Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern, cel care avea să devină în perioada 1866-1914 conducătorul destinelor naţiunii române, se născuse la Sigmaringen, la 8/20 aprilie 1839, şi era cel de-al doilea fiu al prinţului Carol Anton şi al Josefinei. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen era una din cele mai vechi Case domnitoare europene, avînd strînse relaţii de rudenie cu Casa Regală prusiană, dar şi cu familia Bonaparte.În momentul acceptării Tronului României, prinţul Carol abia împlinise 27 de ani. Persoana sa degaja o oarecare mîndrie princiară, încîntînd asistenţa cu gesturile şi manierele elegante. Fără a beneficia de un regim preferenţial, a absolvit - cu menţiunea "Bine" - Şcoala de cadeţi din Münster cu gradul de sublocotenent. Se orientează spre Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin, în 1857, fiind avansat locotenent à la suite în Regimentul de artilerie al gărzii prusiene. Dovedea o îndemînare deosebită, se făcuse remarcat mai ales la exerciţiile fizice şi echitaţie. De altfel, generalul Moltke, cu un fler surprinzător, îşi exprimase convingerea că: "Tînărul Prinţ de Hohenzollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească de el!".
Prinţul împărtăşea principiile liberalismului, circulînd chiar zvonul că înaintarea în grad era întîrziată ca urmare a acestor convingeri, în condiţiile în care societatea prusiană era una predominant conservatoare. Cu toate acestea, chiar în timp ce se desfăşurau negocierile pentru acceptarea Tronului României, Carol primise vestea că fusese avansat la gradul de căpitan al Regimentului de dragoni din Berlin. Mediul în care s-a format tînărul prinţ avea să-şi pună amprenta asupra personalităţii sale puternice. Principiile după care avea să se călăuzească în întreaga sa viaţă, şi pe care le va respecta cu o tenacitate admirabilă, au fost cele recomandate de tatăl său: "Păstrarea şi întărirea sentimentelor religioase fără ostentaţie şi forme exterioare, onoarea militară, conştiinţa de cavaler, de ofiţer şi de Prinţ, sentimentul răspunderii, întărirea individualităţii".
Iniţial, Carol de Hohenzollern nu ştia nimic despre ţara şi poporul asupra cărora urma să domnească, iar prima sa impresie despre România nu va fi prea măgulitoare pentru români. Părăsindu-şi patria de origine şi somptuosul castel de la Sigmaringen, tînărul Carol era surprins de aspectul oriental al Bucureştilor şi de aşa-numitul Palat domnesc, o clădire cu un singur etaj, cu drapel şi gardă de onoare. Nu numai că pavajul din faţa reşedinţei princiare se dovedea "nespus de primitiv", dar apartamentele domneşti - potrivit propriilor mărturisiri - aveau drept privelişte o piaţă murdară, unde se instalaseră cîteva familii de ţigani şi unde "porcii se tăvăleau prin noroi".
Era un spirit metodic şi extrem de meticulos. Îşi aranja singur arhiva de scrisori, documente şi rapoarte diplomatice de la reprezentanţii români în străinătate, cunoscînd cu o exactitate matematică locul fiecărui act personal. Se documenta în permanenţă în cele mai variate domenii, citea presa internă şi cea din străinătate, colecţiona carte veche şi rară, numeroase manuscrise achiziţionate din propriile resurse financiare fiind dăruite ulterior Academiei sau Bibliotecii universitare pe care a înfiinţat-o şi care-i purta numele. Castelul de la Peleş, construit numai din fondurile furnizate din caseta sa privată, poartă amprenta gustului său artistic. Considerat de contemporani o adevărată bijuterie arhitectonică, castelul regal din Sinaia era adeseori deschis publicului larg.
O zi din zilele prinţului
De o disciplină riguroasă, tipic germană, Carol I îşi respecta cu stricteţe programul zilnic. Dimineaţa prefera plimbările pe străzile Capitalei în costum civil, însoţit doar de aghiotantul său şi, uneori, de o mică escortă princiară. După plimbarea de dimineaţă, principele se îngrijea singur de corespondenţă, pentru ca apoi să se întreţină cu miniştrii, fiecare dintre ei prezentîndu-se la Suveran, în mod regulat (o dată pe săptămînă), timp de două ore. D.A. Sturdza, unul din colaboratorii săi, îşi aminteşte că era mereu ocupat şi căuta să se iniţieze în cele mai variate domenii de activitate. Periodic, inclusiv duminica, după un ceremonial pe care el însuşi l-a instituit, acorda audienţe cu caracter oficial sau privat la Palat între orele 13,00 şi 17,00, cu singura condiţie ca respectivele persoane să se înscrie pe lista aghiotantului de serviciu. A refuzat, nu de puţine ori, să primească în audienţă persoanele care nu respectau ora fixată sau întîrziau nejustificat. Un asemenea tratament avea să fie administrat şi celor mai cunoscute personalităţi politice, care se obişnuiseră cu proverbiala indolenţă orientală şi protocolul mai puţin rigid, ba chiar aproape inexistent, din vremea domniilor anterioare. De altfel, pe biroul din sala bibliotecii Palatului, acolo unde obişnuia să primească în audienţă, se afla o mică pendulă care bătea la fiecare sfert de oră şi care reprezenta semnalul că timpul acordat respectivei audienţe luase sfîrşit. Contrariat de lipsa de punctualitate a românilor, obişnuia să ofere drept dar de sărbători sau cu alte ocazii cîte un ceasornic. Masa de prînz se servea în sufrageria mare a Palatului, la orele 14,00, fiind prezente, aproape zilnic, cîte 12 persoane, de obicei oameni politici şi militari. Seara, atunci cînd nu era absorbit de reglementarea anumitor probleme de stat, îşi îngăduia o scurtă plimbare "la şosea" însoţit doar de un aghiotant. Alteori, asista la reprezentaţiile de teatru, deşi nu a făcut din aceasta o obişnuinţă. Cînd se afla la Castelul Peleş prefera să se relaxeze împreună cu invitaţii săi la o partidă de biliard.
Făcuse o pasiune din studierea istoriei românilor. Cunoştea şi vorbea limbile franceză şi engleză, asimilînd destul de rapid şi româna, chiar dacă era perceptibil un puternic accent german. La numai un an de la venirea sa a rostit în româneşte discursul de deschidere a sesiunii parlamentare. Nu împărtăşea excesele latiniste ale profesorului său de limbă română, August Treboniu Laurian, manifestînd în schimb un interes aparte faţă de necesitatea perpetuării vechilor cuvinte româneşti. Dovadă că proiectul pentru alcătuirea unui vast dicţionar al limbii române, Etymologicum Magnum Romaniae, va beneficia de încurajarea şi constantul său sprijin financiar, concretizat într-o donaţie anuală de 6.000 de lei.
Făcuse o pasiune din studierea istoriei românilor. Cunoştea şi vorbea limbile franceză şi engleză, asimilînd destul de rapid şi româna, chiar dacă era perceptibil un puternic accent german. La numai un an de la venirea sa a rostit în româneşte discursul de deschidere a sesiunii parlamentare. Nu împărtăşea excesele latiniste ale profesorului său de limbă română, August Treboniu Laurian, manifestînd în schimb un interes aparte faţă de necesitatea perpetuării vechilor cuvinte româneşti. Dovadă că proiectul pentru alcătuirea unui vast dicţionar al limbii române, Etymologicum Magnum Romaniae, va beneficia de încurajarea şi constantul său sprijin financiar, concretizat într-o donaţie anuală de 6.000 de lei.
Fără prieteni, doar consilieri
De o corectitudine exemplară, foarte exigent cu sine, Carol I a dus o viaţă aproape austeră. Era o fire introvertită, rareori destăinuind cuiva gîndurile şi planurile sale, neavînd prieteni intimi, ci numai consilieri. Cooperarea sa deosebit de fructuoasă cu Ion C. Brătianu, socotit drept "unul din oamenii de stat cei mai capabili din România", a stîrnit nenumărate acuze din partea adversarilor politici. Deşi nu a împărtăşit întru totul opiniile acestuia, a apelat la fermitatea şi stăruinţa liberalilor, proiectele lor în privinţa căilor şi ritmului modernizării dovedindu-se, în acel moment, necesare societăţii româneşti. Pe de altă parte, a beneficiat, într-o perioadă extrem de dificilă pentru stabilitatea Tronului, de sprijinul necondiţionat al conservatorilor şi mai ales al moldoveanului Lascăr Catargiu, pe care-l aprecia ca fiind un om politic "cu tact şi serios". Este adevărat că nu şi-a format în jurul său o camarilă, mărturisindu-şi dispreţul faţă de cei care încercau să-i cîştige favorurile măgulindu-l. De fapt, singurul căruia îi împărtăşea temerile şi proiectele personale era tatăl său, Prinţul Carol Anton, ţinînd cont întotdeauna de sugestiile lui discrete.
Fireşte, Carol I nu a întruchipat perfecţiunea, a avut şi defecte. Nevoit să se adapteze din mers la realităţile - nu de puţine ori descurajante - din noua sa patrie, să se familiarizeze cu mentalităţile atît de diferite faţă de climatul în care s-a format, a săvîrşit şi greşeli, abil speculate de oamenii politici ai vremii pentru a dobîndi puterea. A ştiut să nu se coboare pînă a acorda importanţă insultelor nejustificate, iertîndu-i pe cei care au scris şi s-au declarat deschis împotriva lui. Nu de puţine ori, calomniatorii de ieri se metamorfozau în fervenţi partizani ai dinastiei în momentul în care ajungeau la putere, primind anumite posturi ministeriale. Acest lucru dovedeşte faptul că monarhul, în calitate de factor decizional, s-a adaptat la "jocul" şi "intrigile bizantine" practicate pe arena vieţii politice româneşti. A dat dovadă însă de o remarcabilă răbdare şi stăpînire de sine, reuşind adeseori să-i domine pe cei din jurul său şi să le descopere slăbiciunile. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape îşi amintesc gestul său de a saluta cu un singur deget la chipiu sau faptul că obişnuia să-şi întîmpine interlocutorii întinzînd numai unul sau două degete, foarte rar mîna întreagă. De altfel, în acest din urmă caz, gestul reprezenta un semn de apreciere deosebită. În general, era extrem de rezervat în ce priveşte exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine pe care şi-a impus-o pînă la sfîrşitul vieţii.
Nu s-a mulţumit cu rolul de "prinţ de operetă", socotit incompatibil cu demnitatea numelui de Hohenzollern. Şi-a exercitat rolul constituţional de arbitru în disputa dintre grupări sau partide, situîndu-se deasupra patimilor politice. Prin alternarea la putere a reuşit să atenueze temperamentul impulsiv al liberalilor, apelînd în situaţiile critice la moderaţia elementelor conservatoare. În egală măsură, a demonstrat reale calităţi de om de stat, ştiind să manipuleze "efectul de prestigiu". Prevalîndu-se de numele şi prestigiul Casei de Hohenzollern, de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, şi-a asumat un rol esenţial în coordonarea politicii externe. Eforturile conjugate ale domnitorului şi diplomaţiei de la Bucureşti au fost subsumate unuia şi aceluiaşi obiectiv: lărgirea autonomiei şi, apoi, dobîndirea independenţei. A participat la consacrarea independenţei pe cîmpul de luptă, în fruntea armatei sale în operaţiunile militare de dincolo de Dunăre din 1877-1878, suportînd cu stoicism în mijlocul ostaşilor condiţiile aspre ale războiului.
Soţiei sale, Principesa Elisabeta de Wied - cu care s-a căsătorit în toamna anului 1869, nu i-a permis imixtiunea în treburile politice. Din păcate, nu a putut avea moştenitori direcţi, singura fetiţă a perechii princiare, Maria, încetînd din viaţă în 1873, la vîrsta de numai 4 ani, în urma unei îmbolnăviri de scarlatină, ceea ce l-a marcat profund. Problema succesiunii la Tron a fost reglementată în 1881 şi definitivată în 1889 în favoarea lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul său de frate.
Adeseori, mai ales spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, ziarele de nuanţă radicală şi socialistă, precum Lupta, Drepturile omului, Facla, Adevărul ş.a., nu ezitau să ridiculizeze bunele intenţii ale monarhului. El era considerat principalul responsabil de funcţionarea "defectuoasă" a mecanismului puterii, de dificultăţile cu care se confrunta societatea românească, fiind denigrat în presă cu numeroase apelative, precum "spionul prusian" sau "omul periculos". În cele din urmă, le-a ignorat şi n-a ţinut cont de astfel de ameninţări. În cei 48 de ani de domnie, Carol I, deşi de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales.
Sorin Liviu Damean este profesor universitar doctor la Universitatea din Craiova, Doctor în istorie, cu lucrarea Monarhia constituţională în România. De la instituirea regimului la proclamarea Regatului (1866-1881); autor al volumului Carol I al României, vol. I (1866-1881), Bucureşti, Editura Paideia, 2000. Al doilea volum (1881-1914) este în pregătire.
Fireşte, Carol I nu a întruchipat perfecţiunea, a avut şi defecte. Nevoit să se adapteze din mers la realităţile - nu de puţine ori descurajante - din noua sa patrie, să se familiarizeze cu mentalităţile atît de diferite faţă de climatul în care s-a format, a săvîrşit şi greşeli, abil speculate de oamenii politici ai vremii pentru a dobîndi puterea. A ştiut să nu se coboare pînă a acorda importanţă insultelor nejustificate, iertîndu-i pe cei care au scris şi s-au declarat deschis împotriva lui. Nu de puţine ori, calomniatorii de ieri se metamorfozau în fervenţi partizani ai dinastiei în momentul în care ajungeau la putere, primind anumite posturi ministeriale. Acest lucru dovedeşte faptul că monarhul, în calitate de factor decizional, s-a adaptat la "jocul" şi "intrigile bizantine" practicate pe arena vieţii politice româneşti. A dat dovadă însă de o remarcabilă răbdare şi stăpînire de sine, reuşind adeseori să-i domine pe cei din jurul său şi să le descopere slăbiciunile. Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape îşi amintesc gestul său de a saluta cu un singur deget la chipiu sau faptul că obişnuia să-şi întîmpine interlocutorii întinzînd numai unul sau două degete, foarte rar mîna întreagă. De altfel, în acest din urmă caz, gestul reprezenta un semn de apreciere deosebită. În general, era extrem de rezervat în ce priveşte exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine pe care şi-a impus-o pînă la sfîrşitul vieţii.
Nu s-a mulţumit cu rolul de "prinţ de operetă", socotit incompatibil cu demnitatea numelui de Hohenzollern. Şi-a exercitat rolul constituţional de arbitru în disputa dintre grupări sau partide, situîndu-se deasupra patimilor politice. Prin alternarea la putere a reuşit să atenueze temperamentul impulsiv al liberalilor, apelînd în situaţiile critice la moderaţia elementelor conservatoare. În egală măsură, a demonstrat reale calităţi de om de stat, ştiind să manipuleze "efectul de prestigiu". Prevalîndu-se de numele şi prestigiul Casei de Hohenzollern, de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, şi-a asumat un rol esenţial în coordonarea politicii externe. Eforturile conjugate ale domnitorului şi diplomaţiei de la Bucureşti au fost subsumate unuia şi aceluiaşi obiectiv: lărgirea autonomiei şi, apoi, dobîndirea independenţei. A participat la consacrarea independenţei pe cîmpul de luptă, în fruntea armatei sale în operaţiunile militare de dincolo de Dunăre din 1877-1878, suportînd cu stoicism în mijlocul ostaşilor condiţiile aspre ale războiului.
Soţiei sale, Principesa Elisabeta de Wied - cu care s-a căsătorit în toamna anului 1869, nu i-a permis imixtiunea în treburile politice. Din păcate, nu a putut avea moştenitori direcţi, singura fetiţă a perechii princiare, Maria, încetînd din viaţă în 1873, la vîrsta de numai 4 ani, în urma unei îmbolnăviri de scarlatină, ceea ce l-a marcat profund. Problema succesiunii la Tron a fost reglementată în 1881 şi definitivată în 1889 în favoarea lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul său de frate.
Adeseori, mai ales spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, ziarele de nuanţă radicală şi socialistă, precum Lupta, Drepturile omului, Facla, Adevărul ş.a., nu ezitau să ridiculizeze bunele intenţii ale monarhului. El era considerat principalul responsabil de funcţionarea "defectuoasă" a mecanismului puterii, de dificultăţile cu care se confrunta societatea românească, fiind denigrat în presă cu numeroase apelative, precum "spionul prusian" sau "omul periculos". În cele din urmă, le-a ignorat şi n-a ţinut cont de astfel de ameninţări. În cei 48 de ani de domnie, Carol I, deşi de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales.
Sorin Liviu Damean este profesor universitar doctor la Universitatea din Craiova, Doctor în istorie, cu lucrarea Monarhia constituţională în România. De la instituirea regimului la proclamarea Regatului (1866-1881); autor al volumului Carol I al României, vol. I (1866-1881), Bucureşti, Editura Paideia, 2000. Al doilea volum (1881-1914) este în pregătire.
Un comentariu:
super tare
Trimiteți un comentariu