1. Acţiuni diplomatice pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi desăvârşirea Unirii (1859-1861)
Statutul internaţional al Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, cunoscuse modificări substanţiale odată cu înfrângerea militară a Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi semnarea Tratatului de Pace de la Paris (18/30 martie 1856). Deşi ancronica suzeranitate a Porţii asupra celor două Principate – cu respectarea autonomiei lor interne, chiar dacă erau considerate părţi integrante ale Imperiului otoman şi constituiau doar un obiect în relaţiile internaţionale – era menţinută, protectoratul rusesc avea să-şi înceteze existenţa. Potrivit aceluiaşi Tratat, avea să se instituie garanţia colectivă a şase Puteri europene: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia şi Sardinia. Având în vedere faptul că exista o interdependenţă între „problema românească” – a constituirii statului naţional unitar şi independent – şi cea „orientală” – ce viza soarta şubredului Imperiu otoman –, la Congresul de Pace de la Paris s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Ca atare, cerinţele naţiunii aveau să fie limpede exprimate în Adunările ad-hoc – cu caracter reprezentativ – din Moldova şi Muntenia (septembrie-octombrie 1857): autonomia, Unirea, Prinţ străin ereditar, neutralitatea şi guvernământ constituţional .
Dând expresie propriilor interese şi necesităţii menţinerii echilibrului european, Puterile garante nu au dat curs dorinţelor exprimate de români. Rod al compromisului între statele semnatare, Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 statornicea o soluţie greu de transpus în practică fără a stârni serioase dificultăţi: se accepta denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” în loc de România, urmând a se proceda la alegerea a doi Domnitori, două Adunări şi două Guverne . Instituirea unei singure Comisii Centrale, cu atribuţii legislative, la Focşani, a unei Curţi de Justiţie şi Casaţie comună şi organizarea identică a armatei nu reprezentau decât o palidă compensaţie . Tocmai de aceea, românii vor da dovadă de suficientă voinţă, îndrăzneală şi maturitate politică pentru a pune Puterile europene – preocupate mai ales de propriile interese decât de garanţia colectivă – în faţa faptului împlinit.
Prevalându-se de clauza privind excluderea intervenţiei unilaterale din partea vreunei Puteri, fără acordul prealabil al tuturor contractanţilor, şi, totodată, de lacunele Convenţiei de la Paris, reprezentanţii naţiunii au ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 un singur Domnitor pentru ambele Principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act – socotit de către Puterile garante drept o încălcare flagrantă a Convenţiei din august 1858 – se consacrase principiul Unirii, Cuza primind nu o coroană, ci „un mandat imperativ” , care viza, pentru moment, înfăptuirea unităţii politico-administrative. Însuşi Domnitorul, conştient de misiunea încredinţată, ţinea să precizeze, într-o scrisoare adresată Curţilor garante, la 25 ianuarie 1859, că Unirea sub un Prinţ străin rămâne dorinţa unanimă a ţării, fiind gata a se retrage în viaţa privată atunci când această năzuinţă s-ar putea materializa .
În timp ce Curtea suzerană dezaproba actul de la Bucureşti ăi invita reprezentanţii puterilor garante să se întrunească de urgenţă într-o conferinţă la Constantinopol, pentru a ajunge la un acord în privinţa aplicării prevederilor Convenţiei , principalul ţel al diplomaţiei române era acela de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza. Domnitorul însuşi va rezista cu greu tentaţiei – ce se manifestase destul de puternic la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti şi Iaşi - de a recurge la o nouă acţiune energică, dar primejdioasă, de înfăptuire a unităţii depline. Singura indicată în împrejurările de atunci era o politică înţeleaptă, de moderaţie şi prudenţă, tactică împărtăşită, chiar sugerată, de cercurile diplomatice de la Paris, în care Al. I. Cuza avea încredere.
Faţă de actul săvârşit de români, reacţia „garanţilor” – expresie a intereselor divergente – nu a fost nicidecum una consensuală. Pe de o parte, se constata poziţia favorabilă a Franţei, care se declara împotriva oricărei intervenţii armate şi era dispusă a aproba faptul împlinit, opinie împărtăşită în egală măsură de Rusia, Sardinia şi Prusia, din motive lesne de înţeles . Pe de altă parte, diplomaţia britanică – ferventă susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman – sugera recunoaşterea, în mod excepţional, a dublei alegeri, încercând, astfel, să evite o eventuală Unire a Principatelor sub un Prinţ străin, soluţie considerată de Curtea de la St. James ca echivalând cu independenţa . Opoziţia cea mai vehementă venea din partea Cabinetului de la Viena, fapt deloc surprinzător, internunţiul austriac la Paris, A. Hübner, intuind sensul real al acţiunii românilor, lăsa să se înţeleagă că Imperiul habsburgic „nu doreşte independenţa Principatelor şi, în consecinţă, se opune Unirii” .
Între timp, Domnitorul avea să solicite sprijinul Puterilor garante în sensul recunoaşterii faptului împlinit la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin intermediul unor misiuni speciale, cu atât mai mult cu cât Principatele nu dispuneau de reprezentanţi diplomatici acreditaţi în capitalele europene .
Una dintre sarcinile cele mai dificile avea să-i revină lui Costache Negri(foto), ce fusese trimis în capitala otomană – apreciată de el drept „cazan al intrigilor, al duplicităţii şi al ipocriziei turco-bizantine” – în speranţa obţinerii firmanului de investitură din partea Curţii suzerane. Concomitent, Vasile Alecsandri va întreprinde o călătorie la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar Prinţul Obolenski la Petersburg. Cea mai fructuoasă s-a dovedit a fi întrevederea lui Alecsandri cu Împăratul Napoleon al III-lea, care îşi oferise sprijinul şi, chiar mai mult, dăruia Domnitorului Cuza 10 000 de puşti şi muniţiile aferente. De asemenea, aprobase trimiterea unor tehnicieni şi instructori militari francezi în Principate, exprimându-şi acordul de principiu în privinţa înfiinţării unei agenţii diplomatice, deocamdată doar cu caracter oficios, la Paris . Pe de altă parte, atitudinea puţin amicală a Austriei avea să se reflecte şi prin gestul lui Buol, ministrul de Externe, care îl primise pe Ludovic Steege în calitate de „vieille connaissance” ţi nu ca reprezentant legitim al lui Cuza .Situaţia creată în Principate avea să constituie subiectul Conferinţei europene de la Paris, ale cărei lucrări s-au deschis la 7 aprilie 1859, prilej cu care delegatul otoman a protestat faţă de dubla alegere a lui Cuza, act ce constituia o violare flagrantă a Convenţiei din august 1858, poziţie susţinută cu fermitate de colegul său austriac în cursul şedinţei următoare (13 aprilie 1859). Departe de a împărtăşi acelaşi punct de vedere, ceilalţi plenipotenţiari, prin intermediul ministrului de Externe francez, propuneau – spre a oferi Curţii suzerane o oarecare satisfacţie morală – conferirea investiturii lui Al. I. Cuza în mod excepţional, orice altă abatere de la litera şi spiritul Convenţiei fiind socotită inadmisibilă. Drept măsuri punitive, un reprezentant otoman însoţit de reprezentanţii Puterilor garante erau autorizaţi a interveni pentru a reglementa situaţia, iar în cazul nesoluţionării, Poarta putea trimite trupe în Principate pentru restabilirea ordinii, însă numai după ce se întrunea acordul tuturor contractanţilor .
În condiţiile izbucnirii conflictului franco-sardo-austriac şi a concentrării trupelor române în tabăra de la Floreşti (lângă Ploieşti) – cu scopul de a preîntâmpina orice intervenţie armată otomană, dar şi de a facilita operaţiunile franco-sarde prin reţinerea la graniţa transilvăneană a unei importante forţe militare austriece – Conferinţa îşi va suspenda lucrările, ce nu vor fi reluate decât la 6 septembrie 1859. Austria, înfrântă în război şi izolată din punct de vedere diplomatic, sfârşeşte prin a accepta recunoaşterea dublei alegeri, ceea ce a determinat Turcia, lipsită de sprijin, să se pronunţe în acelaşi sens, situaţia urmând a fi consfinţită numai pe timpul domniei lui Cuza şi prin emiterea a două firmane de investitură, unul pentru Moldova şi celălalt pentru Muntenia, pentru a sublinia odată în plus caracterul de provizorat . Reţine atenţia faptul că, în mod deliberat, Domnitorul a căutat, la rândul său, să minimalizeze importanţa ceremoniei de înmânare a firmanelor de investitură (octombrie 1859). Într-o atmosferă sobră, lipsită de fast, dar respectând formele protocolare, Al. I. Cuza l-a primit la Iaşi pe reprezentantul Porţii nu în sala Tronului, ci într-una din încăperile palatului princiar, fiind secondat doar de miniştri şi câţiva ofiţeri din Statul Major, în absenţa publicului şi chiar a consulilor, ce nu fuseseră înştiinţaţi de ceremonie . La Bucureşti, respectiva solemnitate avea să fie fixată „cu o grabă calculată”, evitându-se afluenţa publicului, însuşi corpul consular primind invitaţia „în ultimul moment” .
Odată dobândită recunoaşterea dublei alegeri, următorul pas nu putea fi altul decât înfăptuirea deplinei unităţi politico-administrative. Încă din luna august 1859, într-o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, Domnitorul mărturisise că unirea deplină a Moldovei şi Munteniei reprezenta, în continuare, scopul eforturilor sale, însă diplomaţia franceză socotise împrejurările drept neprielnice unei acţiuni în această direcţie . Aşa cum avea să precizeze şi în frecventele convorbiri purtate cu reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante de la Iaşi sau Bucureşti, Al. I. Cuza întâmpina reale dificultăţi în activitatea de guvernare, cu două Cabinete diferite şi două Adunări distincte, „un obstacol aproape de netrecut pentru buna desfăşurare a treburilor” . Cu alte cuvinte, era „acelaşi vechiu tur de forţă cu neputinţă de executat, care consta în necesitatea de a călări deodată pe doi cai aflaţi la o depărtare primejdioasă unul de altul” .
Pe baza instrucţiunilor domneşti, agentul diplomatic român la Poartă, Costache Negri, avea sarcina de a sonda, în primăvara şi vara anului1860, disponibilitatea Curţii suzerane şi a reprezentanţilor Puterilor garante în ce priveşte mutarea sediului Comisiei Centrale de la Focşani la Bucureşti, instituirea unui Guvern unic şi a unei Adunări comune, precum şi modificarea sistemului electoral printr-o mai largă reprezentare . În timp ce ambasadorii francez şi italian la Constantinopol îi sugerau lui C. Negri că astfel de concesii ar constitui obiectul unor discuţii numai după efectuarea vizitei lui Cuza în capitala otomană, ministrul de Externe austriac atrăgea atenţia internunţiului asupra opoziţiei categorice a diplomaţiei de la Ballplatz faţă de orice tentativă de modificare a stipulaţiilor Convenţiei din 1858 .
În asemenea circumstanţe, Domnitorul ia decizia de a pleca la Constantinopol (septembrie 1860), pentru a se convinge de disponibilitatea diplomaţiei otomane şi europene de a lua în consideraţie cererile sale . Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial deloc măgulitor, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj princiar de rangul său, lăsând o bună impresie atât Sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.
Domnitorul nu va renunţa însă la intenţia, adeseori mărturisită şi care nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, de a înfăptui unirea deplină, iniţiind o serie de demersuri pe lângă „protectorul” Împărat Napoleon al III-lea, Curtea suzerană şi Puterile garante la sfârşitul anului 1860 şi începutul celui următor. Şi de această dată, diplomaţia franceză sprijină – în anumite limite dictate de propriile interese – cerinţele Principelui român, avansând o propunere concesivă Porţii şi anume ca unitatea politică, administrativă şi legislativă să fie acordată numai pe timpul domniei lui Cuza, pentru ca apoi să se revină la situaţia anterioară . Agasat de tergiversările diplomaţiei otomane, de opoziţia obstinată şi intrigile Cabinetului de la Viena, Domnitorul îi declara, pe un ton ferm, consulului austriac la Bucureşti: „Noi… trebuie să avem unirea; dacă Puterile nu ne-o recunosc, suntem nevoiţi să ne-o realizăm singuri” . Ulterior, prin eforturile concertate ale lui Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, la care se adaugă demersurile persuasive ale ambasadorului francez din capitala otomană, Marele Vizir fusese înduplecat a lua în consideraţie posibilitatea discutării propunerilor din Memoriul lui Cuza, redactat în iunie 1860.
În ce priveşte diplomaţia ţaristă, devenea tot mai perceptibilă poziţia sa echivocă, cancelarul Gorceakov exprimându-şi temerea că o nouă „capitulare” din partea Puterilor garante i-ar putea încuraja pe români să avanseze alte cerinţe pe linia independenţei . La rândul său, Austria, după câteva tentative nereuşite de a-şi folosi puterea de convingere – serios afectată în urma înfrângerii militare din anii precedenţi – asista neputincioasă la cursul firesc al evenimentelor.
Constrânsă de împrejurări, Poarta, prin intermediul unei circulare adresată, la 1 mai 1861, reprezentanţilor Puterilor garante, consimţea la desfiinţarea Comisiei Centrale şi realizarea unităţii politico-administrative şi legislative, însă numai pe timpul domniei lui Cuza . Aşa cum avea să-i declare şi diplomatului austriac la Bucureşti, Domnitorul considera că: „De acum înainte nu mai există Moldova, nici Valahia, ci o singură Românie unificată” . Din nefericire, drumul era cu mult mai anevoios decât părea la prima vedere, interesele divergente ale „garanţilor” întârziind şi de această dată adoptarea unei decizii colective.
În atare împrejurări, devine explicabilă nerăbdarea lui Al. I. Cuza şi decizia sa de a trimite două delegaţii, una la Constantinopol - cu prilejul înscăunării noului Sultan Abdul-Aziz(foto) – şi cealaltă, ceva mai târziu la Livadia - unde Ţarul Alexandru al II-lea îşi petrecea câteva zile – pentru a câştiga bunăvoinţa cercurilor diplomatice otomane şi, respectiv, ţariste .După interminabile deliberări şi schimburi de note între cancelariile europene, se convoacă o nouă Conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol. Diplomaţia otomană nu numai că reuşise, prin abile manevre procedurale, să tergiverseze reglementarea situaţiei, dar formula acum o serie de rezerve , cea privind dreptul Porţii de a interveni manu militari, în eventualitatea unei noi încălcări a Convenţiei sau a Protocolului din 6 septembrie 1859, fiind considerată de Cuza şi colaboratorii săi ca inacceptabilă. Ba mai mult, în cazul în care respectiva clauză nu era eliminată, Domnitorul ameninţa cu un nou fapt împlinit. Pretenţia Porţii, de altfel, a găsit un slab ecou în rândul reprezentanţilor Puterilor garante, cu excepţia Austriei, şi avea să fie înlăturată în urma presiunilor exercitate de ambasadorul francez, secondat de diplomatul rus şi cel al Marii Britanii. Depăşindu-se această acută problemă, redactarea firmanului nu a reprezentat decât o simplă formalitate. Potrivit noului act, datat 3 decembrie 1861, Poarta încuviinţa existenţa unui singur Guvern şi a unei Adunări unice, însă numai atâta timp cât va dura domnia lui Cuza. Se avea în vedere, totodată, suspendarea Comisiei Centrale de la Focşani, iar în caz de vacanţă a Tronului urma să se aplice procedura prevăzută în Convenţia din 19 august 1858, ale cărei dispoziţii, ce nu fuseseră modificate prin noul act, rămâneau în vigoare .
Odată încheiată această dificilă etapă, Domnitorul, prin Proclamaţia adresată naţiunii la 11⁄23 decembrie 1861, putea afirma cu satisfacţie că „Unirea este îndeplinită!” . Astfel, la capătul a doi ani de stăruitoare eforturi politico-diplomatice, în care Domnitorul s-a ridicat la înălţimea răspunderii ce-i revenea, dând dovadă de fermitate şi perseverenţă, naţiunea română a repurtat o nouă izbândă, chiar dacă ea era condiţionată de durata domniei lui Cuza.
2. Fermitate şi continuitate în promovarea şi apărarea intereselor naţionale
Activitatea diplomaţiei române, circumscrisă recunoaşterii dublei alegeri şi desăvârşirii Unirii, nu s-a limitat la acest scop imediat. Necesitatea afirmării şi consolidării tânărului stat naţional unitar, recunoaşterea sa ca entitate viabilă în Europa naţiunilor, înfăptuirea integrală a aspiraţiilor legitime ale românilor impuneau o susţinută şi amplă campanie diplomatică menită a câştiga, pas cu pas, ceea ce Curtea suzerană şi Puterile garante nu erau dispuse să ne ofere: extinderea autonomiei şi, apoi, Independenţa.
În condiţiile în care Principatele Române erau socotite în continuare, în plan internaţional, drept „părţi integrante ale Imperiului otoman”, pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale se resimţea în mod acut necesitatea stabilirii unor relaţii directe cu celelalte state.
Conştient de importanţa unui astfel de obiectiv, Alexandru Ioan Cuza(foto), încă din primul an al domniei, a stăruit şi şi-a concentrat atenţia în direcţia înfiinţării de agenţii diplomatice permanente în capitalele europene. Cum o asemenea atribuţie revenea doar statelor suverane, ne putem explica opoziţia categorică a Porţii şi a Puterilor garante.Dincolo de activitatea fructuoasă a agenţiei de la Constantinopol, reprezentată cu multă demnitate de C. Negri , cea mai receptivă la solicitările Domnitorului român s-a dovedit a fi tot Franţa, astfel că, în iulie 1860, s-a creat agenţia diplomatică de la Paris, al cărei titular avea să fie Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele poetului.
Deşi a avut doar un caracter oficios – agentul român nefiind recunoscut ca făcând parte din corpul diplomatic – respectiva agenţie va juca un rol esenţial în propagarea cauzei naţionale, în strângerea relaţiilor româno-franceze şi, îndeosebi, în menţinerea unui contact cvasipermanent între Principele Cuza, Împăratul Napoleon al III-lea(foto) şi cercurile diplomatice de la Quay d′Orsay . În timpul domniei lui Cuza, exemplul Franţei nu va fi dublat însă de celelalte Cabinete europene, reuşindu-se doar instituirea unei agenţii diplomatice şi la Belgrad (martie 1863), ceea ce a stârnit serioase proteste din partea Curţii suzerane. Diplomaţia Imperiului semilunei privea cu o crescândă îngrijorare întărirea relaţiilor româno-sârbe, fiind convinsă că atât la Bucureşti, cât şi la Belgrad se avea în vedere „separarea Principatelor tributare” .Pe linia afirmării autonomiei se înscrie şi încercarea de a impune în actele oficiale, începând cu 1862, titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Iniţiativa nu s-a materializat decât o scurtă perioadă de timp, atât Turcia, cât şi Austria nefiind dispuse „a îngădui cea mai nevinovată insinuare că Principatele erau o naţiune unită pentru totdeauna” . Chiar şi diplomaţia franceză sugera cercurilor conducătoare de la Bucureşti să nu provoace complicaţii inutile, deoarece, „dând în mod oficial numele de România unui stat pe care Europa l-a recunoscut numai sub un alt nume, Guvernul Principelui Cuza îşi atrage reproşuri întemeiate” .
O altă problemă spinoasă şi care afecta grav autonomia internă era aceea a jurisdicţiei consulare. Potrivit acesteia, supuşii Puterilor europene – în virtutea „capitulaţiilor” încheiate între acestea şi Sublima Poartă – beneficiau în Principate de statutul de extrateritorialitate, adică de protecţia consulară în procesele civile şi penale, precum şi anumite privilegii ca scutirea de taxe şi impozite. În numeroase cazuri astfel de privilegii se transformaseră în veritabile abuzuri, iar măsurile întreprinse de autorităţile române pentru a le înlătura sau cel puţin a le limita provocau, adeseori, intervenţii colective lipsite de tact din partea consulilor. Faţă de repetatele şi insistentele proteste şi ameninţări din partea Puterilor garante, Cuza nu făcea nici un secret din intenţia sa de a desfiinţa regimul jurisdicţiei consulare; şi chiar dacă ţelul său nu a fost atins, cel puţin a întreprins paşi importanţi în această direcţie .
Potrivit aceloraşi „capitulaţii” – invocate atât de des de Poartă – Principatele nu dispuneau de dreptul de a încheia tratate şi convenţii cu statele europene, un alt atribut al suveranităţii. Ignorând pur şi simplu restricţiile impuse de Curtea suzerană în această privinţă, dovedind curaj şi spirit de iniţiativă, Cuza şi colaboratorii săi vor reuşi să semneze o serie de convenţii internaţionale nu lipsite de importanţă: telegrafice şi poştale, de extrădare ş.a. Un alt exemplu ne este oferit de „afacerea paşapoartelor româneşti” – înlocuite în mod abuziv cu paşapoarte turceşti – şi care aveau să fie recunoscute, în 1860, de către Poartă şi Puterile garante .
De altfel, orice manifestare de independenţă din partea Domnitorului român era imediat contracarată şi obstrucţionată – cu mai mult sau mai puţin succes – de Curtea suzerană, căreia, după caz, i se alăturau Puterile garante. De pildă, în urma protestelor Porţii, dar şi a sugestiilor de moderaţie din partea Cabinetului de la Paris, proiectul lui Cuza de a institui o decoraţie naţională – numită iniţial „Ordinul jerbei de aur”, iar ulterior „Ordinul Unirii”(foto) – nu a căpătat finalitatea dorită, aşa cum tentativa de a bate o monedă proprie, romanatul, a avut o soartă asemănătoare .Implicarea efectivă a lui Alexandru Ioan Cuza în activitatea de politică externă, rolul său în afirmarea şi susţinerea cu demnitate a intereselor naţionale se conturează cu o mai mare claritate pe parcursul desfăşurării anumitor evenimente, care au constituit tot atâtea „episoade diplomatice”: legăturile cu emigraţia maghiară, transportul armelor sarde, tranzitul pe teritoriul românesc a armelor sârbeşti, incidentul polon de la Costangalia, secularizarea averilor mănăstirilor închinate, lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi modificarea Convenţiei de la Paris din august 1858.
Atunci când, în primăvara anului 1859, se profila deja la orizont perspectiva unui conflict între Franţa şi Sardinia, pe de o parte, iar Austria de cealaltă parte, planurile lui Napoleon al III-lea şi ale primului ministru piemontez, Cavour, includeau organizarea unei insurecţii maghiare în Transilvania şi Ungaria . În asemenea circumstanţe, Al. I Cuza îl asigura pe Împăratul francez de întregul său sprijin, concomitent cu mobilizarea a 12 000 de ostaşi în tabăra de la Floreşti (aprilie 1859), fie pentru a pătrunde în Ardeal sau numai pentru a crea o diversiune la graniţa transilvăneană , fie pentru a preveni o eventuală intervenţie otomană.
Încă din luna martie 1859, Al. I. Cuza se întâlnise la Iaşi cu generalul maghiar György Klapka(foto), care deţinea o scrisoare de recomandare din partea Prinţului Napoleon, vărul Împăratului, un înfocat susţinător al cauzei italiene. Potrivit anumitor mărturii, cu acel prilej s-ar fi încheiat două convenţii. În prima dintre acestea, Al. I. Cuza consimţea să permită voluntarilor maghiari organizarea unor depozite de arme în Moldova, se angaja să solicite lui Napoleon al III-lea 30 000 de puşti, dintre care 20 000 destinate ungurilor, iar în schimb Klapka trebuia să se ocupe de expedierea şi siguranţa transportului de arme şi, totodată, să ofere sprijin Guvernului român la o eventuală eliberare şi ocupare a Bucovinei . Se pare că Domnitorul a manifestat anumite rezerve şi o oarecare neîncredere în privinţa respectării obligaţiilor asumate de către partea ungară. În aceeaşi ordine de idei, într-o scrisoare adresată ambasadorului Sardiniei la Constantinopol, Al. I. Cuza ţinea să precizeze că nu va sprijini insurecţia maghiară „înainte de a se asigura de soarta, bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român” . Numai astfel se poate explica redactarea celei de a doua convenţii, în care sunt incluse o serie de angajamente suplimentare referitoare la respectarea de către maghiari a drepturilor românilor transilvăneni .Divergenţa de opinii dintre Napoleon al III-lea şi ministrul său de Externe, faptul că, după declanşarea războiului, Cabinetul de la Paris era interesat în localizarea conflictului şi, deci, evitarea oricăror noi complicaţii în Orient, înfrângerea rapidă a Austriei şi, nu în ultimul rând, neînţelegerile între Klapka şi liderul emigraţiei maghiare, Kossuth, sunt tot atâţia factori care au concurat la anularea punerii în practică a respectivelor convenţii dintre partea română şi cea ungară.
La sfârşitul anului 1859, Domnitorul va îngădui descărcarea la Galaţi a unui transport clandestin de arme sarde destinate ungurilor, însă datorită indiscreţiei unor supuşi austrieci întreaga operaţiune a fost deconspirată. Pus într-o situaţie mai mult decât delicată şi atacat – potrivit propriilor sale cuvinte – „din toate părţile”, Al. I. Cuza, rezistând cu brio şi unui demers colectiv al consulilor, procedase la confiscarea armelor. Ulterior, incidentul, ce căpătase proporţii îngrijorătoare, se va stinge în mod onorabil pentru Principe, care avea să consimtă la expedierea lor din ţară spre oraşul de provenienţă, Genova. El lăsa să se înţeleagă însă că cedase „bunurilor sfaturi ale Franţei şi nu ameninţărilor celorlalţi” .
Legăturile cu emigranţii maghiari nu vor fi total întrerupte, dovadă fiind noua convenţie încheiată între Cuza şi acelaşi Klapka în ianuarie 1861, precum şi întrevederea acordată, doi ani mai târziu, generalului István Türr(foto), fără ca Domnitorul să se angajeze într-o acţiune ce putea lesne deveni, în condiţiile în care lipsea chiar suportul Franţei napoleoniene, o periculoasă aventură. Al. I. Cuza demonstrase înţelegere faţă de cauza maghiară, însă împrejurările externe impuneau multă circumspecţie şi discernământ, mai ales dacă avem în vedere faptul că o acţiune pripită putea periclita însăşi fiinţa naţională. De altfel, Cuza îi declarase deschis generalului Türr: „Nu vreau să ajut ridicarea Ungariei, înainte de a şti sigur că ungurii s-au pus în sfârşit de acord cu românii de peste Carpaţi” .O altă împrejurare în care Domnitorul a dat dovadă de abilitate şi tărie de caracter este cea legată de tranzitul prin România a armelor sârbeşti . Reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Bucureşti semnalase, în cursul lunii noiembrie 1862, intrarea pe teritoriul românesc a unui convoi masiv de arme provenind din Rusia, manifestându-şi îngrijorarea faţă de destinaţia lor. Solicitat să-şi precizeze poziţia în această privinţă, Al. I. Cuza, deşi era la curent cu situaţia, afirma că nu fusese informat de existenţa unui astfel de transport. Nemulţumiţi de explicaţiile lapidare oferite, consulii britanic şi austriac întreprind un nou demers, de această dată în numele corpului diplomatic, în timp ce Poarta se pronunţa cu fermitate pentru sechestrarea armelor şi, nici mai mult nici mai puţin, solicita trimiterea unui comisar otoman în Principate pentru a iniţia o anchetă.
Propunerea Curţii suzerane întrunise acordul ambasadorilor Angliei şi Austriei la Constantinopol, nu însă şi pe cel al Rusiei, putere cu a cărei complicitate se desfăşura operaţiunea. Că au existat sau nu înţelegeri anterioare între Al. I. Cuza, sârbi şi reprezentanţi ai Rusiei contează mai puţin, cert este că Domnitorul, mizând pe disensiunile dintre „garanţi” şi adoptând tactica temporizării, va înlesni de fapt scurgerea convoiului în siguranţă spre Serbia, ţara de destinaţie. Interesant de reţinut că ambasadorii Puterilor europene, întruniţi într-o conferinţă la Constantinopol, erau puşi în postura de a delibera asupra unui fapt deja consumat, diplomaţia otomană mulţumindu-se cu explicaţiile oferite de C. Negri şi agentul sârb. Evenimentul ca atare a determinat o întărire a relaţiilor româno-sârbe şi a reprezentat un succes personal al Domnitorului la nivelul relaţiilor sale cu Puterile garante şi Curtea suzerană.
Atitudinea Împăratului Napoleon al III-lea şi cea a cercurilor diplomatice de la Quay d′Orsay faţă de politica lui Al. I. Cuza aveau să cunoască o tot mai pronunţată răceală în urma incidentului de Costangalia. Cursul evenimentelor este binecunoscut . În timpul insurecţiei poloneze din 1863 împotriva stăpânirii ţariste, un detaşament alcătuit din 250 de voluntari polonezi, în frunte cu colonelul Milkowski, venind din Dobrogea, intenţionau să traverseze Moldova, în luna iulie, pentru a lupta pe teritoriul patriei lor. Întrucât acţiunea reprezenta o evidentă încălcare a neutralităţii României, Domnitorul, de comun acord cu sfetnicii săi, se vede silit să solicite dezarmarea respectivului detaşament. Cum însă polonezii refuzară, are loc o ciocnire destul de violentă cu trupele române, în satul Costangalia, înregistrându-se victime de ambele părţi. În cele din urmă, polonezii au fost constrânşi să se predea în satul Rânzeşti, Al. I. Cuza intervenind personal pentru a se asigura prizonierilor un tratament corespunzător. De altfel, aceştia se vor refugia, treptat, în Turcia şi Austria.
Punând mai presus interesele ţării sale, Domnitorul, cu toată simpatia sinceră pe care o afişa faţă de cauza poloneză, nu putea tolera o acţiune izolată şi aventuroasă, pasibilă de a provoca serioase tensiuni cu puternicul vecin de la Răsărit.
Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstirilor închinate constituia o problemă de drept public intern, curând ea a ajuns să capete conotaţii diplomatice, datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Istoricul problemei a fost analizat pe larg în literatura de specialitate şi, prin urmare, nu vom insista la rândul nostru. Amintim aici că potrivit protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris la 30 iulie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. În eventualitatea în care, timp de un an, nu se ajungea la o înţelegere în acest sens, urma să se recurgă la arbitraj. Şi cum ambele părţi implicate în soluţionarea problemei îşi apărau cu străşnicie propriul punct de vedere, printr-un Jurnal al Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se decide ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.
În împrejurările date, Al. I. Cuza, printr-un memoriu remis lui C. Negri, în iulie 1863, şi destinat a fi adus la cunoştinţa Curţii suzerane şi a Puterilor garante, ţinea să precizeze că „această chestiune nu putea fi rezolvată decât în Principate şi de către Principate” . Pe linia acestor declaraţii ferme, Domnitorul avea să sancţioneze legea secularizării la 11⁄23 decembrie 1863, în care se prevedea şi o despăgubire de 50 de milioane de piaştri pentru călugării greci. Faţă de acest nou act de autoritate a românilor, reprezentanţii Puterilor garante se găseau iarăşi divizaţi. Ca urmare a unei susţinute propagande desfăşurate de Ioan Alecsandri la Paris şi C. Negri la Constantinopol, singura putere ce împărtăşea punctul de vedere al oficialităţilor de la Bucureşti şi dispusă a ne sprijini era tot Franţa. De altfel, Cuza îi reamintea Marelui Vizir, în ianuarie 1864, că în problema secularizării bunurilor mănăstirilor închinate, el nu este doar Principele românilor, ci reprezintă România însăşi .
Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care călugării greci refuzau să accepte soluţia propusă, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.
În ce priveşte lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi adoptarea „Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, un nou fapt împlinit, reţine atenţia faptul că Al. I. Cuza sondase terenul pe lângă Cabinetele europene nu pentru a solicita ceva, ci pentru a obţine adeziunea la o decizie deja luată. „Răsturnarea Convenţiei printr-o lovitură de stat – aprecia T. W. Riker – fu cel mai mare act de sfidare pe care naţionalismul român, întruchipat în conducătorul lui, îl aruncase vreodată protectoratului european în faţă” .
Reuşind să îmbine fermitatea cu amabilităţi de circumstanţă, Domnitorul îşi va atinge scopul în urma unei vizite la Constantinopol (iunie 1864), unde i se asigură o primire onorabilă. Statutul lui Cuza şi legea electorală erau admise, cu neînsemnate modificări, de către Curtea suzerană şi Puterile garante sub denumirea de „Act adiţional la Convenţiunea din 7⁄19 august 1858”. Pentru a avea o imagine completă asupra succesului diplomatic repurtat, trebuie amintit că în respectivul act internaţional exista o stipulaţie în următoarea redactare: „Principatele Unite vor putea în viitor modifica şi schimba legile care privesc ocârmuirea lor internă, cu concursul legal al tuturor puterilor statului şi fără nici o intervenţie externă…” . Aşadar, Convenţia de la 1858 fusese substanţial revizuită prin însăşi iniţiativa energică a Domnitorului şi colaboratorilor săi, fapt ce a contribuit la consolidarea autonomiei interne şi a prestigiului ţării . Aşa cum observase şi ambasadorul austriac la Constantinopol, Principele Cuza îşi făcuse un obicei „de a nu părea să se supună voinţei Puterilor, nici a asculta de tratate, ci de a ne face să-i acceptăm hotărârile” .
Cu certitudine, Al. I. Cuza a reuşit, prin calităţile şi aptitudinile sale, să imprime un curs ascendent activităţilor de politică externă şi, prin concursul colaboratorilor săi apropiaţi, să dobândească succese diplomatice remarcabile.
La 11⁄23 februarie 1866, în urma unei conspiraţii politico-militare bine organizată, Domnitorul Al. I. Cuza era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni şi externi asupra cărora nu ne oprim aici. Rostul Locotenenţei Domneşti şi al Guvernului provizoriu era acela de a oferi Tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin şi de a asigura recunoaşterea internaţională a noii dinastii ereditare. Aşa cum bine s-a apreciat, pentru înfăptuirea dezideratelor majore ale naţiunii, Independenţa şi Unirea tuturor provinciilor româneşti, „nici el (Cuza – n.n.), nici alt Prinţ indigen n-ar fi putut merge mai departe, ci numai un Prinţ străin, care putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi serios la aceasta” .
În ce priveşte politica externă, după 11 februarie 1866 constatăm aceeaşi abnegaţie în realizarea aspiraţiilor naţionale, fiind vorba, aşadar, de o anumită continuitate.
Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l drept o gravă încălcare a Tratatului de la Paris (1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general .
Conducerea provizorie de la Bucureşti se confrunta cu două alternative: fie să aştepte şi să se subordoneze deciziilor Conferinţei de la Paris (martie-iunie 1866), fie să-şi asume singură responsabilitatea deciziei asupra succesiunii şi a modului de organizare a statului. Printr-o politică fermă, speculând tergiversările şi neînţelegerile survenite la „masa verde” a tratativelor, oamenii noştri politici vor reuşi să lase fără replică voinţa colectivă a „garanţilor”.
Conştient de riscurile prelungirii situaţiei de provizorat, Guvernul de la Bucureşti impulsionează demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi, în condiţiile în care refuzul Contelui Filip de Flandra – proclamat iniţial drept Principe al României – fusese formulat oficial (la 18⁄30 martie 1866).
Departe de a fi intimidate de avertismentele Puterilor garante – ce susţineau revenirea la situaţia anterioară anului 1859 – şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză. Noua Adunare constituantă, care îşi deschisese lucrările la 28 aprilie⁄10 mai 1866, afirma în mod categoric „voinţa nestrămutată a Principatelor Unite de a rămânea pururi ceea ce sunt, o Românie, una şi nedespărţită”, sub domnia ereditară a Principelui Carol I. În aceeaşi şedinţă se ratifică şi rezultatul plebiscitului, organizat anterior, cu 109 voturi pentru şi 6 abţineri .Actele de autoritate săvârşite de români în decurs de numai câteva luni (februarie-mai 1866) au constituit un subiect ce a reţinut atenţia Cabinetelor europene. Reprezentantul otoman la Conferinţa de la Paris avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante – în urma unor dezbateri contradictorii – se mărgineau a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez de la Bucureşti că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la ultima limită” .
Concomitent, Domnitorul apelează la aceeaşi metodă a misiunilor diplomatice pentru a câştiga bunăvoinţa Cabinetelor europene, îndeosebi cele de la Petersburg şi Viena. În paralel, D. Brătianu(foto) era trimis în Serbia, pentru a afla poziţia acesteia în cazul unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor .Complicarea situaţiei europene a determinat diplomaţia otomană să ia în consideraţie posibilitatea acordării anumitor concesii, însă negocierile trenau şi datorită adversităţii făţişe a Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei potenţiale acţiuni armate române în Transilvania . Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A. Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr, o mai veche cunoştinţă a românilor, o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul Carol I. Emisarul ungur dorea să tatoneze reacţia cercurilor noastre conducătoare faţă de întreprinderea unei acţiuni comune în Transilvania . Deşi acceptase o astfel de întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată declarându-i generalului că „nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar” .
Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate . Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Între timp, Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Carol I la 1/13 iulie 1866, unde nu era specificată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea unor pretenţii exagerate pentru recunoaşterea lui Carol I, încercând să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Având în vedere faptul că pretenţiile Porţii erau inacceptabile pentru autorităţile de la Bucureşti, Carol I luase, la un moment dat, în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, în speranţa precipitării recunoaşterii. Proiectul a fost abandonat, neîntrunind acordul Guvernului Ion Ghica.
Potrivit unei propuneri avansate de diplomaţia franceză , se ajunge la un compromis, şi anume la efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Carol I (7-8 octombrie 1866). Poarta recunoştea ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii . Pentru a primi firmanul de investitură, Carol I trebuia să sosească la Constantinopol . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată de nici unul dintre miniştri, fiind considerată de oamenii politici doar o chestiune de formă. La scurtă vreme, Carol I va adresa o proclamaţie către ţară, prin care se confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional .
După vizita întreprinsă la Constantinopol (octombrie 1866) – unde fusese primit cu onorurile cuvenite unui Principe de neam ales - , Carol I a reuşit să mai smulgă anumite concesii Porţii: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a acelor acuzaţi de crime .
Recunoaşterea internaţională a lui Carol I va avea loc nu în maniera dorită de unele Cabinete europene, anume prin convocarea unei noi Conferinţe şi printr-o adeziune colectivă la aranjamentul româno-otoman. Nota discordantă a fost oferită de diplomaţia ţaristă, care îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct, urmărind a sublinia astfel şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români . Demersul unilateral al Cabinetului de la Petersburg a determinat celelalte Puteri garante să-l recunoască pe Carol I ca Domnitor al României, prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi , astfel că România „era acum « înfăptuită»” .
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia română – prin consacrarea definitivă a monarhiei ereditare constituţionale – a parcurs, cu succes, o altă etapă importantă pe calea spre Independenţă.
3. Dobândirea Independenţei – obiectiv prioritar al diplomaţiei române (1866-1877)
Alegerea pe Tronul României a unui Prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, constituia şi premisa pentru înfăptuirea Independenţei. Primind misiunea încredinţată de naţiunea română, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă” . Pentru atingerea acestui obiectiv primordial, Domnitorul, ca şi predecesorul său, îşi asumă responsabilitatea coordonării politicii externe şi întreprinde el însuşi demersuri diplomatice pe lângă Curţile garante şi Sublima Poartă.
Pe linia eforturilor întreprinse anterior de Al. I. Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state . Spaţiul restrâns al studiului de faţă nu ne îngăduie să stăruim asupra lor. Precizăm doar că, departe de a duce la rezultatele scontate, respectivele demersuri au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale.
Dincolo de proiectele amintite mai sus, Carol I a crezut, la un moment dat, în posibilitatea constituirii unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. S-a convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti .
Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena. Cancelarul austro-ungar Beust a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre.
Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” .
Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani .
Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni(foto) cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman -, lordul Granville va declina propunerea emisarului român .Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului -, Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie .
Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că V. Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” .
În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene .
Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” .
O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873).
Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy(foto) greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării. În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă.De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” .
Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” .
Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I(foto) a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme .Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” .
Declanşarea crizei orientale, în vara anului 1875, avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea Domnitorului şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială, cea mai indicată, pentru moment, fiind expectativa. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict .
Pregătirile militare şi afirmaţiile agentului diplomatic român la Viena, potrivit cărora la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au stârnit reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Carol I îi declarase consulului englez intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . În acelaşi context se înscriu şi notele circulare ale primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie şi 29 ianuarie/10 februarie 1876 .
La începutul anului 1876, Domnitorul ţinuse să-i precizeze consulului rus că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajamentele morale, pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele” .
Ulterior, emisarii români, I. C. Brătianu şi Eugeniu Stătescu aveau să constate, cu prilejul unei întrevederi cu Împăratul Franz-Iosif(foto) la Sibiu, satisfacţia cercurilor politice de la Viena pentru atitudinea de neutralitate a României, dar şi faptul că „Austria nu se va opune Rusiei” în condiţiile deschiderii ostilităţilor cu Turcia .Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă -, Carol I a trimis o delegaţie la Livadia (25 septembrie 1876). Convorbirile care au avut loc sunt binecunoscute. În timp ce Ignatiev şi Gorceakov au subliniat necesitatea semnării unei convenţii privind trecerea pe teritoriul românesc, I. C. Brătianu urmărea să confere unui asemenea act o semnificaţie politică .
În paralel, cercurile conducătoare de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei astfel de conduite se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de reglementarea paşnică a crizei orientale prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol , ceea ce l-a determinat pe Carol I să-i încredinţeze lui D. Brătianu misiunea de a obţine cu acel prilej recunoaşterea cerinţelor româneşti .
Indignat de faptul că, potrivit noii Constituţii otomane (23 decembrie 1876), statul român era socotit o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, Domnitorul recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, astfel, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional .
La începutul anului 1877, după eşecul Conferinţei de la Constantinopol, în faţa României şi a cercurilor conducătoare de la Bucureşti se aflau trei alternative ipotetice: 1) continuarea politicii de neutralitate – fără sorţi de izbândă în condiţiile în care Puterile europene nu erau dispuse să-şi asume obligaţii precise în acest sens; 2) o convenţie cu Rusia, prin care să se permită trecerea trupelor acesteia pe teritoriul românesc – fapt ce nu inspira multă încredere având în vedere antecedentele anexioniste ale cercurilor politico-diplomatice de la Sankt Petersburg; 3) parafarea unui acord politic şi obţinerea unei cooperări militare – care ar fi răspuns cerinţelor româneşti la un viitor Congres de pace .
Încă din luna noiembrie 1876 sosise, în secret, la Bucureşti un reprezentant al Rusiei, A. Nelidov(foto), pentru a negocia „o simplă înţelegere” cu Brătianu, privind trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc . Ceea ce nu înţelegea emisarul rus era faptul că atât Domnitorul, cât şi primul ministru nu se mulţumeau doar cu o simplă înţelegere, ci îşi manifestau dorinţa de a încheia un tratat cu caracter politic. Se avea în vedere, în mod special, înscrierea unui articol care să prevadă clar obligaţia Rusiei de a respecta integritatea României, expresie a temerei cercurilor politice de la Bucureşti faţă de soarta sudului Basarabiei. Concomitent cu demersul lui Nelidov – deocamdată nefinalizat –, emisarul Porţii, Ali-bey, încerca să convingă autorităţile române de necesitatea încheierii unei convenţii care să nu permită Rusiei invadarea Principatelor. Dacă Guvernul I. C. Brătianu s-a eschivat, Domnitorul a refuzat, pur şi simplu, să-l primească pe reprezentantul otoman .Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei”. Situaţia creată a determinat convocarea unui Consiliu de Coroană la 2/14 aprilie 1877, chiar în momentul în care se decretase mobilizarea generală a armatei ruse. În respectivul Consiliu, Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă mare parte din cei prezenţi socoteau neutralitatea cea mai bună alternativă . Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, fiind adeptul neutralităţii până la capăt, va fi înlocuit cu Mihail Kogălniceanu, ce primea imediat împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act se garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” .
Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de miniştri – întrunit de urgenţă – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre. Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa acordării unor garanţii „în scris” din partea Ţarului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România .
În mesajul de deschidere a Corpurilor legiuitoare din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre” .
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie 1877), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva(foto), independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . Concomitent este adoptat şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”. A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului îl felicită pe Suveran, în mod oficial, cu ocazia proclamării independenţei. Astfel, data de 10 mai capătă o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea Independenţei. În faţa Parlamentului, Carol I declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene” .Aşa cum s-a putut observa, în mai puţin de două decenii de la Unirea Principatelor s-a înfăptuit şi Independenţa, prin eforturile conjugate ale naţiunii române, în care un rol bine definit l-au jucat cele două personalităţi aflate în fruntea ei: Alexandru Ioan Cuza şi, apoi, Carol I.
