp, de rău augur pentru finanţele Imperiului. Proiectul va fi amânat, dar nu şi abandonat.
În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta, Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii străine cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci - puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic - erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români - ce se reuniseră la Cotroceni în ziua de 18/30 septembrie 1866 într-un Consiliu de Coroană prezidat de Carol I şi care a durat trei ore - declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii.
În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase lui D. A. Sturdza imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane.
Pe de altă parte, Domnitorul încerca să convingă cercurilor diplomatice de la Constantinopol că rezolvarea cât mai urgentă a "chestiunii româneşti" era în interesul Porţii, mai ales în condiţiile în care grecii stabiliţi în România au subscris sume mari de bani petru ajutorarea insurecţionarilor din Creta. Domnitorul dădea de înţeles că "n-ar mai putea să garanteze mult pentru liniştea ţării faţă de Turcia, din cauza aţâţării spiritelor", orice tergiversare a problemei recunoaşterii fiind periculoasă. Concomitent, datorită influenţei covârşitoare a diplomaţiei franceze asupra demnitarilor turci, Carol I înştiinţează pe Împăratul Napoleon al III-lea că în calitate sa de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris".
Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. Astfel, Aali Paşa se declară dispus a admite propunerea avansată de Principele României. Într-o scrisoare adresată Prinţului moştenitor al Prusiei, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în tratativele cu Poarta, rezultatul fiind socotit, în cele din urmă, satisfăcător, cu atât mai mult cu cât "suzeranitatea rămâne o formă goală fără conţinut".
Ca urmare a schimbului de scrisori ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoaşte ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare".
Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept "punct de adunare celor ce pregătesc tulburări", Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură.
Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează - pentru prima dată în ţinută oficială - Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. O asemenea modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării "chestiunii orientale".
Cabinetul de la Petersburg - urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese "încălcat" succesiv de români - îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct. Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Înainte de a întreprinde vizita la Constantinopol, Carol I va adresa o Proclamaţiune către ţară, act ce confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită compusă din personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndreaptă spre Giurgiu, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul România până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului. După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I se îmbarcă pe iahtul imperial Issedin, ce arborase pe catargul principal steagul românesc. La bordul iahtului era aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.
Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa. În aceeaşi zi, Carol I, în ţinută de general român, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl primeşte Sultanul Abdul-Aziz. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său". Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa.
Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu aceeaşi ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană.
Timp de o săptămână, Carol I se întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, care nu ezită a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate.
Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul va rămâne la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire".
În timpul întrevederii cu ambasadorii fracez şi britanic, Principele a recunoscut şi apreciat rolul important pe care aceştia l-au jucat în convingerea diplomaţiei otomane de a adopta o atitudine conciliantă. Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi". Cu prilejul celei de a doua întrevederi, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale. La rândul său, Principele "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate", costul călătoriei la Constantinopol ridicându-se la suma de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta va accepta o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească.
După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentu "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime.
Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I. Consulul rus Offenberg avea să se prezinte în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Ulterior, el va remite din partea lui Gorceakov o scrisoare datată 16/28 octombrie 1866 şi prin care se comunica intenţia Rusiei "d'entrer en communication directe" cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I ca "Domn al Principatelor Unite". Această conduită - potrivit opiniei agentului diplomatic francez la Bucureşti - se situa sub auspiciile unui plan al Imperiului rus, care, astfel, se considera eliberat de obligaţiile ce rezultau din Tratatul de la Paris, apreciere confirmată de majoritatea ziarelor ruseşti.
În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de "sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă", Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementărrii problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi "cu aer de admonestare" amintea despre imaginare intrigi poloneze pe teritoriul român. Sunt probleme asupra cărora va insista consulul Offenberg, înainte de întoarcerea sa în patrie, cu prilejul unei audienţe la Domnitorul României.
Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor "măsuri energice" împotriva uneltirilor polonezilor avea să fie bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă drept "un act de ostilitate".
La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din patea Cabinetului rus, se angaja - printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov - în sensul reglementării "mulţumitoare" a chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera "conspiraţiuni politice" împotriva statului vecin.
Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi.
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut un însemnat succes. Acesta a marcat consacrarea monarhiei ereditare costituţionale, un pas important spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.

IMAGINEA ROMÂNIEI ÎN RAPOARTELE DIPLOMAŢILOR ENGLEZI

Rapoartele diplomaţilor britanici de la Bucureşti reprezintă o preţioasă sursă de informaţii ce poate completa imaginea de ansamblu asupra societăţii româneşti, a modului în care era ea percepută de străini. Prin intermediul lor reuşim să surprindem aspecte ale vieţii politice şi sociale româneşti, contactele cu diferite personalităţi ale vremii, potenţialul economic şi rolul României în calitate de factor de echilibru şi stabilitate în Balcani.
Perioada aflată în atenţia noastră este marcata, la limita sa cronologică inferioară, de recunoaşterea noului regim monarhic constituţional instalat în România în luna mai 1866, de către reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti, printre care, fireşte, şi consulul britanic John Green, iar la limita superioară de recunoaşterea independenţei de stat a României prin acreditarea unui ministru plenipotenţiar si trimis extraordinar la Londra (Nicolae Calimachi-Catargi) şi, respectiv Bucureşti (William Arthur White), precum şi prin ridicarea consulatelor la rangul superior de legaţii.
Din parcurgerea acestor rapoarte diplomatice am putut identifica numeroase aspecte menite a clarifica poziţia oarecum rezervată a diplomaţiei britanice faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, dificultăţile de adaptare a societăţii româneşti la noul regim monarhic constituţional şi mecanismul parlamentar, aşa cum erau ele surprinse de consulii englezi acreditaţi la Bucureşti. Cel care avea să cunoască destul de bine realităţile societăţii româneşti, avea să fie consulul englez la Bucureşti, John Green, care a îndeplinit această funcţie o lungă perioadă de timp, aproape două decenii (între 1859 şi 1874). Acestuia, avea să-i succeadă la Consulatul de la Bucureşti: H. C. Vivian (1874-1876), Charles E. Mansfield (1876-1878) şi William Arthur White (1878-1886).
Aşa cum bine se cunoaşte, la 11/23 februarie 1866, în urma unei „conspiraţii” politico-militare bine organizate, Alexandru Ioan I era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni, printre care amintim: instituirea domniei personale prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi diminuarea atribuţiilor Parlamentului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colaboratorii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al "camarilei". Pe de altă parte, nu pot fi ignoraţi nici factorii externi, Puterile garante şi Curtea suzerană privind cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza, socotite un real pericol pentru "ordinea europeană", înseşi relaţiile cu Franţa, principala susţinătoare a Domnului român, cunoscând o tot mai pronunţată răceală.
După consumarea loviturii de stat de la 11/23 februarie 1866, s-a instituit imediat o Locotenenţă Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu (care nu se afla în Bucureşti, fiind înlocuit de D. A. Sturdza) şi colonelul Nicolae Haralambie, care îşi va asuma sarcina numirii unui Guvern provizoriu sub preşedinţia lui Ion Ghica. Prima măsură adoptată de noul Cabinet avea să fie convocarea Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă extraordinară pentru a lua act de abdicarea Domnitorului. Cu acest prilej, primul ministru recomanda candidatura Contelui de Flandra la Tronul Principatelor Unite, sub numele de Filip I, propunerea primită în unanimitate .
Faţă de acţiunea de la 11/23 februarie 1866, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, lovitura de stat fiind considerată o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din august 1858. Prin urmare, au fost transmise consulilor de la Bucureşti instrucţiuni identice pentru a nu întreţine relaţii directe cu autorităţile locale şi de a recomanda acestora din urmă menţinerea ordinii şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia deciziile Conferinţei de la Paris . Recunoaşterea noii stări de lucruri ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general. De altfel, consulul englez la Bucureşti avertiza Foreign Office-ul că în eventualitatea în care Marile Puteri ar respinge ideea Prinţului străin, Guvernul provizoriu va proclama independenţa .
Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor garante şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române, după refuzul oficial al Contelui Filip de Flandra şi în urma tatonării cercurilor diplomatice de la Paris, supun unui plebiscit candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României . Organizarea plebiscitului avea să determine, însă, declanşarea unei manifestaţii separatiste la Iaşi (3/15 aprilie 1866) în frunte cu Nicolae Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi (supus rus), Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi Mitropolitul Calinic Miclescu. Detalii asupra acestei mişcări separatiste ne oferă consulul englez de la Bucureşti, pe baza informaţiilor primite de la omologul său de la Iaşi, evidenţiind, totodată, amestecul Guvernului rusesc în susţinerea separatiştilor .
Odată cu promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Cât priveşte diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, secretarul de stat britanic pentru Afaceri Externe, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan . Preocupările privind „chestiunea română” aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, John Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la capăt” .
Izbucnirea conflictului austro-prusian şi înfrângerea rapidă a Austriei (11/23 august 1866) aveau să determine Poarta să-şi reconsidere poziţia faţă de Principate. După îndelungate tratative, emisarul român la Constantinopol, fostul bey de Samos Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; „demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv”, deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept „loc de adunare tulburătorilor”; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane „toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei” .
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri, aşa cum avea să constate consulul John Green, l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”, iar condiţiile drept „oneroase”. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor . Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind „germenele regalităţii” .
Complicaţiile survenite prin izbucnirea revoltelor din Creta şi pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. La sugestia Franţei va avea loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 un schimb de scrisori între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoscând ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept „punct de adunare celor ce pregătesc tulburări”, Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut . Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă.
O astfel de modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării „chestiunii orientale”.
Cabinetul de la Petersburg – urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români – îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct . Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Cu prilejul audienţei acordate consulilor, Domnitorul avea să aprecieze „viul şi simpaticul interes ce guvernele străine au avut neîntrerupt pentru România”. În acelaşi timp, îşi exprima speranţa că va beneficia în continuare de sprijinul Puterilor garante pentru a da cât mai curând „o dezvoltare salutară şi de progres tuturor intereselor acestei ţări şi a-i garanta viitorul său prin principiile de ordine şi de stabilitate ce ne silim a inaugura” .
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură (octombrie 1866) . Consulul englez la Bucureşti consemnează succesul de care s-a bucurat Principele României la Constantinopol, concesiile suplimentare făcute de Poartă, precum şi primirea entuziastă făcută de autorităţi şi populaţia bucureşteană. În acelaşi raport, ţinînd cont de noua situaţie de la Bucureşti, John Green solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca „agent şi consul general britanic în Moldo-Valahia” .
Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I şi aceasta întrucât diplomaţia ţaristă se hotărâse să acţioneze unilateral, consulul rus Offenberg prezentându-se în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi .
Extrem de interesante sunt rapoartele diplomatice privind demersurile sistematice ale diplomaţiei de la Bucureşti şi ale Domnitorului Carol I de dobândire a independenţei pe cale diplomatică.
Încă de la începutul domniei, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele şi prestigiul Casei sale, dar în egală măsură şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, implicându-se direct în coordonarea politicii externe româneşti, colaborând îndeaproape cu cei care aveau să îndeplinească funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenţii diplomatici străini acreditaţi în capitalele europene purtau o corespondenţă specială, separată, cu Domnitorul.
Un eventual sprijin din partea Angliei în privinţa revendicărilor româneşti nu putea sosi atâta timp cât această putere respecta politica sa tradiţională de menţinere a echilibrului european şi, implicit, a integrităţii Imperiului otoman. Devine explicabil faptul de ce Cabinetul de la St. James ţinea să descurajeze aspiraţiile spre independenţă ale românilor. De altfel, în cursul unei lungi întrevederi cu Domnitorul României, consulul englez îşi manifesta temerea faţă de o posibilă alianţă între Prusia şi Rusia, alianţă din care ar face parte şi România şi care ar fi putut afecta nefavorabil poziţia lui Carol I. De fapt, dorinţa acestuia din urmă era aceea ca Prusia să acţioneze de comun acord în afacerile Orientului cu Anglia şi Franţa .
Acuitatea divergenţelor dintre cele şase Curţi garante nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, ceea ce se va răsfrânge şi asupra conduitei factorilor de răspundere de la Bucureşti în privinţa modalităţilor de acţiune pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora, în eventualitatea unor modificări teritoriale, Franţa ar sprijini anexarea Principatelor de către Austria , ceea ce va determina o orientare a cercurilor conducătoare de la Bucureşti spre Rusia şi Prusia.
Pe de altă parte, atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate şi înarmate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste nu numai la Paris şi Viena, ci şi la Londra, rapoartele lui Green fiind o mărturie în acest sens .
Cum era şi firesc, numeroase rapoarte ale consulului englez la Bucureşti privesc situaţia politică din România, dificultăţile guvernării şi eforturile Domnitorului în direcţia asigurării unei stabilităţi absolut necesare pentru bunul mers al ţării.
Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, Monarhul renunţă la formula Guvernului pur radical, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre soluţia unui Cabinet de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile.
Colaborarea Domnitorului cu liberalii radicali şi încrederea acordată îndeosebi lui Ion C. Brătianu, măsurile adoptate de acesta din urmă împotriva evreilor au contribuit la răspândirea unor aspre critici atât în interior, cât şi în afara graniţelor ţării . Intenţiile Guvernului de nuanţă radicală de a organiza armata după modelul prusian şi de a o înzestra cu armament şi muniţii importate din ţara de origine a Principelui Carol , suspiciunea cercurilor politice europene în legătură cu existenţa unui plan de „cucerire a Transilvaniei” şi legăturile cu republicanii francezi , zvonurile despre o posibilă suspendare a Constituţiei şi instituirea unei dictaturi sunt realităţi ori numai simple supoziţii care se regăsesc pe larg în rapoartele lui John Green.
Nevoit, ca urmare a numeroaselor presiuni externe, să renunţe la colaborarea cu radicalii, la sfârşitul anului 1868, Carol I se orientează spre formula Guvernului de coaliţie, un guvern alcătuit din elemente liberale şi conservatoare moderate. Este vorba de Cabinetul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie, aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi între primul şi Vasile Boerescu, au provocat mari dificultăţi premierului, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente . Atent observator al vieţii politice româneşti, consulul englez la Bucureşti sesiza, la rândul său, permanentizarea conflictelor dintre miniştri, situaţia financiară dezastruoasă, nemulţumirea generală a cadrelor ofiţereşti, acţiunile opoziţioniste ale grupării radicale şi lipsa de simpatie faţă de persoana lui Carol I, cel care – cu obstinaţie – refuza să consimtă la retragerea Guvernului .
Colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870, din cauza disfuncţionalităţilor amintite anterior. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu, era nevoit să se retragă. În urma unor indiscreţii răuvoitoare, s-a aflat că acesta fusese iniţiatorul unui proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869 . Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înaintează demisia, în ianuarie 1870, fapt ce antrenează retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I, în speranţa convingerii acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că o astfel de tactică nu şi-a atins scopul, dar Monarhul – dând dovadă de o remarcabilă abilitate politică – va apela, la rândul său, la stratagema abdicării, cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.
Ascensiunea conservatorismului pe plan european reclamase orientarea Domnitorului spre elemente moderate sau alternativa Guvernului de coaliţie, de natură a oferi Puterilor garante suficiente asigurări de strictă neutralitate în politica externă. Intuind pericolul izolării pe scena politică, îndeosebi după dizolvarea Corpurilor legiuitoare în care deţineau majoritatea, liderii grupării radicale iniţiază o serie de acţiuni opoziţioniste, încă de la începutul anului 1869. Mijloacele practicate de aceştia au variat: iniţial, au declanşat o veritabilă campanie de presă, apoi au apelat la diferite întruniri publice şi, nu în ultimul rând, petiţii şi interpelări parlamentare . Preferinţa evidentă a Monarhului pentru un Guvern de orientare moderată a determinat o amplificare a atacurilor presei liberale îndreptate împotriva persoanei sale, la care se adaugă colportarea zvonurilor de abdicare şi ameninţările cu diverse atentate. Răspunzând unor astfel de provocări, Monarhul, în mod ostentativ, se plimba pe străzile Capitalei însoţit doar de aghiotantul său şi îşi intensifica inspecţiile militare, urmărind a se asigura de loialitatea armatei în cazul unei lovituri de stat ca cea de la 11/23 februarie 1866 . Acţiunile opoziţioniste – care urmăreau să demonstreze că era indispensabil concursul „roşilor” la opera de guvernare – nu au făcut altceva decât să-l irite pe Domnitor. Contrar aşteptărilor, Carol I se dovedea a fi ferm hotărât să nu cedeze presiunilor sufocante din cursul anului 1869 şi începutul celui următor. Putem deduce astfel că opoziţia sa în privinţa revenirii la conducere a radicalilor se datora atât unor cauze obiective – atitudinea defavorabilă şi presiunile Puterilor garante –, cât şi subiective, ţinând cont de atacurile deschise la adresa persoanei sale.
Un loc aparte în rapoartele diplomatului englez Arthur C. Green, care gira pentru perioada iulie-septembrie 1870 afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti, îl ocupă relatarea detaliată a evenimentelor de la Ploieşti, acţiunile radicalilor şi atitudinea autorităţilor, care a variat de la fermitate la neputinţă .
Instabilitatea politică, crizele guvernamentale succesive, imposibilitatea desfăşurării unei activităţi legislative normale, libertatea absolută a presei – care întreţinea o atmosferă încordată pe plan intern – sunt tot atâtea motive care l-au determinat pe Carol I să încerce modificarea Constituţiei în sens autoritar. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul britanic la Bucureşti, John Green, Domnitorul reliefează dificultăţile întâmpinate şi eventualitatea retragerii sale. Pentru a remedia această situaţie critică existau, în opinia lui, diverse posibilităţi. Fie înlăturarea Constituţiei prin intermediul unei lovituri de stat, însă jurământul său din 1866 l-ar împiedica să pună în practică o astfel de măsură, fie revizuirea Pactului fundamental cu sprijinul Parlamentului, ceea ce părea dificil de realizat în condiţiile în care liberalii radicali aveau un număr însemnat de mandate. Cea mai sigură modalitate – în opinia lui Carol I – ar fi intervenţia Puterilor garante pentru reglementarea regimului politic din România şi a statutului ei juridic internaţional . Izbucnirea războiului franco-prusian, posibila generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei au determinat o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
Concentrarea trupelor ruseşti în apropierea Prutului (aprilie 1870) şi eventualitatea intervenţiei acestora în România stârniseră îngrijorarea Domnitorului, fiind binecunoscute la Bucureşti intenţiile Imperiului rus de anulare a clauzelor restrictive din Tratatul de la Paris. Suspiciunea avea să fie alimentată de informaţiile furnizate de ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, potrivit cărora Rusia intenţiona să aducă în discuţia viitorului Congres de pace problema „neutralizării Mării Negre şi a teritoriului cedat României (sudul Basarabiei - n.n.)” .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870 . Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre.
De reţinut că membrii Guvernului Manolache Costache Epureanu (aprilie-decembrie 1870) împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Pe de altă parte, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcinează pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente amintite anterior şi care ţineau de linia politică a Guvernului britanic, Lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Cert este că diplomaţia britanică nu va încuraja nici intenţiile Domnitorului României de a modifica în sens autoritar Constituţia, sugerându-i acestuia consultarea cu oamenii politici din ţară pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina . În asemenea circumstanţe, diplomatul englez John Green, la solicitarea secretarului de stat, redacta un amplu raport privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a Principatelor în ultimii 20 de ani şi progresele înregistrate. Este un raport care merită toată atenţia şi care evidenţiază anumite realităţi, bazate pe date statistice şi constatări personale ale consulilor englezi de la Bucureşti, Iaşi şi a vice-consulilor de la Galaţi şi Brăila .
Incontestabil, situaţia devenea din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra afacerii căilor ferate, şi anume falimentul companiei prusiene prezidată de Stroussberg, căreia i se concesionase construcţia reţelei de căi ferate. Şi cum Principele României avusese un rol hotărâtor în respectiva concesionare, atacurile opoziţiei erau îndreptate cu prioritate contra sa, fiind socotit principalul răspunzător . Problema căilor ferate române va căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.Aşa cum rezultă şi din rapoartele consulului englez, la întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române .
John Green relatează, adeseori fără a face comentarii personale, şi evenimentele de la Sala Slătineanu din 10/21 martie 1871, unde avusese loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea determinase, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei. Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale, ameninţând în consecinţă cu abdicarea . Conştienţi de pericolele abdicării, oamenii politici conservatori se vor reuni în jurul Tronului, instituindu-se prima guvernare stabilă de după 1866, cea prezidată de Lascăr Catargiu.
O notă distinctă şi plină de culoare, străbătută de parfumul epocii, o prezintă descrierea de către diplomatul britanic a ceremonialului de acreditare a consulilor în România şi a ceremonialului privind aniversarea zilei de naştere sau a zilei onomastice a Suveranilor străini .
Reţin atenţia şi rapoartele agentului diplomatic englez privind intenţia Guvernului princiar de a proclama independenţa României în 1873 şi strădaniile ministrului de Externe, Vasile Boerescu, în acest sens atât pe plan diplomatic, cât şi mediatic, precum şi călătoriile Domnitorului Carol la Viena şi Berlin . Într-adevăr, în cursul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri fusese avansată ideea iniţierii de negocieri cu diplomaţia otomană în vederea capitalizării tributului , soluţie ce părea a avea sorţi de izbândă în condiţiile în care Poarta traversa o acută criză financiară. Un astfel de proiect era impulsionat şi de existenţa unor informaţii potrivit cărora Egiptul solicitase acelaşi lucru, iar discuţiile începuseră deja . Imperiul otoman, de fapt, se opunea categoric unor asemenea negocieri, existând temerea faţă de apropierea României de Austro-Ungaria. Mai mult, refuza chiar să recunoască reprezentantului român la Constantinopol, Ioan Gr. Ghica, titulatura de agent diplomatic .
Relaţiile vor deveni şi mai tensionate în momentul în care Marele Vizir expediază, în septembrie 1873, o scrisoare direct Şefului statului român, negând orice drept al "Principatelor moldo-valahe" de a încheia convenţii cu alte Puteri. Reacţia cercurilor politice de la Bucureşti s-a manifestat imediat, Vasile Boerescu adresând Guvernului otoman o notă de protest. Invocând vechile Capitulaţii, ministrul român de Externe evidenţia autonomia de care s-au bucurat Principatele, precum şi dreptul acestora de a încheia tratate cu alte state .
După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât asupra activităţii acestui diplomat se păstrează anumite referinţe biografice, le menţionăm aici.
Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .
Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .
Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.
Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti.
Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit, a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România.
În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente în cursul vizitei sale în Anglia în august 1874. Ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, convins că obiectivul Principelui României era obţinerea independenţei, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau numeroase probleme .
Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”.
Majoritatea rapoartelor sale sunt impregnate şi de amprenta personală, spre deosebire de predecesorul său, neezitând a-şi expune propriile comentarii şi sugestii privind acceptarea titulaturii de România , dreptul acesteia de a încheia convenţii comerciale cu alte state şi necesitatea încheierii unei astfel de convenţii cu Marea Britanie , izbucnirea crizei orientale şi atitudinea cercurilor politice de la Bucureşti , situaţia politică din ţară , intenţia Rusiei de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei etc.
Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, consulul englez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict.
Pregătirile militare şi afirmaţiile lui G. Costa-Foru, agentul diplomatic român de la Viena, că la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au provocat reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Domnitorul declarase - în cursul unei întrevederi cu reprezentantul Angliei la Bucureşti -, intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876. Diplomaţia britanică nu era interesată în susţinerea cerinţelor româneşti, cu atât mai mult cu cât menţinerea integrităţii Imperiului otoman reprezenta o condiţie indispensabilă pentru exercitarea controlului asupra Canalului de Suez.
Diplomatul englez va părăsi România în cursul lunii mai 1876 şi se va întoarce la Alexandria, în acelaşi an, deţinând rangul diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .
După un scurt interimat de două luni al vice-consulului Charles Saint John, afacerile Consulatului britanic sunt preluate de colonelul Charles Edward Mansfield. Preluarea afacerilor Consulatului de la Bucureşti de către un militar de carieră se explică, probabil, prin evoluţia crizei orientale şi posibilitatea implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea la Rusia a celor trei districte basarabene. Din aceste motive, factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens.
Evoluţia cu rapiditate a crizei orientale va determina ca rapoartele consulului englez să urmărească cu prioritate eventualitatea implicării României în conflict , întrevederea de la Livadia cu Ţarul Alexandru al II-lea şi înalte oficialităţi ruse , reacţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti faţă de Constituţia otomană din decembrie 1876 , proclamarea independenţei de stat a României şi convenţia româno-rusă , rolul Armatei române în campania militară de la sud de Dunăre , intenţia Rusiei de a reanexa, la încheierea păcii, sudul Basarabiei, primind în compensaţie Dobrogea .
În mai 1878, colonelul Mansfield avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul articolului al cincilea din Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, Lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, Contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la Lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunăriii şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu , recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Anglia şi Germania prin note identice şi ceremonialul de prezentare a scrisorilor de acreditare a diplomatului englez în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
Aşa cum se poate constata, documentele diplomatice britanice sunt absolut indispensabile pentru cunoaşterea epocii şi conturarea unei imagini cât mai clare asupra eforturilor, în plin secol al XIX-lea, de modernizare şi integrare europeană a unei ţări aflate la confluenţa intereselor unor Mari Puteri.

Problema alegerii unui Prinţ străin la tronul Principatelor Române în timpul Congresului de pace de la Paris (1856)

În cursul anului 1855, odată cu succesul previzibil al Puterilor europene şi al Imperiului otoman angrenate în conflictul cu Rusia, în atenţia cercurilor diplomatice avea să se plaseze şi problema statutului juridic internaţional al Principatelor Române. Astfel, eliminarea protectoratului rusesc asupra acestora şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă europeană, îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării şi neutralizarea Mării Negre sunt câteva din preocupările reprezentanţilor reuniţi în Conferinţa de la Viena.
În asemenea împrejurări, pentru prima dată într-un forum european, delegatul Franţei, baronul Bourqueney (foto) avea să aducă în discuţie, printr-un memoriu, la 14/26 martie 1855, problema unirii Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui Prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa, cu ereditatea succesiunii . Şi chiar dacă dezbaterile în această privinţă au fost amânate, sub rezerva unor deliberări ulterioare comune cu consimţământul Porţii, ideea ca atare a continuat să preocupe cercurile diplomatice, emigraţia română menţinând, pe plan extern, mereu viu interesul pentru cauza românească, aşa cum, în ţară, unioniştii săvârşeau un adevărat apostolat prin răspândirea ideii unirii sub un Prinţ străin. Pe această linie se înscriu numeroasele articole apărute în presa străină şi cea din ţară, tipărirea de broşuri explicative privind vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor, avansarea de memorii în mediile politice, atragerea unor personalităţi politice şi literare influente, care şi-au pus condeiul în favoarea cauzei româneşti.
Încă înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Viena, fusese adresat Prinţului Napoleon(foto), vărul Împăratului francez, un memoriu în care se solicita sprijinirea unirii şi, nici mai mult nici mai puţin, decât constituirea unui Regat independent sub conducerea sa1. La rândul său, cunoscutul om politic Nicolae Kretzulescu, prezentând dezavantajele domniei elective, sugera şi el, într-un alt memoriu avansat Franţei şi Angliei, necesitatea unirii Moldovei şi Munteniei într-un stat independent sub conducerea unui Prinţ străin ereditar. Printre argumentele invocate în favoarea acestei soluţii, se menţionează posibilitatea înlăturării oricăror influenţe şi ingerinţe din partea Austriei şi Rusiei asupra Principatelor . În Moldova, însuşi domnitorul Grigore Al. Ghica se va dovedi un ferm susţinător al ideii unirii sub un Prinţ străin, redactând un memoriu către reprezentanţii Puterilor europene la Conferinţa de la Viena, aşa cum Costache Negri fusese însărcinat a pune la dispoziţia acestora „toate datele istorice, toate informaţiile care ar putea contribui să-i lămurească asupra drepturilor şi dorinţelor ţării” .
Chestiunea Principatelor va fi reluată cu prilejul lucrărilor Congresului de pace de la Paris (februarie-aprilie 1856). După mărturisirile Contelui Cavour, în această perioadă Napoleon al III-lea ar fi propus Austriei, în schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardiniei –, Principatele Române, tronul revenind Ducelui de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg. S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întrunit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei .
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Congresului, problema Prinţului străin avea să suscite din ce în ce mai mult interesul cercurilor diplomatice europene şi al reprezentanţilor acestora în Principate. De pildă, consulul general al Angliei la Bucureşti, R. G. Colquhoun îl înştiinţa, în februarie 1856, pe ambasadorul englez de la Constantinopol, Stratford Canning, că populaţia din Principate, încurajată de cursul ultimelor evenimente, doreşte unirea Principatelor într-un singur stat sub un domnitor străin, cu garanţia colectivă a Puterilor europene şi, în cazul în care nu se accepta răscumpărarea tributului, sub suzeranitatea Porţii .
Opinia publică europeană era în egală măsură asaltată de numeroase articole în presă, comentându-se pe larg diferitele aspecte ale problemei orientale şi viitoarea organizare a Principatelor Române, nu de puţine ori nominalizându-se prezumtivi candidaţi la Tronul Principatelor Unite. Candidatura cea mai des invocată era aceea a Ducelui Nicolas de Leuchtenberg, nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înrudit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Maria), nepotul Ţarului Nicolae I . Presa belgiană, de pildă, preluând informaţii de la corespondenţii aflaţi la Paris, vehiculează ideea că Prusia ar fi dispusă a recomanda drept candidat pe tânărul Duce de Augustenburg, exclus de la succesiunea monarhiei daneze, în timp ce Anglia, în eventualitatea realizării unirii, l-ar putea accepta pe Ducele Nicolas Guillaume de Nassau .
Pe de altă parte, unioniştii menţineau o strânsă legătură cu publiciştii străini, francezi mai cu seamă, furnizând în permanenţă informaţii despre dorinţele populaţiei din Moldova şi Muntenia. De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit în opinia sa, pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat . Potrivit anumitor mărturii, încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra .
La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, consemna că voinţa unanimă este "Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe" . Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (decembrie 1856-ianuarie 1857), precum şi presupusele demersuri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei unirii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplomatice europene, astfel că Guvernul de la Bruxelles a fost nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe Blondeel din postul său .
Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la Bucureşti, Louis Béclard, sugerează ca fiind agreabilă şi posibilă candidatura Prinţului de Canino, Charles Lucien Bonaparte, sau a lui Pierre Napoleon Bonaparte . Asemenea preocupări se reflectă şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, preia zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a Prinţului de Savoia-Carignan .
Dintre publiciştii francezi devotaţi cauzei române, Elias Régnault, în a sa amplă lucrare intitulată Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene (apărută în 1855), considera că misiunea Puterilor europene, ce urmau a se întruni la Congresul de pace, trebuia să se circumscrie stopării acţiunii ameninţătoare a Rusiei contra Occidentului, ceea ce s-ar putea realiza prin unirea Moldovei şi Valahiei „sub un şef ereditar, duce, principe sau rege, ales din sânul unei dinastii europene”, precum şi prin transformarea noului stat într-un regat independent. Interesant este faptul că Régnault susţinea chiar ideea unirii într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti .
Cazul lui Régnault nu este unul izolat. Paul Bataillard, amicul paşoptiştilor români, avea să împărtăşească aceleaşi idei, elaborând, la începutul anului 1856, un consistent studiu, al cărui titlu era semnificativ: Primul punct al chestiunii Orientului. Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului. În opinia autorului, Principatele trebuiau să se unească sub un Prinţ străin ereditar, recunoscut de toate Puterile, dar care să nu fie „nici turc, nici grec, nici rus, nici austriac, …nici chiar german, căci orice german ar deveni instrumentul Austriei” .
Tot în sprijinul cauzei române, Edmond Texier redacta un Apel către Congres în favoarea românilor, unde face o amplă pledoarie în favoarea unirii Principatelor şi a constituirii unui stat independent, sub patronajul puterilor occidentale, cu un suveran aparţinând unei familii domnitoare din Europa .
Acestor lucrări li se vor adaugă alte zeci de articole favorabile publicate în presa franceză, dacă ar fi să le contabilizăm numai pe cele apărute în ajunul şi în timpul lucrărilor Congresului de la Paris. Un însufleţit susţinător al cauzei române avea să fie şi Saint Marc Girardin, care prin articolele sale publicate în „Journal des Débats” şi imediat traduse în ziarele din ţară, încerca să explice raporturile existente între Principate şi Poartă, îmbrăţişând ideea unirii sub un Prinţ străin, ales de români înşişi, care să dea noului stat „independenţa la care ţinteşte demult” .
Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.
Fostul Domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica(foto), îi sugera fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca "partida naţională" să persiste în acţiunea sa privind alegerea imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale Principatelor fiind compromise pentru totdeauna . Acest gest nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază necesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene. Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta protectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă” .
Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin reprezenta nu numai un corolar al statului unitar, ci şi un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu statele suverane europene. De altfel, din aceste motive, precum şi din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea atenţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Cabinetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, întrucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatârnare absolută a Principatelor de la Turcia” .
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercurilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Concluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .
Susţinerea principiului unirii sub un Prinţ străin ereditar, dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, va atinge punctul culminant în momentul desfăşurării lucrărilor Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857), reprezentând unul din punctele fundamentale ale programului naţional conturat şi exprimat acum cu claritate . Şi chiar dacă Puterile europene nu vor ţine cont, în privinţa alegerii unui Prinţ străin, de cerinţele românilor, principiul nu va fi abandonat, ci doar amânat.