CONSULUL ENGLEZ LA BUCUREŞTI, CHARLES EDWARD MANSFIELD, ŞI „CRIZA ORIENTALĂ” (1876-1878)

BRITISH CONSUL AT BUCHAREST, CHARLES EDWARD MANSFIELD, AND THE "ORIENTAL CRISIS" (1876-1878)
Abstract

In this study the author tries to present the activity of the diplomatic agent and consul general at Bucharest, Charles Edward Mansfield, in the period of the “Oriental Crisis” (1876-1878). We can conclude that the British diplomat informed Foreign Office with impartiality about the evolution of the “Oriental Crisis”, the attitude of Romania and his powerful neighbours from East and West. His diplomatic mission at Bucharest was dependent by the British external policy, which in this period means to observe the integrity of the Ottoman Empire. The essential aim of British diplomacy was to obstruct the penetration of the Russians in Balkans and to prevent the occupation by them of Constantinople, Bosfor and Dardanele Straits, for the protection of the Mediterranean Sea and the maritime ways to Asia. In these circumstances, the British diplomacy was extremely reserved regarding the Romanians intention to conquer their independence.

Cuvinte cheie: diplomaţie, „criza orientală”, România, Marea Britanie, Charles Edward Mansfield
Key words: diplomacy, “Oriental Crisis”, Romania, Great Britain, Charles Edward Mansfield


La 28 august 1876 postul de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti avea să fie ocupat de un militar de carieră, locotenent-colonelul Charles Edward Mansfield, a cărui misiune va dura până în a doua jumătate a lunii mai 1878 . În scrisorile sale de acreditare se menţiona că în Marea Britanie exista o deosebită simpatie faţă de România, Guvernul englez privind această ţară „comme un foyer de progrès au milieu des races peu cultivées, et destinée par son exemple de bon gouvernement d’une politique à la fois sage et discrète, et de la pratique des institutions libres à jouer un rôle civilisateur dans ces pays lointains” . În răspunsul său, Domnitorul Carol I al României accentua bunele raporturi existente între cele două ţări, constatând cu satisfacţie că Guvernul britanic „est animé des meilleurs sentiments à l’égard de la Roumanie en tenant compte de ses légitimes aspirations, ainsi qu’à l’égard des populations chrétiennes de l’Orient auxquelles il accorde toute sa sollicitude pour leur assurer un avenir plus heureux” .
Misiunea lui C.E. Mansfield la Bucureşti survenea pe fondul agravării „crizei orientale”, anume izbucnirea revoltei din Bulgaria (aprilie 1876), apoi implicarea Serbiei şi Muntenegrului (18/30 iunie 1876). De fapt, prin această ridicare la luptă a naţiunilor oprimate de Poartă se evidenţia o dată în plus că soluţionarea „chestiunii orientale” trebuia făcută în concordanţă cu realităţile etnice, sociale, culturale şi religioase din zonă, ceea ce contravenea politicii echilibrului european al Marilor Puteri .
Evoluţia crizei determinase noi consultări între Viena şi Petersburg, mediate de cancelarul german Bismarck şi finalizate prin Memorandum-ul de la Berlin (mai 1876), act respins de Anglia, iar în iulie 1876 concretizate prin acordul verbal secret de la Reichstadt. La întrevederea de la Reichstadt între Ţarul Alexandru al II-lea şi Împăratul Franz-Iosef se aveau în vedere două alternative. În eventualitatea în care insurgenţii erau înfrânţi, Austro-Ungaria şi Rusia se angajau să susţină status quo ante bellum. Dacă acţiunea Imperiului Otoman se solda cu un eşec, Monarhia dualistă urma să anexeze o parte din Bosnia şi Herţegovina, iar Imperiul rus avea să obţină sudul Basarabiei şi portul Batum din Armenia . Astfel, Austro-Ungaria înlătura posibilitatea creării unui mare stat slav în sud şi îşi putea asigura influenţa în Balcani, în timp ce Rusia reuşea să evite constituirea unei noi alianţe împotriva sa, înlăturând şi ultimele clauze ale Tratatului de la Paris din 1856. În momentul în care Bismarck a aflat de clauzele acestui acord, avea să se întrebe, referitor la dorinţa Rusiei de a-şi putea relua „frontierele naturale”, unde sunt aceste frontiere, pentru ca apoi să noteze: „pentru noi fără importanţă” .
Deşi acordul de la Reichstadt fusese secret, cercurile conducătoare de la Bucureşti îşi manifestau îngrijorarea în legătură cu intenţiile diplomaţiei ţariste şi soarta sudului Basarabiei. Pe de altă parte, pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene.
De altfel, în urma unei întrevederi cu ministrul de Externe al României, agentul diplomatic britanic consemna regretul lui Nicolae Ionescu că Anglia, cel puţin în aparenţă, nu împărtăşeşte ideea unei soluţionări a „chestiunii orientale” prin constituirea unei Confederaţii răsăritene, alcătuite din state autonome sau independente . Întrucât, în optica lui C.E. Mansfield, o astfel de alternativă ar duce, în cele din urmă, la dezmembrarea Imperiului Otoman, ministrul român de Externe ţinea să sublinieze încă odată că, permiţând iniţierea procesului de disoluţie a Porţii, Marile Puteri ar putea asigura mult mai eficient protecţia creştinilor din sud-estul Europei . Cât îl priveşte pe Carol I, cu care a avut prilejul unei lungi conversaţii la începutul lunii septembrie 1876, diplomatul britanic menţiona că acesta împărtăşea vederile ministrului său de Externe, subliniind în acelaşi timp poziţia dificilă a României faţă de vecini . Pe de o parte, statul român era acuzat de sârbi şi ruşi, că nu permite trecerea transporturilor de arme destinate răsculaţilor şi că nu manifestă suficientă solidaritate cu creştinii ortodocşi de pe cuprinsul Imperiului Otoman, iar pe de altă parte de cercurile diplomatice europene, ce nu ezitau să avertizeze asupra nerespectării statutului de neutralitate, ce în concepţia „garanţilor” căpăta conotaţia de pasivitate .
Dorinţa Guvernului român de a primi sprijin moral din partea diplomaţiei britanice în susţinerea politicii de neutralitate a rămas un simplu deziderat, Foreign Office-ul neasumându-şi garanţii suplimentare în acest sens . Neliniştea cercurilor guvernante de la Bucureşti avea să sporească în momentul în care agentul diplomatic român de la Viena informa, în cursul lunii septembrie 1876, despre existenţa unor propuneri avansate de Rusia şi potrivit cărora, în eventualitatea în care Poarta nu oferea garanţii pentru acordarea de drepturi insurgenţilor, Bulgaria va fi ocupată de o forţă armată rusească, iar Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate de o forţă militară austriacă .
Pentru a afla adevăratele intenţii ale Ţarului – cunoscut pentru atitudinea sa mai puţin belicoasă –, Carol I a trimis la Livadia (25 septembrie 1876) o delegaţie compusă din I. C. Brătianu, colonelul Gh. Slăniceanu – ministrul de Război, Theodor Văcărescu – mareşalul Curţii domneşti şi aghiotantul princiar Singurov, bun cunoscător al limbii ruse. Primirea delegaţiei române a fost una amabilă, cordială, însă Ţarul s-a menţinut într-o atitudine rezervată în ceea ce priveşte chestiunile politice . Mai interesante au fost convorbirile cu cancelarul Gorceakov, care confirma posibilitatea unui război cu Imperiul Otoman în cursul toamnei sau cel mai târziu în primăvara anului următor, exprimându-şi speranţa că România va avea o atitudine amicală, oferind sprijinul său, spre folosul creştinătăţii din Balcani. Oferind asigurări că statul român priveşte cu simpatie cauza creştinilor din Peninsula Balcanică, Ion C. Brătianu menţiona despre necesitatea încheierii unui tratat privind reglementarea trecerii trupelor ruseşti pe teritoriul ţării. Oarecum surprins de această cerinţă, cancelarul rus preciza că nu era nevoie de un tratat, oştile ruseşti străbătând teritoriul românesc şi în alte împrejurări, iar pe de altă parte, România nu putea încheia un tratat, nefiind stat independent. Această aserţiune a dat naştere la un schimb de replici destul de aprins între cei doi interlocutori.
Întrucât Brătianu sublinia că fără un tratat, autorităţile române se vor opune trecerii trupelor ruse, Gorceakov nu ezita să ameninţe cu zdrobirea românilor. Imperturbabil, omul politic român avea să dea o replică plină de demnitate, rămasă memorabilă: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar totuşi ne vom opune şi vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să elibereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini pe care-i întâlneşte în calea sa!” . Înainte de a se despărţi, cancelarul rus avea să declare că în cele din urmă se va ajunge la o înţelegere. La această întâlnire, probabil înainte de a avea loc acest schimb dur de replici, Ion C. Brătianu îşi manifestase deschis îngrijorarea faţă de intenţia Rusiei de a relua sudul Basarabiei, Gorceakov răspunzându-i, enigmatic, că-i place să fie ghicit .
Într-o nouă întrevedere cu cancelarul, Brătianu îi declara acestuia cu francheţe că reuşise să ghicească intenţia Rusiei, aceea de a reanexa sudul Basarabiei. La acestea, Gorceakov avea să răspundă, ipocrit, cu o altă interogaţie: „Cum aşa! Nu există tratate?” , referindu-se desigur la Tratatul de la Paris din 1856 pe care diplomaţia rusă încerca să-l desfiinţeze. Generalul Ignatiev, fiind de faţă la această conversaţie, l-a întrebat, la rândul său, pe Brătianu „de ce ţine atât de mult la Basarabia?”, adăugând că Rusia are trebuinţă de noi hotare, fiind uşor a primi în schimbul acelui teritoriu largi compensaţii. La acestea, omul politic român răspundea că România are nevoie de aceste frontiere pentru a se apăra, în timp ce Rusia, cu siguranţă, nu are a se teme de o invazie din partea României .
Cert este că întrevederile de la Livadia au fost de natură a nelinişti cercurile conducătoare de la Bucureşti, Carol I fiind tot mai convins că România era în „chestiunea orientală”, aşa cum scria într-o epistolă către tatăl său, un factor „de care trebuie să se ţină socoteală” . De altfel, în urma unei conversaţii cu ministrul de Externe român, consulul englez la Bucureşti informează despre zvonurile care circulau în urma misiunii lui Brătianu la Livadia, şi anume posibilitatea ca România să părăsească atitudinea de neutralitate şi să se alăture Rusiei, zvonuri dezminţite categoric de către Nicolae Ionescu .
În octombrie 1876 avusese loc un Consiliu al oficialităţilor ruse la Livadia, luându-se în discuţie posibilitatea intervenţiei în conflict, cu atât mai mult cu cât trupele sârbeşti nu mai erau capabile să reziste multă vreme atacurilor turceşti. Dincolo de atitudinea favorabilă implicării, promovată de Gorceakov şi Ignatiev, ministrul de Război, Miliutin, şi cel de Finanţe, Reitern, susţineau adoptarea unei politici moderate, invocând instabilitatea financiară şi insuficienţa pregătirilor militare . Cu toate acestea, Cabinetul de la St. Petersburg ameninţa Poarta cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu accepta imediat un armistiţiu. De reţinut că, în aceeaşi perioadă, diplomaţia ţaristă sonda şi poziţia Germaniei în cazul unui război austro-rus, conflict nedorit de Bismarck .
La un moment dat, consulul C.E. Mansfield menţionează şi despre o anumită misiune cu care ar fi fost însărcinat colonelul englez Stephen Lakeman (ce servise în armata otomană sub numele de Mazar Paşa şi care se stabilise de mai multă vreme la Bucureşti), de fapt o iniţiativă care se va dovedi pur particulară, aceea de a se declanşa o campanie militară anglo-turcă la sud de Dunăre, la care să participe şi armata română, şi a cărei comandă să-i fie încredinţată. Nu numai că o astfel de iniţiativă i se părea diplomatului englez o fantezie, dar colonelul englez nu se bucura de încrederea Consulatului britanic, iar primul ministru I.C. Brătianu, în contextul sosirii lui Ali Bey la Bucureşti pentru a obţine o eventuală cooperare militară, se pronunţa categoric împotriva unei astfel de acţiuni .
Factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens. Ele se dovedeau a fi preocupate, mai cu seamă, de posibilitatea reglementării „crizei orientale” prin convocarea unei conferinţe la Constantinopol . În noua conjunctură, Carol I îl trimitea pe Dumitru Brătianu în capitala otomană, cu misiunea de a obţine recunoaşterea neutralităţii statului român şi respectarea drepturilor sale . Merită a fi semnalată, în acest context, declaraţia generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic român la Constantinopol, făcută lordului Salisbury şi potrivit căreia recunoaşterea neutralităţii ar fi însemnat înlăturarea pretextului, ipotetic, din partea Rusiei „de a străbate şi ocupa România” . Pentru diplomaţia britanică însă, o atitudine prudentă şi menţinerea obligaţiilor faţă de Poartă reprezenta „cea mai bună securitate în protejarea intereselor naţionale” .
La Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, delegaţia română compusă din Dumitru Brătianu şi generalul Iancu Ghica avea instrucţiuni ferme de a solicita: o garanţie specială pentru neutralitatea României, iar în caz de război, garantarea drepturilor şi integrităţii teritoriale, retrocedarea Deltei Dunării aşa cum se hotărâse iniţial în Congresul de Pace de la Paris din 1856, recunoaşterea dreptului de a încheia convenţii cu alte state . Astfel de revendicări au rămas fără nici un rezultat, nefiind dezbătute şi nici măcar ascultate, cel mai vehement potrivnic fiind ambasadorul britanic la Constantinopol, H. Elliot, care a apărat interesele Porţii cu o perseverenţă „mai mult decât otomană” .
Diplomatul britanic la Bucureşti, în contextul apariţiei noii Constituţii otomane (11/23 decembrie 1876) – care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, iar românii erau socotiţi drept „supuşi” otomani – consemna iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului . Acesta din urmă recomanda Guvernului său adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional .
Cert este faptul că poziţia intransigentă a Porţii şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .
În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei . Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat de fapt Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei” .
Consulul englez C.E. Mansfield, urmărind cu atenţie cursul evenimentelor şi reacţia cercurilor politice de la Bucureşti, îl informa pe secretarul de stat britanic pentru afaceri externe, Contele Derby, despre Consiliul lărgit de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – unde o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă .
La scurtă vreme, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, adept al neutralităţii până la capăt, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii” . Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României” . Această ultimă redactare a fost cu greu acceptată de Gorceakov şi numai ca urmare a faptului că era presat de timp . La aceeaşi dată de 4/16 aprilie 1877 avea să se încheie şi o convenţie militară specială, ce cuprindea 26 de articole privind detaliile legate de trecerea trupelor ruse pe teritoriul României şi relaţiile acestora cu autorităţile locale .
În urma unei conversaţii cu Mihail Kogălniceanu, consulul englez la Bucureşti consemna cu oarecare stupefacţie limbajul direct al ministrului român de Externe şi frustrarea acestuia faţă de „laşitatea Marilor Puteri”, care comit „un monstruos act de barbarie permiţând ca un stat creştin fără apărare, care a binemeritat de la Europa, să fie devastat de hoardele barbare asiatice” . Concomitent, M. Kogălniceanu atrăgea atenţia asupra sporirii influenţei ruseşti în Balcani, solicitând ca Anglia şi Austro-Ungaria să influenţeze Poarta în sensul de a nu purta războiul pe teritoriul românesc .
O totală surpriză a constituit-o trecerea trupelor ruseşti peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti (şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român), fapt semnalat şi de consulul englez C.E. Mansfield. El consemna, totodată, şi umilinţa pe care a resimţit-o Domnitorul Carol în momentul în care Marele Duce Nicolae a adresat o Proclamaţie către locuitorii României .
De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse . Cu toate acestea, agentul diplomatic britanic era convins – şi ca urmare a faptului că în mod repetat M. Kogălniceanu îi afirmase că România nu va declara război Porţii, nu va refuza plata tributului şi nu va merge alături de ruşi – că statul român nu ar avea nimic de câştigat prin participarea la conflictul oriental şi că Rusia nu ar fi încurajat-o în această direcţie .
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, act confirmat şi de Senat în aceeaşi zi . La 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa căpăta consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran, fapt reflectat şi de rapoartele diplomatice ale consulului britanic la Bucureşti .
Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană .
Diplomaţia britanică, ce consimţise cu greu a acorda Rusiei libertate de acţiune în conflictul oriental, era preocupată mai cu seamă de a stopa orice intenţie a acestei Puteri de ocupare, fie chiar temporară şi dictată de necesităţi militare, a Constantinopolului. Urmărind a-şi proteja propriile interese, Cabinetul de la St. James lăsa să se înţeleagă că va fi primită cu ostilitate orice tentativă de a ataca Egiptul, precum şi de a restrânge libertatea de navigaţie prin Strâmtori şi Canalul de Suez . Cu toate acestea, diplomaţia engleză nu privea cu indiferenţă situaţia creată la Bucureşti, dar, pentru moment, se limita a constata că s-a produs o nouă încălcare de către români a tratatelor internaţionale .
Intuind adversitatea făţişă a Cabinetului de la Londra în privinţa ambiţiilor ţariste, Domnitorul Carol I, pentru a obţine garanţii de respectare a integrităţii noastre teritoriale, îi declara corespondentului ziarului „Daily Telegraph” că cea mai nimerită soluţie ar fi aceea de a acorda României un statut asemănător cu cel al Belgiei. În egală măsură, ar fi spre interesul Angliei, Austriei şi Germaniei „ca gurile Dunării să fie posedate de o Putere mică (România - n.n.) supt protecţia şi garanţia comună a marilor naţii comerciale” . Era mai mult decât evidentă sugestia de a nu se accepta retrocedarea sudului Basarabiei către Rusia. Se pare însă că argumentele Domnitorului nu au produs efectul scontat la Londra.
Într-adevăr pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul nostru de Externe şi nici de cercurile diplomatice ruseşti . La rândul său, reprezentantul Angliei la Bucureşti avea să sesizeze că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani şi că nu exista un angajament sau o alianţă în această direcţie .
Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt respinse din faţa Plevnei. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa . În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita , nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna” .
Nu este cazul de a insista aici asupra succeselor obţinute de armata română la Griviţa, Rahova, Opanez, Vidin, Belogradcic şi asupra rolului său decisiv în ceea ce priveşte capitularea Plevnei. Toate acestea sunt binecunoscute şi se reflectă inclusiv în rapoartele consulului englez la Bucureşti. Odată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma însă îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.
Sesizând intenţia Rusiei de a încheia pace separată cu Imperiul Otoman, ceea ce era în mod evident în defavoarea României, diplomaţia română va încerca să apeleze la suportul Cabinetelor europene, în speranţa salvării sudului Basarabiei prin recunoaşterea independenţei şi neutralităţii. Consulul englez la Bucureşti consemna temerile Guvernului român faţă de pericolul pierderii sudului Basarabiei, declarând că nu are nici un fel de instrucţiuni de la Foreign Office în privinţa atitudinii Guvernului britanic în acest sens . Domnitorul va apela, concomitent, la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra, cu scopul de a câştiga simpatia şi un eventual sprijin diplomatic din partea Cabinetului de la St. James , el însuşi interesat în împiedicarea oricărei tentative din partea ruşilor de a ocupa Constantinopolul şi Strâmtorile .
La jumătatea lunii ianuarie 1878, Cabinetul de la Petersburg comunica formal intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, care pentru Rusia reprezintă „o chestiune de onoare şi de demnitate naţională” , oferind României drept „compensaţie” teritoriul dobrogean. Îngrijorate de materializarea unei asemenea intenţii, şi în condiţiile în care delegatul român nu fusese admis la încheierea armistiţiului ruso-turc de la Kazanlîk (19/31 ianuarie 1878) , cercurile politice de la Bucureşti, aşa cum o probează şi rapoartele agentului diplomatic britanic , afirmau cu tărie hotărârea României de a menţine inviolabilitatea teritoriului, reprezentanţii naţiunii respingând orice tranzacţie în privinţa sudului Basarabiei .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul Ion C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
Tratatul de pace de la San-Stefano între Imperiul Otoman învins şi Rusia ţaristă învingătoare avea să fie semnat la 19 februarie/3 martie 1878 , fără participarea delegatului român şi fără ca acesta să aibă cunoştinţă de stipulaţiile respectivului document. Abia la 9 martie, Guvernul princiar afla despre condiţiile păcii şi nu în urma unei notificări din partea diplomaţiei ruse, ci prin intermediul „Jurnalului de St. Petersburg” trimis de generalul Iancu Ghica , ceea ce a produs o „surpriză penibilă” atât la nivelul cercurilor conducătoare, cât şi în rândul opiniei publice din ţară . Acest act, „de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa” , consacra, printre altele, independenţa României (art. 5), însă cu anumite sacrificii. Astfel, art. 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul ei, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea justificată a cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti ce staţionau în Bulgaria (art. 8).
Luând cunoştinţă de prevederile Tratatului ruso-turc, Guvernul princiar declara urbis et orbi că nu va ceda „decât forţei”, iar în Senat, M. Kogălniceanu s-a lansat „într-o diatribă violentă” la adresa Rusiei, declarând „nul şi neavenit” actul încheiat la San-Stefano . Situaţia tensionată atinge apogeul în momentul în care se constatau mişcări ale trupelor ruseşti în jurul Capitalei şi stabilirea unor regimente în diferite puncte strategice ale ţării, ceea ce echivala cu o ocupare militară efectivă. O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, locotenent-colonelul Mansfield, care concluziona că „sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns ... la apogeu” .
De aici înainte, eforturile diplomaţiei române şi ale Domnitorului aveau să se concentreze în direcţia obţinerii unui sprijin mai eficient din partea Cabinetelor europene în perspectiva convocării unui congres, în care să fie discutate stipulaţiile tratatului ruso-turc.
Cum era de aşteptat, prevederile de la San-Stefano provocaseră reacţia imediată a guvernelor de la Londra şi Viena, tendinţa de constituire a Bulgariei mari, de la Dunăre până la Marea Egee, reprezentând o veritabilă „piatră de încercare” a raporturilor între Marile Puteri . Cercurile politice britanice nu puteau admite accesul Imperiului rus – prin exercitarea unui adevărat „protectorat” asupra Bulgariei – la Bosfor, Dardanele şi Marea Mediterană, după cum nu era de dorit nici întărirea poziţiei acestuia prin noile anexiuni din Asia. Prin urmare, Anglia adoptase o atitudine belicoasă, o parte a flotei sale ocupând Strâmtorile , ceea ce avea să dea anumite speranţe Guvernului princiar faţă de o posibilă sprijinire a revendicărilor româneşti. Diplomaţia britanică avertiza că „orice tratat între Rusia şi Turcia atingând clauzele tratatelor din 1856 şi 1871 trebuie să aibă un caracter european şi n-ar putea să rămână definitiv fără aprobarea Puterilor europene. Anglia n-ar putea recunoaşte un tratat în alte condiţii” . Adoptând o astfel de tactică, privind iminenţa declanşării unui conflict, Disraeli urmărea de fapt să determine Rusia a intra în negocieri directe, separate, cu Anglia pentru revizuirea Tratatului de la San-Stefano.
În egală măsură, diplomaţia londoneză, extrem de pragmatică, avea în vedere şi încheierea unei înţelegeri cu Poarta, oferindu-i asigurări acesteia că o va sprijini în obţinerea de concesii din partea Rusiei. Opoziţia faţă de constituirea unui mare stat slav până la Marea Egee şi faţă de achiziţiile ruseşti în Armenia, precum şi necesitatea neutralizării Strâmtorilor reprezentau obiective prioritare, pentru care diplomaţia britanică era gata a se lupta. În schimb, reanexarea sudului Basarabiei de către Rusia, reducerea despăgubirilor de război, ocupaţia şi controlul Bulgariei constituiau probleme asupra cărora era dispusă a negocia .
Ca atare, Cabinetul de la Petersburg, confruntat cu spectrul izolării şi eventualitatea constituirii unei coaliţii europene ostile , avea să fie forţat a-şi reconsidera poziţia intransigentă, anunţându-şi disponibilitatea faţă de convocarea unui Congres, care să rediscute condiţiile păcii de la San-Stefano.
Acestea erau împrejurările în care locotent-colonelul Charles Edward Mansfield era rechemat la Londra, afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti fiind girate de căpitanul William Henry Ward , pentru ca, începând cu data de 17 mai 1878 să intre în funcţiune, în calitate de agent diplomatic şi consul general, Sir William Arthur White .
Aşa cum s-a putut observa, consulul general britanic la Bucureşti, Charles Edward Mansfield, şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea diplomatică, informând cu imparţialitate Foreign Office-ul despre evoluţia „crizei orientale”, atitudinea României şi a puternicilor săi vecini de la Apus şi Răsărit faţă de această criză. Totodată, misiunea sa nu putea decât să fie subsumată liniilor generale ale politicii externe britanice, care în respectiva perioadă urmăreau respectarea integrităţii Imperiului Otoman. Obiectivul esenţial era acela de a bloca accesul Rusiei în Peninsula Balcanică şi de a împiedica ocuparea Constantinopolului şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, protejând în felul acesta căile maritime spre Mediterana şi drumul spre Asia. În asemenea condiţii, este de la sine înţeles de ce diplomaţia britanică a fost extrem de rezervată în a susţine veleităţile de independenţă ale românilor.

ANGLIA, ROMÂNIA ŞI CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN (1878)

Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .
Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că niciuna dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei .
Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 .
Pe de altă parte, M. Kogălniceanu depunea eforturi stăruitoare pentru a obţine admiterea la lucrările preconizatului Congres european. Într-o depeşă adresată agenţilor diplomatici în străinătate, ministrul român de Externe reitera opinia Cabinetului de la Bucureşti, potrivit căreia Tratatul de la San-Stefano – fiind întocmit fără participarea României, deşi anumite articole o priveau în mod direct – „nu prezintă valoare pentru noi”. Totodată, trebuia subliniată ideea că Puterile europene nu vor putea dispune „de noi fără voia noastră”, chiar dacă prin Tratatul şi Convenţia de la Paris ele „au recunoscut practic drepturile noastre ab antiquo”. Un asemenea mod de a privi lucrurile trebuia să caracterizeze linia de conduită a reprezentanţilor noştri diplomatici, obiectivul limpede al acestora fiind acela de a obţine admiterea la Congres nu ca o „Mare Putere semnatară a Tratatului de la Paris, ci ca stat în numele căruia nu se poate trata fără noi” .
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . Demersurile româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă, pe măsură ce Puterile europene, cu excepţia Franţei şi Italiei, stabiliseră deja bazele înţelegerii prin acorduri bilaterale.
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San-Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii”. Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor.
La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat.
Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război . În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă;
- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856;
- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .
De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .
În perioada următoare, eforturile diplomaţiei româneşti aveau să se concentreze în direcţia recunoaşterii independenţei de către Puterile europene şi a îndeplinirii clauzelor Tratatului de la Berlin. Fără a-şi asuma angajamente în scopul garantării în colectiv a aplicării lui , Puterile semnatare vor recunoaşte unilateral şi condiţionat independenţa României.

ACREDITAREA LUI FRANK CAVENDISH LASCELLES CA MINISTRU PLENIPOTENTIAR LA BUCURESTI (1887)

THE ACCREDITATION OF FRANK CAVENDISH LASCELLES AS BRITISH MINISTER PLENIPOTENTIARY AT BUCHAREST (1887)
Abstract

The author brings in his study new unpublished documents about the accreditation in 1887 of Sir Frank Cavendish Lascelles as British Minister plenipotentiary at Bucharest. He was educated at Harrow College from London and joined the Diplomatic Service in 1861. He served at the British Embassies in Madrid, Paris, Rome Washington, Atena, and was Consul General in Egypt and Bulgaria. He was Minister to Romania from 1887 to 1891 and he proved professionalism and objectivity in his duties.

Cuvinte cheie: diplomaţie, relaţii internaţionale, România, Marea Britanie
Key words: diplomacy, international relations, Romania, Great Britain


La 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti . El avea să fie înlocuit de Sir Frank Cavendish Lascelles, fostul Consul general englez la Sofia (1879-1887).
Noul trimis extraordinar la Bucureşti se născuse la 23 martie 1841 la Londra şi intrase în serviciul diplomatic în cursul anului 1861, după ce îşi desăvârşise studiile la celebrul colegiu Harrow din capitala Marii Britanii. El avea să dobândească experienţă prin îndeplinirea mai multor misiuni diplomatice pe lângă ambasadele britanice din Madrid, Paris, Roma, Washington, Atena şi Egipt .
După sosirea la Bucureşti avea să fie primit în audienţă de ministrul român al Afacerilor Străine, Mihail Pherekyde, acesta din urmă fiind interesat atât de situaţia Bulgariei, după criza din anii 1885-1886 , cât şi de atitudinea Marii Britanii faţă de perspectiva izbucnirii unui conflict între Franţa şi Germania.
La 30 ianuarie/12 februarie 1887, Sir Frank Cavendish Lascelles avea să remită Regelui Carol I scrisorile de acreditare în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti. În acelaşi timp, reprezentantul britanic era şi purtătorul a două scrisori aparţinând Reginei Victoria adresate Regelui şi Reginei României.
În cele ce urmează reproducem câteva documente privind acreditarea lui Frank Cavendish Lascelles, descoperite de noi la Arhivele Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia Microfilme, fond Anglia. Aceste documente ne pot oferi o imagine asupra ceremonialului de acreditare a diplomaţilor străini, după cum pot reliefa relaţiile particulare existente între monarhi.


ANEXA I

No. 15 Bucharest
The Marquis of Salisbury, K.G. February 12, 1887


My Lord,

I have the honour to inclose a copy of a Note which I addressed to the Roumanian Minister for Foreign Affairs on my arrival here on the 9th instant transmitting to His Excellency the copies of the letters which The Queen had addressed to the King and Queen of Roumania to accredit me as Her Majesty’s Envoy Extraordinary and Minister Plenipotentiary.
In the afternoon of the same day, I had an interview with Monsieur Pherekyde who received me with great cordiality and promised to let me know as soon as possible when I should be received by the King.
The conversation then turned upon Bulgarian and His Excellency expressed his admiration of the conduct of the Bulgarian Regency and Government since they had been in Power. He said that he was afraid that the Bulgarian Question was far from being settled and that no progress towards solution seemed to have been made at Constantinople.
I took this opportunity of mentioning to Monsieur Pherekyde a conversation which I had had with the King of Servia on my way through Belgrade about six weeks ago, in which His Majesty had spoken of the possibility of a confederation of the Balkan States. His Excellency replied that, though such a confederation might eventually take place, it was quite out of the question at present. Under the existing conditions of things, it would be highly disadvantageous for Roumania to join in such a scheme. Her geographical position made it absolutely necessary for her to observe the greatest prudence and would, in the case of such a confederation being formed, expose her to very great danger without any counterbalancing advantage.
Monsieur Pherekyde having asked me what the impression in England was with regard to the maintenance of peace, I replied that, as far as I was able to judge, great anxiety prevailed as to the probability of war breaking out between France and Germany, that a belief had arisen among some people that Prince Bismarck was seeking to force France into a war and that his parliamentary difficulties were not sufficient to explain his warlike language.
His Excellency replied that he was aware that this opinion was entertained in London, but that he himself believed that the maintenance of peace was more threatened in the East than in the West.
I have the honour to be,
with the highest respect,
My Lord,
Your Lordship’s most obedient,
humble servant,

[Signed] Frank C. Lascelles


*

Copie Bucharest
No. 5 le 28 Janvier/9 Fevrier


Monsieur le Ministre,

J’ai l’honneur d’annoncer à Votre Excellence que je viens d’arriver à Bucarest muni de deux lettres de Sa Majesté La Reine, mon Auguste Souveraine, l’une adressée à Sa Majesté, Le Roi de Roumanie pour m’accréditer comme Envoyé Extraordinaire et Ministre Plénipotentiaire de Sa Majesté Britannique auprès de Sa Majesté Le Roi ; l’autre adressée à Sa Majesté la Reine pour lui annoncer ma nomination.
J’ai l’honneur de transmettre à Votre Excellence sous ce pli les copies de ces deux lettres de prier Votre Excellence de vouloir bien prendre les ordres de Leurs Majestés et me faire savoir quand Elles daigneront me recevoir.
Je Vous serais très reconnaissant, Monsieur le Ministre, de vouloir bien me faire savoir en même temps quand je pourrais avoir l’honneur de me présenter chez Votre Excellence.
Veuillez agréer etc. etc.

[Signed] F. Lascelles

A.N.I.C., colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office 104, vol. 62, Rola 157, c. 43-48.


ANEXA II


CASA Bucuresci, 29 Ianuarie 1887
M. S. REGELUI

Domniei Sale
Domnului Ministru M. Pherekyde
Ministru al Afacerilor Străine


Domnule Ministru,

Luând ordinele M. S. Regelui am onoare a vă aduce la cunoştinţa Dvoastră, că Majestatea Sa va binevoi a primi în audienţă privată pe Exc. Sa Dnul Lascelles, noul Ministru plenipotenţiar al Marii Britanii, mâine Vineri, 30 ale corentei, la orele 5 ½ seara.
Primiţi vă rog, Domnule Ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.


Prefectul Palatului
General Adjutant Grecianu

A.M.A.E., fond Reprezentanţi străini, dosar nr. 4, litera L, nepaginat.

ANEXA III

No. 18 Bucharest
The Marquis of Salisbury, K.G. February 14, 1887



My Lord,

I had the honour yesterday of being received at an official audience by the King and Queen of Roumania for the purpose of presenting the letters addressed to their Majesties by Her Majesty The Queen accrediting me as Her Majesty’s Minister at Bucharest.
The ceremony took place in the usual form. I was first received by the King and addressed to His Majesty the speech of which I have the honour to inclose a copy. His Majesty replied by thanking me for the friendly sentiments I had expressed towards Roumania and assured me of the high value he attached to the friendship of Her Majesty’s Government. His Majesty also expressed the high admiration and esteem he entertained for Her Majesty The Queen and concluded with some flattering remarks about myself.
On leaving the King I had the honour of being received by Her Majesty, the Queen, to whom I delivered Her Majesty’s letter. Her Majesty, who deigned to receive me most cordially, alluded to the great kindness she had received at the hands of the Queen during her stay in England and expressed in warm terms her sentiments of grateful affection for Her Majesty.
I had also the honour of presenting Mr. Stephen and Mr. Browne, who at present form the staff of Her Majesty’s Legation to Their Majesties.
A question had arisen as to whether Mr. Browne, who holds Her Majesty’s Commission as Vice Consul was to be considered as forming part of the Corps Diplomatique, and as I had ascertained that his predecessor, Mr. Nugent, had been considered as attached to Her Majesty’s Legation, I had no hesitation in standing that Mr. Browne occupied a precisely similar position.
I have the honour to be…

[Signed] Frank C. Lascelles

*


Copy
Translation

Speech

Sire,

I have the honour to place in Your Majesty’s hands a letter addressed to Your Majesty by the Queen, my August Sovereign, accrediting me as Her Majesty’s Envoy Extraordinary and Minister Plenipotentiary to Your Majesty.
Your Majesty is well aware of the lively interest which Her Majesty and her Government take in the welfare and prosperity of Your Majesty and of the country of which Your Majesty is the Sovereign, and I can assure you that no efforts shall be wanting on my part to maintain and consolidate the good relations which so happily subsist between the two countries. I am convinced that in so doing I may count upon the cordial cooperation of Your Majesty.
As regards myself, I can only congratulate myself that Her Majesty has been pleased to select me for so important and interesting a post and I venture to hope that Your Majesty will deign to extend to me the same kindness with which Your Majesty honoured my distinguished predecessor.
In conclusion, I beg to be permitted to offer to Your Majesty my most cordial wishes for the welfare and prosperity of Your Majesty and of Her Majesty, the Queen.


A.N.I.C., colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office 104, vol. 62, Rola 157, c. 55-61.

ANEXA IV

Copy of a letter addressed by Queen Victoria to the King of Roumania

To My Good Brother
The King of Roumania

Sir My Brother,

Being desirous to maintain and strengthen the friendship and good understanding which happily subsist between Great Britain and Roumania, I have appointed Sir Frank Cavendish Lascelles, Knight Commander of My most distinguished Order of St. Michael and St. George, to be My Envoy Extraordinary and Minister Plenipotentiary to Your Majesty. I doubt not that Sir Frank Lascelles will fulfill the important duties of his mission in such a manner as to merit Your Majesty’s approbation and esteem, and to prove himself worthy of this mark of My confidence. I request that Your Majesty will receive Sir Frank Lascelles in a favourable manner and will give entire credence to all that he shall say to You in My name, especially when he shall assure You of My esteem and regard, and express to Your Majesty the sentiments of invariable friendship and highest consideration with which I am,

[manu regia] Sir My Brother
Your Majesty’s
Good Sister
Victoria R. I.

Osborne,
January 1, 1887

Copy of a letter addressed by Queen Victoria to the Queen of Roumania

To My Good Sister
The Queen of Roumania

Madam My Sister,

Having made choice of Sir Frank Cavendish Lascelles, Knight Commander of My most distinguished Order of St. Michael and St. George, to reside at the Court of the King Your Majesty August Consort, in the character of My Envoy Extraordinary and Minister Plenipotentiary, I have charged him to deliver this letter to Your Majesty, and to convey to You the assurances of My sincere friendship and regard. I flatter myself that Your Majesty will receive him favourably, and that You will give entire credence to all that he shall have occasion to say to You in My name, more particularly when he shall express the sentiments of invariable attachment and esteem with which I am,

[manu regia] Madam My Sister
Your Majesty’s
Good Sister
Victoria R. I.

Osborne,
January 1, 1887

A.M.A.E., fond Reprezentanţi străini, dosar nr. 4, litera L, nepaginat.


ANEXA V


CASA Bucuresci, 11 februarie 1887
M. S. REGELUI

Domniei Sale
Domnului Ministru M. Pherekyde
Ministru al Afacerilor Străine


Domnule Ministru,

Din Înalt ordin am onoare a vă remite în alăturare două scrisori Regale adresate M. S. Reginei Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Împărăteasă a Indiilor, rugându-vă să binevoiţi a face să parvie la Înalta lor destinaţie prin calea diplomatică.
Primiţi vă rog, Domnule Ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.


Prefectul Palatului
General Adjutant Grecianu

A.M.A.E., fond Reprezentanţi străini, dosar nr. 4, litera L, nepaginat.


ANEXA VI

A Sa Majesté la Reine du Royaume-Uni de la Grande-Bretagne et d’Irlande,
Impératrice des Indes


Madame ma Sœur,

Sir Frank Cavendish Lascelles m’a remis les lettres par lesquelles V. M. a bien voulu l’accréditer près de ma personne en qualité de Son env. extr. Et min. plénipot. V. M. peut être persuadée que j’accueillerai toujours avec empressement toutes les communications que ce diplomate distingué fera dans l’intérêt réciproque de nos deux pays, dont j’ai également à cœur de voir les relations se multiplier et se développer toujours davantage. Je ne doute point que Sir Frank Cavendish Lascelles ne justifies entièrement la haute confiance dont V. M. l’honore, dans l’accomplissement de sa mission, qui lui sera d’ailleurs rendue facile et agréable par l’accueil empressé qu’il recevra de mon Gouvernement, et c’est en remerciant V. M. pour tout ce que Son Ministre m’a dit de Sa part, que je saisis cette agréable occasion de Lui renouveler les assurances de la haute estime et du respectueux attachement avec lesquelles je suis,

[Manu Regia] Madamme ma Sœur,
de V. M.
le bon frère
Charles

Palais de Bucarest,
ce 17 février 1887.

*

A Sa Majesté la Reine du Royaume-Uni de la Grande-Bretagne et d’Irlande,
Impératrice des Indes


Madame ma Sœur,

J’ai reçu la lettre que V. M. a bien voulu me faire parvenir par Sir Frank Cavendish Lascelles, Son env. extr. et ministre plénip. près de notre Cour, et je m’empresse de Lui adresser mes plus vifs remerciements pour cette gracieuse attention. Les sentiments de sincère attachement que, des longtemps, j’ai voués à V. M. et l’intérêt constant que je porte à Son bonheur et à celui de tous les Siens, La persuaderont du prix que j’attaché aux témoignages d’amitié qu’Elle vient de me donner. La haute confiance dont V. M. honore Sir Lascelles le désigne tout naturellement à mon bon accueuil, et je La prie de croire que je serai toujours heureuse de le charger de renouveler à V. M. l’expression des sentiments d’affectueux attachement et de très-haute estime avec lesquels je suis,

[Manu Regia] Madamme ma Sœur,
de V. M.
la bon Soeur
Elisabeth

Palais de Bucarest,
ce 17 février 1887.

A.M.A.E., fond Reprezentanţi străini, dosar nr. 4, litera L, nepaginat.

Acreditarea lui H.C. Vivian ca agent diplomatic şi consul general la Bucureşti (1874)

The accreditation of H.C. Vivian as British Diplomatic Agent
and Consul General at Bucharest (1874)

Abstract

The author brings in his study new information and unpublished documents about the accreditation of H.C. Vivian as British Diplomatic Agent and Consul General at Bucharest in 1874. This moment determined an incident with the Romanian Ministry of Foreign Affairs, concerning the language used in the letters of introduction, where the British diplomacy speaking about “The United Principalities of Moldavia and Wallachia” as provinces “governed by His Highness Carol I”. Such a language means that Romania was considered by Foreign Office like a Province of Turkey and his ruler just like a governor. On the other side, the authorities of Bucharest insist on the rights of Romania as a distinct state, with constitutional governing.

Cuvinte cheie: diplomaţie, relaţii internaţionale, România, Marea Britanie
Key words: diplomacy, international relations, Romania, Great Britain

După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât acreditarea noului consul general al Marii Britanii la Bucureşti avea să dea naştere unui incident diplomatic puţin cunoscut în literatura de specialitate, prin studiul de faţă ne-am propus să introducem în circuitul ştiinţific câteva documente inedite din Colecţia Microfilme, fond Anglia, de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, documente privind atât acreditarea în sine, cât şi ceremonialul prezentării scrisorilor de acreditare.
Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .
Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .
Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.
Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti. Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit , a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România.
Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”. Se va întoarce la Alexandria, în 1876, deţinând acelaşi rang diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .


ANEXE

I

Bucarest,
Monsieur B. Boeresco, Le 16 Avril 1874
Ministre des Affaires Etrangères

Monsieur le Ministre,

La Reine, mon Auguste Souveraine ayant daigné, sur ma demande, m’accorder ma retraite, J’ai l’honneur de vous annoncer que c’est l’honorable Mr. Vivian qui me remplace ici en qualité d’Agent et Consul General britannique.
En portent ceci à Votre connaissance, permettez-moi, Monsieur le Ministre, de constater les relations cordiales qui ont invariablement existé entre nous, et de vous assurer du meilleur souvenir que Je garderai toujours de mes rapports avec le Gouvernement Princier.
Veuillez aussi agréer, Monsieur le Ministre, l’expression de ma haute considération.

J. Green

Arhiva Ministerului Afacerilor de Externe, Bucureşti, dosar nr. 4, reprezentanţi străini, litera G, nr. 1, nepaginat

II


No.10 Bucharest
Confidential 5 May 1874
Sent to Consple

To the Right Honorable
Earl of Derby

My Lord,

The difficulty as to my recognition having been satisfactorily solved by Your Lordship’s Telegram of the 1st Instant, I was received privately by the Prince the day before yesterday.
He was extremely kind and cordial and even surpassed Monsr Boeresco in the frankness of his language regarding the position and future of Roumania.
He expressed himself as pleased at my appointment, as I came here without prejudices, and he trusted I would faithfully report the position of affairs here, which Her Majesty’s Government seemed hardly to appreciate.
Roumania, he said, with a history and language of which she was proud, had made great progress since the arrangements which had been made for her by the Treaty of Paris, and did not deserve to be considered a Province of Turkey. She had never been conquered by Turkey nor surrendered her Sovereign Rights, which, on the contrary, she had expressly reserved in all her ancient treaties dating from the 14th Century. There rights comprised the power of making Treaties; appointing Agents abroad; of independent jurisdiction and even of concluding Peace or War. Her only tie to the Porte was the Tribute which she had undertaken to pay, not in taken of vassalage, but in exchange for a Protectorate against Foreign invasion and nothing more; but so long as the Porte continued to treat Roumania as a Vassal Province, no real friendship was possible between them (His words were “nous conspirons et nous conspirerons toujours contre elle”) and though he did not doubt that, as the Viceroy of Egypt had done and possibly the Prince of Servia [sic!] was now doing, be might purchase concessions towards Independence at Constantinople, he would stoop to nothing of the kind. He referred with some bitterness to a slight offered to his Agent at St. Petersburgh by the Turkish Ambassador, who refused to receive him except as the Representative of a vassal of the Sultan, and expressed his gratitude for the gracious and proper recognition of His Agent by the Emperor. He thought the financial state of Turkey foreshadowed the collapse of her power in Europe, and was a danger which it behooved the Great Powers to make arrangements to provide against, and that the creation of an Independent state of Roumania, protected like Belgium by a collective Guarantee, was one solution of the difficulty.
The term of the Commercial Treaties between the European Powers and Turkey was, he said, on the point of expiring, and it remained to be seen what she would do. He thought she would probably raise her tariff, while He and his Government desired the reverse and wished to propose treaties by which the existing duties would be lowered instead of raised; and He thought it probable that such a proposal would be favourably [sic!] received.
He was satisfied that his position in Roumania was now thoroughly secure and that the Peasantry were sincerely attached to their Prince, while he had a well organized Army and a Conservative Government and Parliament that had lasted longer than any previous ones, and under which the Country had made and would continue to make real progress.
During this conversation the Prince left me little opportunity to make any observations, but when His Highness spoke of the guaranteed Independence of Roumania, I said that the collective guarantee by which the Principalities were now protected would certainly not extend to such an arrangement.
I do not wish to give Your Lordship any exaggerated motion of the importance of the Prince’s language, which probably was not very carefully weighed and might not be entirely endorsed by his Government, but I have no doubt it honestly expressed his own views and ideas, which are ambitious.
I have not been here sufficiently long to enable me to judge accurately the depth or reality of the feeling in favor of Independence, which I suspect to be not entirely spontaneous nor without foreign encouragement, but judging from the tone of the Press, especially the papers said to be inspired by the Government, the language of the Prince; the well known views of Mr. Boeresco, and the great annoyance shown at the reference in Your Lordship’s letter to the dependence of the Principalities upon Turkey, I gather that there is at all events a very strong feeling against admitting her pretentious to any right of Sovereignty over Roumania.
Baron Calice, the new Austro-Hungarian Agent tells me that he is surprised at the undue importance attached to his appointment here, and that he has felt it right to warn Count Andrássy of the use made of his name in support of the idea of Roumanian [sic!] Independence.
My official reception by the Prince is now only delayed by the Court mourning. The Chambers meet in an extraordinary session on the 7th instant, and among other measures, their sanction will be asked to the creation of an Order which the Prince has just instituted. Both He and the Princess have been much gratified at receiving a private letter of sympathy from The Queen.

I have the honour to be, My Lord, with the greatest respect,
Your Lordship’s
Most Obedient
Humble Servant

(Signed) C. Vivian

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office, General Correspondence, F.O. 78, Turkey, rola 98, vol. 2338, cadrele 199-204.

III

Bucarest
29 Avril/11 Mai 1874
Ministère des
Affaires Etrangères

No. 4157

Monsieur l’Agent,

Ayant reçu et pris connaissance de la lettre par laquelle vous êtes accrédité en Roumanie comme Agent et Consul Général de Sa Majesté la Reine à la place de Mr. Green, mon premier devoir est de vous exprimer combien Son Altesse le Prince mon auguste Souverain, et son Gouvernement sont persuadés, Monsieur l’Agent, que votre nomination contribuera beaucoup à faire cultiver et à fortifier de plus en plus les bonnes relations entre l’Angleterre et la Roumanie. La nation roumaine, dont, les droits et l’existence politique comme Etat ont été reconnus et garantis par le traité et la Convention de Paris, n’oubliera jamais la reconnaissance quelle doit à la Grande Bretagne, comme Puissance Garante et elle est en droit d’espérer que la même bienveillance lui sera conservée aussi dans l’avenir.
C’est dans cette conviction, Monsieur l’Agent, que je me permets d’attirer l’attention du Gouvernement Anglais sur la forme de votre lettre d’introduction qui, quoique calquée sur les précédents, n’est pas moins, à notre avis, en contradiction avec la lettre et avec l’esprit du traité et de la Convention de 1856 et de 1858.
En effet, M. l’Agent, en se rapportant à ces actes internationaux, même dans leur sens le plus restreint, on voit que notre pays n’y est point qualifié de territoires gouvernés par Son Altesse ; il lui y est donné une autre qualification spéciale ; et il lui y est reconnu une existence propre et distincte de celle de la Porte Ottomane. Postérieurement à ces actes sa dynastie a été formellement reconnue par toutes les grandes Puissances, qui savent en même temps que la forme du Gouvernement de ce pays est constitutionnelle.
Un précédent erroné, quand même il aurait été répété une ou deux fois, ne pourrait point faire disparaît des droits acquis et des faits solennellement reconnus.
Du reste, les autres Puissances garantes observent dans les Lettres de créance de leurs Agents une forme plus en harmonie avec ces principes.
Nous souhaiterions, M. l’Agent, que le Gouvernement Anglais veuille bien faire cesser ce précédent ; et je suis persuadé qu’éclairé par vos informations, il sera convaincu de plus en plus combien notre Gouvernement désire réserver de plus en plus avec la Grande Bretagne ses relations d’amitié et de commerce.
Je puis encore vous assurer d’avance, Monsieur l’Agent, que le Gouvernement de Son Altesse se fait un véritable plaisir de se trouver en rapports avec un homme si distingué comme vous, et qu’il vous accordera toutes les facilités possibles pour remplira consciencieusement la mission que Sa Majesté la Reine vous à confiée.
Veuillez …

(Signé) B. Boresco


A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office, General Correspondence, F.O. 78, Turkey, rola 98, vol. 2338, cadrele 209-212.

IV

No. 12 Bucharest
Sent to Consple May 12, 1874


To the Right Honorable
Earl of Derby

My Lord,

I have the honour to report that I had my official audience of the Prince yesterday, when I delivered to His Highness Your Lordship’s letter notifying to him my appointment. According to custom I had to made a short speech on the occasion in which I employed the language used in Your Lordship’s letter with respect to the good relations which Her Majesty’s Government desire to maintain with the Principalities, and I also expressed their honour for His Highness recent affection.
The Prince, in his reply, cordially reciprocated the friendly feelings I expressed on behalf on my Government, adding that he hoped for the powerful support of England “towards the accomplishment of the legitimate aspirations of Roumania”.
I have since received from the Minister for Foreign Affairs the letter, of which I inclose a copy, in which the text I referred to Your Lordship in my dispatch no. 6 confidential, seems to be accurately followed, while the courtesy of it’s tone leaves nothing to be desired. I got this from my Colleagues that the form of their Letters of introduction does show great consideration for the national pride of the Roumanians than does the precedent in use at the Foreign Office; and if Your Lordship sees nothing contrary to Treaty in adapting the title of “Moldo-Wallachia”, or even (as is has the merit of shortness) of “Roumania” for the Principalities, I would suggest the alteration of the form of precedent accordingly as however absurd it may seem, the present form is certainly bounding to the feelings of the Roumanians.
The omission too of any more reference than is necessary to their independence on the Porte would gratify them, and I believe in this respect also the introductory letters of my Colleagues differ from mine.
I may add that the Greek Agent and Consul General, who arrived here some time before me, has not yet obtained his Official reception owing, I believe, to his being unprovided [sic!] with a letter from the King of Greece for which he was asked on his arrival, and which he rather too hastily undertook to obtain.

I have the honour to be, with the highest respect,
My Lord,
Your Lordship’s most obedient
Humble Servant

(Signed) C. Vivian

A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office, General Correspondence, F.O. 78, Turkey, rola 98, vol. 2338, cadrele 207-208.

V

Cérémonial de la Cour
Réception des Agents et Consuls Généraux ayant caractère diplomatique

A son arrivée, l’Agent diplomatique doit informer le Ministère des Affaires Etrangères, soit par un Secrétaire de l’Agence, soit par une lettre, de son arrivée et lui demander son jour et son heure pour le visiter et lui donner copie de ses lettres de créance.
Le Ministre des Affaires Etrangères prend les ordres de Son Altesse pour la réception solennelle au Palais.
Le jour de l’audience étant fixé par Son Altesse, le Maréchal de la Cour en prévient le Ministre des Affaires Etrangères qui, à son tour, en informe l’Agent.
Le jour fixé pour l’audience, un aide de camp de Son Altesse, se rend avec deux voitures de la Cour et deux valets de pied en gala, à la demeure de l’Agent, et le conduit au Palais.
L’aide de camp fait monter le Chef de la mission dans la première voiture et prend place à sa gauche ; les autres membres de l’agence prennent place dans la seconde voiture.
Au Palais la garde se met sous les armes.
L’Agent est reçu au pied du grand escalier par l’officier d’ordonnance du jour.
L’aide de camp introduit l’Agent et sa suite dans le salon de réception où se tiennent le Maréchal de la Cour et la maison militaire de Son Altesse. L’aide de camp de service auprès de Son Altesse annonce à Monseigneur le Prince l’Agent par son nom et titres, après quoi l’Agent et son personnel sont invités à passer dans l’appartement où se trouve Son Altesse. Le Ministre des Affaires Etrangères présente l’Agent a Son Altesse. L’Agent prononce quelques paroles et remet ses lettres de créance au Prince qui les dépose entre les mains du Ministre des Affaires Etrangères ; il présent ensuite son personnel à Son Altesse.
Lorsque Son Altesse congédie l’Agent, celui-ci est reconduit avec le même cérémonial qui a présidé à son arrivée. Pendant l’audience, le Ministre des Affaires Etrangères est à gauche de Son Altesse. Les maisons civile et militaire se tiennent derrière Son Altesse.
Après la remise des lettres de créance et la fin de la réception chez Son Altesse le Prince, l’Agent sera conduit dans les appartements de Son Altesse la Princesse par le Maréchal de la Cour, qui le présentera à Son Altesse.


A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Fond Anglia, Public Record Office, Foreign Office, General Correspondence, F.O. 78, Turkey, rola 92, vol. 2226, cadrele 30-35.

Principele Carol I şi independenţa de stat a României

Alegerea pe Tronul României a unui Prinţ străin, aparţinând unei familii domnitoare din Europa apuseană, a constituit şi premisa pentru înfăptuirea Independenţei. Primind la 10/22 mai 1866 misiunea încredinţată de naţiunea română, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen luase în calcul posibilitatea eliberării de sub suzeranitatea turcească „cu puterea armelor” şi a cuceririi independenţei depline a ţării „pe câmpul de luptă”[1]. Pentru atingerea acestui obiectiv primordial, ce nu va putea fi realizat în împrejurările de atunci, Domnitorul îşi va asuma responsabilitatea coordonării politicii externe şi va întreprinde el însuşi demersuri diplomatice pe lângă Curţile garante şi Sublima Poartă.
Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia[2], avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict[3]. Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său[4]. O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei[5].
Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi”[6].
Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale”[7]. La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi[8].
Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene.
Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord[9].
Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional[10]. În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata”[11].
Poziţia intransigentă a Porţii şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc[12].
În ceea ce priveşte evoluţia situaţiei internaţionale, la 3/15 ianuarie 1877 se încheiase Tratatul de la Budapesta între Rusia şi Austro-Ungaria, care confirma prevederile acordului de la Reichstadt, urmat în martie acelaşi an de o convenţie, ce pecetluia definitiv soarta sudului Basarabiei[13]. Cabinetul de la Petersburg, în noile circumstanţe, devenea tot mai interesat în accelerarea negocierilor privind încheierea convenţiei militare cu România, propunerea fiind susţinută şi de Marele Duce Nicolae. Răspunzând acestui demers, Carol I sublinia că o asemenea înţelegere nu poate fi considerată decât ca un act politic[14]. De altfel, în ianuarie 1877, Domnitorul îi dezvăluia tatălui său linia de conduită pe care o va urma: „a încheia o convenţiune militară cu Rusia şi dacă e nevoie, a ne bate împreună cu ruşii contra turcilor”[15].
Respingerea de către Poartă a Protocolului de la Londra (31 martie 1877), prin care Puterile europene îi solicitau aplicarea reformelor în favoarea supuşilor creştini, a asigurat Rusiei pretextul de a interveni în conflictul oriental ca „mandatară a Europei”[16]. Intuind cursul evenimentelor, Domnitorul îi exprima tatălui său opinia potrivit căreia „situaţia politică a României cere ca noi să mergem cu cel mai tare”[17].
În cadrul Consiliului de Coroană de la 2/14 aprilie 1877 – convocat concomitent cu decretarea mobilizării generale a armatei ruseşti – Carol I avea să se pronunţe în favoarea intrării în acţiune a armatei române alături de cea ţaristă, însă o mare parte din cei prezenţi socotea neutralitatea drept cea mai bună alternativă[18]. Adept al neutralităţii până la capăt, Nicolae Ionescu, ministrul de Externe, îşi înaintează demisia, noul titular al respectivului departament fiind numit Mihail Kogălniceanu, decis a abandona „frumoasa floare fără coloare şi miros a neutralităţii”[19]. Acesta primea, de altfel, imediat depline împuterniciri pentru semnarea convenţiei cu Rusia, la 4/16 aprilie 1877. Prin acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a trupelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă, cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”[20].
Un indiciu al modului în care Rusia înţelegea să-şi respecte angajamentele abia asumate l-a constituit trecerea trupelor sale peste Prut, la 11/23 aprilie 1877, fără a notifica acest lucru Guvernului de la Bucureşti şi înaintea ratificării convenţiei de către Parlamentul român. Prin urmare, Consiliul de Miniştri – întrunit de urgenţă[21] – decide să aducă la cunoştinţa Puterilor garante situaţia creată, concomitent cu retragerea trupelor române de la Dunăre.
Domnitorul – surprins neplăcut de „intrarea precipitată” a armatei ruse – considera proclamaţia Marelui Duce Nicolae către locuitorii României[22] drept o ofensă. Este şi motivul pentru care Principele solicită explicaţii consulului rus la Bucureşti, exprimându-şi speranţa unor garanţii „în scris” din partea Împăratului că Rusia va respecta toate punctele din convenţia cu România[23]. Marele Duce Nicolae avea să-i explice Domnitorului României că intrarea precipitată a trupelor ruseşti a avut loc din considerente strategice, fiind necesară o acţiune simultană cu cea a trupelor din Caucaz. Scopul proclamaţiei a fost acela de a avertiza populaţia României că armata rusă a intrat ca armată prietenă, în virtutea unui acord încheiat între cele două guverne[24]. Pe de altă parte, oferea asigurări că România poate conta pe „sprijinul constant al Rusiei”[25].
În Mesajul către Corpurile legiuitoare, din 14/26 aprilie 1877, Carol I ţinea să amintească faptul că România, în pofida atitudinii sale prudente şi loiale, a fost părăsită de Puterile garante, ceea ce a determinat Guvernul să adopte măsuri pentru evitarea transformării teritoriului în teatru de operaţiuni militare. Pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în privinţa comportamentului trupelor ţariste, Domnitorul preciza că acestea nu vor ocupa Capitala, semn de „recunoaştere a individualităţii noastre politice şi de asigurare a pacinicei funcţionări a instituţiilor noastre”[26]. Într-o epistolă adresată tatălui său, Carol I îi mărturisea, cu satisfacţie, entuziasmul „absolut indescriptibil” cu care a fost primit discursul Tronului. „Românii – conchidea autorul scrisorii – trebuie să fi simţind astăzi că le sunt absolut necesar”[27].
De altfel, odată cu aprobarea convenţiei româno-ruse de către Parlament (16 şi 17 aprilie 1877), Carol I prelua comanda supremă a armatei, principalul său obiectiv devenind obţinerea unei cooperări militare cu trupele ţariste. Imediat, în acest scop, primul ministru I. C. Brătianu s-a întreţinut cu Marele Duce Nicolae în vederea unei cooperări a armatei române cu cea rusă, pentru a împiedica orice tentativă a trupelor otomane de a invada România. Comandantul armatei ruse îl înştiinţa pe Carol I despre aceste convorbiri, sugerându-i să-şi concentreze armata în Oltenia şi să apere malul stâng al Dunării, protejând astfel flancul drept al armatei ruse[28]. Anumite cercuri diplomatice ruse regretau încheierea convenţiei cu România, refuzând orice cooperare armată. Nelidov avea să declare chiar că, în eventualitatea în care Guvernul princiar insistă asupra colaborării militare, convenţia era anulată[29]. Aşadar, temerile cercurilor conducătoare de la Bucureşti privind intenţiile reale ale Rusiei păreau a fi confirmate de cursul evenimentelor.
La scurtă vreme după ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta şi recunoaşterea stării de război cu aceasta (29 aprilie), Camera a votat, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva, independenţa României la 9 mai 1877, fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi[30]. În moțiunea acestui din urmă Corp legislativ, Guvernul era invitat „a lucra ca independența ei [României] să fie recunoscută și garantată de Marile Puteri europene, a căror dreptate și sprijin au contribuit în tot timpul la dezvoltarea României”[31]. Tot la 9 mai se adoptă şi proiectul de lege privind instituirea unei decoraţii naţionale, ordinul „Steaua României”, de fapt, aşa cum sesiza şi agentul consular american de la Bucureşti, „prima acţiune suverană a României independente”[32]. A doua zi, 10 mai 1877, aniversarea a 11 ani de la sosirea lui Carol I în Capitală şi depunerea jurământului în calitate de Domnitor al României, independenţa capătă consacrarea oficială, membrii Guvernului şi reprezentanţi ai Parlamentului felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui Carol I, şi proclamarea independenţei. În faţa Parlamentului, Suveranul declara, la 10 mai 1877, că „România intră în veche sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător, ca membru util, pacificator şi civilizator al marii familii a statelor europene”[33].
Puterile occidentale – preocupate de localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor interese la reglementarea păcii –, îşi manifestau temerea că exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii aflate încă sub dominaţie otomană[34]. Încercând să-şi explice poziţia puţin favorabilă a Cabinetelor europene, Carol I îi mărturisea tatălui său impresia că „noi am luat chiar astăzi ceea ce probabil ele îşi propuneau să ne dea mai târziu. Noi însă tocmai aceasta ne-am propus să prevenim!”[35].
Pe fondul atitudinii mai mult decât rezervate a Curţilor garante, atât faţă de convenţia româno-rusă, cât mai ales faţă de declararea neatârnării, Domnitorul se va pronunţa în favoarea participării armatei române dincolo de Dunăre, chiar dacă punctul său de vedere nu fusese întru totul împărtăşit de ministrul de Externe[36]. În astfel de împrejurări, Carol I susţinea cu tărie – în convorbirile avute la Ploieşti cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Marele Duce Nicolae – ideea cooperării celor două armate, cu un comandament separat. Nu numai atât, dar solicita chiar şi o bază proprie de operaţiuni dincolo de Dunăre. Dacă o asemenea alternativă era împărtăşită de Marele Duce Nicolae, ea avea să fie refuzată în mod categoric şi într-o formă nu tocmai protocolară de octogenarul cancelar Gorceakov. Scopul era mai mult decât evident şi avea să fie sesizat şi de reprezentantul Italiei la Bucureşti, Saverio Fava, care considera că Rusia nu era interesată de o participare armată română la operaţiunile din Balcani, tocmai pentru a înlătura orice pretext de a cere, la sfârşitul războiului, „o eventuală mărire teritorială, sau cel puţin pentru a o face să nu obţină vreun drept la păstrarea Basarabiei”[37]. De altfel, cancelarul rus nu va ezita de a notifica, în scris, Guvernului român că „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române”, forţele imperiale fiind „mai mult decât îndestulătoare” pentru înfrângerea Turciei[38].
Pe de altă parte, Gorceakov exprima cu claritate dorinţa Guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de fapt, sudul Basarabiei. La o asemenea declaraţie făţişă, Domnitorul îi replica lui Gorceakov că numai areopagul european era îndrituit să decidă în această privinţă, sarcina sa de căpetenie fiind aceea de a menţine integritatea ţării[39]. Carol I a luat măsuri de apărare a teritoriului împotriva acţiunilor trupelor otomane, care declanşaseră operaţiuni de bombardare a localităţilor de pe malul Dunării, mai ales a Islazului şi Bechetului. Concomitent, armata română acoperea şi înlesnea operaţiunile de traversare a Dunării de către trupele ruse, începând să bombardeze Vidinul, sub directa supraveghere şi îndrumare a comandantului suprem al armatei, care-şi stabilise cartierul general la Poiana. Nu de puţine ori, Suveranul s-a aflat în mijlocul trupelor sale, aşa cum se întâmplase la Calafat, unde câteva obuze au explodat în imediata sa apropiere[40].
Insuccesele armatei ruse în faţa Plevnei au determinat Marele Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române, pentru a prelua prizonierii turci de la Nicopole şi a ocupa respectiva fortăreaţă. Comandantul Diviziei a IV-a, generalul de brigadă George Manu primise instrucţiuni ca orice sprijin acordat trupelor ruse dincolo de Dunăre să nu aibă loc decât cu autorizarea prealabilă a Domnitorului României[41]. Carol I nu s-a grăbit să dea curs cerinţei ruşilor, susţinând necesitatea încheierii unei convenţii speciale cuprinzând detaliile cooperării celor două armate. Se pare că primul ministru a recurs la diferite mijloace, chiar şi la ameninţări cu o revoltă a armatei, pentru a-l determina pe Carol I să ia în considerare o acţiune a trupelor române la sud de Dunăre[42]. Domnitorul îşi exprimase temerea că nu va putea avea mână liberă de acţiune în ceea ce priveşte armata sa şi că va trebui să se subordoneze comandamentului rusesc[43]. Totuşi, la insistenţele Ţarului Alexandru al II-lea, Domnitorul României consimte la trecerea peste Dunăre a Diviziei a IV-a, cu scopul de a ocupa cetatea Nicopolelui.
În timpul unei întrevederi cu reprezentantul francez la Bucureşti, Carol I reliefa că interesul nostru şi al Europei era de a se asigura deplina libertate de navigaţie pe Dunăre. Situaţia impunea ca fortăreţele turceşti de pe malul fluviului să fie dărâmate, Principele fiind decis a contribui în acest sens printr-o acţiune ofensivă a trupelor sale. „Noi vrem – sublinia Domnitorul – să ne creăm drepturi pentru a obţine, la încheierea păcii, concesiile pe care demnitatea noastră le cere”[44]. Mihail Kogălniceanu avea să fie şi mai tranşant, declarând aceluiaşi consul francez că: „Acţiunea noastră militară pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demonstra imposibilitatea reîntoarcerii la status quo ante bellum”. În optica ministrului nostru de Externe, Europa va fi astfel nevoită să recunoască o stare de fapt pe care nu o acceptase anterior, şi anume „ruptura definitivă între Turcia şi România”[45].
Lucrurile iau o întorsătură gravă atunci când trupele ruse sunt din nou respinse din faţa Plevnei, fortăreaţă a cărei importanţă strategică fusese remarcată de Carol I. Este momentul în care Marele Duce Nicolae, în cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, adresa Principelui României rugămintea de a trece cât mai grabnic Dunărea împreună cu armata sa[46]. În faţa acestei cerinţe imperioase, Suveranul încă ezita[47], nedorind să intre în acţiune fără a obţine eventuale garanţii în privinţa recunoaşterii statului de cobeligerant. Pe de altă parte, ministrul de Externe austro-ungar, ce se erijase în consilierul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, îi lăsa de înţeles agentului nostru diplomatic de la Viena că monarhia dualistă nu ar putea împiedica pe români să acorde ajutor ruşilor, însă avertiza, totodată, că „în ziua când aţi vrea să luaţi o palmă de loc pe malul drept al Dunării, vă vom scoate de acolo”[48]. În schimbul garanţiei că românii nu vor cuceri nici cea mai mică porţiune de teritoriu în Bulgaria, diplomaţia vieneză era dispusă a convinge Puterile europene pentru a ceda – prin viitorul tratat de pace – o oareşicare parte din Dobrogea”[49].
Pericolul respingerii trupelor ţariste dincolo de Dunăre, pe teritoriul românesc, şi deci transformarea acestuia în teatru de război, avea să constituie principalul argument pentru participarea la operaţiunile militare din Balcani. Ca atare, Marele Duce Nicolae era înştiinţat de Carol I că a decis să treacă Dunărea în fruntea a 30.000 de oameni, cu obiectivul de a cuceri împreună cu armata imperială „poziţiunea de la Plevna”[50].
La 16 august 1877, Domnitorul României sosea la Gorni-Studen, sediul Cartierului Imperial, unde fusese aşteptat cu „nerăbdare” de către Ţarul Alexandru al II -lea şi Marele Duce Nicolae. Mai ales acesta din urmă era interesat dacă Principele avea intenţia de a-şi comanda în persoană trupele. La răspunsul afirmativ al lui Carol I, fratele Ţarului dezvăluia dificultatea ca Domnitorul să se afle sub comanda unui general rus. Un asemenea lucru – în optica Suveranului României – era un lucru inacceptabil şi tocmai de aceea „zece generali ruşi ar putea foarte lesne să fie sub ordinele sale”. La puţin timp după acest schimb de replici, Alexandru al II-lea, care asistase la discuţie fără a face comentarii, îl însărcinează pe fratele său a-i comunica Principelui rugămintea de a accepta comanda tuturor trupelor româno-ruse din faţa Plevnei. În această privinţă, Titu Maiorescu avea să consemneze: „Mare onoare, şi mai mare răspundere!”[51]. După un scurt moment de reflecţie, Carol I „se decide a primi această comandă plină de responsabilitate”[52].
Aşadar, unităţile româno-ruse din faţa Plevnei, constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordinelor Domnitorului, el fiind secondat de generalul rus Zotov (schimbat, în septembrie 1877, cu Principele Imeritinski), în calitate de şef al Statului Major.
Stabilindu-şi reşedinţa într-o căsuţă modestă din Poradim, Carol I era perfect conştient de dificultatea misiunii ce şi-o asumase, cucerirea Plevnei reprezentând cheia succesului operaţiunilor militare din Balcani. Încă din faza iniţială, Domnitorul constatase efectivul cu totul necorespunzător al trupelor, cu atât mai mult cu cât Plevna fusese formidabil întărită de Osman Paşa
În cadrul Consiliului de război desfăşurat la Radeniţa (25 august 1877), la sediul Cartierului Marelui Duce Nicolae, apar primele divergenţe de păreri între Carol I şi ofiţerii Statului Major rus. Aceştia din urmă susţineau necesitatea declanşării imediate a unei viguroase acţiuni ofensive, în timp ce comandantul Armatei de Vest, Domnitorul României, nu considera oportună o asemenea operaţiune, subliniind poziţia defensivă a fortificaţiilor din jurul Plevnei. Prin urmare, i se părea mult mai nimerită asedierea acestei poziţii şi sporirea efectivelor. Opinia sa nu a întrunit însă adeziunea ofiţerilor ruşi, Carol I fiind nevoit, în aceste condiţii, să primească ideea asaltului imediat, sub rezerva că nu garantează reuşita[54]. Ulterior, din păcate după grele jertfe, însuşi generalul Todleben, celebrul apărător al Sevastopol-ului în timpul războiului Crimeii, avea să confirme justeţea planului Domnitorului României de împresurare a Plevnei[55].
După trei luni de asediu, cu resursele aproape epuizate, Osman Paşa va declanşa, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, o acţiune menită a sparge încercuirea în sectorul VI din nord-vestul Plevnei, sector acoperit de trupele generalului Ganeţki şi de Divizia a IV-a română. Operaţiunea planificată s-a soldat cu un eşec, Osman Paşa capitulând necondiţionat în faţa colonelului Cerchez în cursul aceleiaşi zile. Căderea Plevnei avea să deschidă drumul ruşilor spre Adrianopol, în timp ce armata română îşi va asuma misiunea de a anihila trupele otomane din nord-vestul Bulgariei, acoperindu-se de glorie la Vidin, Lom Palanka, Belogradcik şi Smârdan. Apropierea trupelor ruseşti de Adrianopol avea să-i determine pe otomani să accepte, la 19/31 ianuarie 1878, condiţiile armistiţiului[56].
Dincolo de aprecierile de care s-au bucurat ostaşii români din partea Ţarului şi a generalilor ruşi, în egală măsură a fost recunoscut şi prestigiul celui care a comandat armatele din faţa Plevnei. Ca o dovadă a acestui fapt, Carol I primise înalte distincţii militare. Pe de altă parte, Suveranul şi-a consolidat poziţia şi în interiorul ţării, cu atât mai mult cu cât suportase cu stoicism, alături de trupele sale, condiţiile aspre ale războiului şi obţinuse o strălucită victorie.
O dată cu izbânda campaniei de la sud de Dunăre, vor urma îndelungate şi nesperat de dificile negocieri diplomatice pentru admiterea României la stabilirea condiţiilor păcii şi, apoi, pentru recunoaşterea independenţei.

[1] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (în continuare se va cita: Memoriile Regelui Carol I), ediţie de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 40.
[2] Vezi detalii asupra răscoalelor în lucrarea recentă a lui Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor, 1804-1945, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 108-109.
[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita: A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Ministère des Affaires Etrangeres- Correspondance Politique des Consuls, Turquie-Bucarest, vol. 39, rola 18, cadrul 245, Castaing către Decazes, Bucarest, le 20 Août 1875; vezi şi Keith Hitchins, România, 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 60-61.
[4] R.V. Bossy, Politica externă a României între anii 1873-1880 privită de la agenţia diplomatică din Roma, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, p. 119.
[5] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Bucharest, vol. 39, r. 18, c. 271, Des Michels către Decazes, Bucarest, le 25 Novembre 1875.
[6] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 399.
[7] Independenţa României. Documente (în continuare se va cita: I.R.D.), vol. II, partea I-a , Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, doc. nr. 47, p. 115.
[8] Fr. Kellogg, Drumul României spre independenţă, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 205.
[9] Independenţa României în conştiinţa europeană, ediţie de documente îngrijită de Corneliu-Mihail Lungu, Tudor Bucur, Ioana Alexandra Negreanu, Bucureşti, 1997, doc. nr. 32, p. 185.
[10] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 25/1876, f. 1-2.
[11] I.R.D., vol. II, partea I-a, p. 250-251.
[12] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 2-3.
[13] E. Diaconescu, Acordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Budapesta (1877), Bucureşti, 1943, p. 58-67.
[14] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 88-89.
[15] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. I, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, p. 498-499.
[16] Gh. Cliveti, România şi crizele internaţionale, 1853-1913, Iaşi, Editura Fundaţiei Axis, 1993, p. 236.
[17] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 105.
[18] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 11-26.
[19] N. Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, ediţie îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 84.
[20] Vezi Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1972, doc. nr. 66, p. 143-144.
[21] Ministrul român de Externe, într-o notă adresată girantului agenţiei noastre diplomatice de la Constantinopol, preciza că: „Trecerea Prutului de către ruşi nu poate autoriza Turcia să treacă Dunărea pentru a ne cotropi ţara, deoarece intrarea ruşilor a avut loc cu asentimentul mai mult sau mai puţin tacit al Puterilor şi România nu putea face ea singură ce n-a făcut întreaga Europă pentru a se împotrivi trecerii ruşilor”; Ibidem, doc. nr. 74, p. 159-160.
[22] În această proclamaţie, Marele Duce Nicolae anunţa că armata rusă a sosit cu „aceleaşi sentimente de amiciţie şi bunăvoinţă ca şi în trecut”, trecerea trupelor fiind temporară. Solicita a se pune la dispoziţie mijloacele necesare, tot ceea ce se livra armatei ruse urmând a fi plătit fără întârziere din fondurile militare; totodată, armata rusă va respecta legile, persoanele şi bunurile locuitorilor, cu atât mai mult cu cât „strămoşii noştri au vărsat sângele lor pentru libertatea voastră”; A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 29/1877, f. 1-3.
[23] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 111.
[24] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 4.
[25] Ibidem, f. 3 verso.
[26] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. I, p. 519-520.
[27] Ibidem, p. 527.
[28] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 6.
[29] Idem, fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 4.
[30] „Monitorul Oficial” (în continuare se va cita: „M. O.”), nr. 118, 27 mai 1877.
[31] Independenţa României. Documente,vol. IV, București, Editura Academiei, 1978, doc. nr. 88, p. 255.
[32] Ibidem, vol. II, partea II-a, doc. nr. 9, p. 10.
[33] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 36/1877, f. 1-2.
[34] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 22, p. 34.
[35] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, p. 20.
[36] N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, ediţie de Vicenţiu Rădulescu, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 231.
[37] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 22, p. 34-35.
[38] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 155.
[39] Ibidem, p. 164.
[40] În aceste împrejurări, Domnitorul şi-a scos chipiul, salutând obuzul turcesc ce tocmai explodase cu cuvintele: „Ha! asta-i muzica ce-mi place”. Atitudinea Suveranului şi stăpânirea de sine au fost de natură a-i încuraja pe soldaţii din bateria Carol; vezi T. C. Văcărescu, Luptele românilor în răsbelul din 1877-1878, ediţia a treia, Bucureşti, 1887, p. 75-76.
[41] Ibidem, p. 179.
[42] Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice, 1848-1903, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2003, p. 221-222.
[43] „Ruşii – evidenţia Carol I într-o scrisoare către soţia sa – ne fac dificultăţi şi paralizează mijloacele noastre de acţiune, nevoind să consimtă ca eu să dispun în libertate de armata mea”; Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 41-42.
[44] I.R.D., vol. II, partea II-a, doc. nr. 33, p. 53-54.
[45] Ibidem, p. 54; primul ministru Ion C. Brătianu îi declarase şi el că Turcia „n-are decât un singur mijloc pentru a se asigura împotriva acţiunii noastre militare, acela de a se grăbi să ne recunoască independenţa!”, ibidem, doc. nr. 55, p. 88.
[46] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 16/1877, f. 14; vezi şi Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 45.
[47] Potrivit unor note ale lui Ion C. Brătianu, „Carol nu voia să treacă Dunărea în iulie 19/31 1877”. Prin urmare, primul ministru îi declara că îşi va da demisia şi va convoca Parlamentul, cu care avea un „angajament tacit”. În cele din urmă, Carol afirma că trebuia luată o decizie fie bună, fie rea. Brătianu decide astfel să meargă la Nicopole pentru a da ordin trupelor române; A.N.I.C., fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 12.
[48] Ion Bălăceanu, op. cit., p. 196-197.
[49]Apud Corneliu-Mihail Lungu, Relaţiile româno-austro-ungare, 1875-1900, Bucureşti, Editura Silex, 2002, p. 64.
[50] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, t. II, p. 55; M. Kogălniceanu, consemnând răsturnarea de situaţie, nota cu sarcasm: „Soldaţii noştri deveniseră peste zi buni, armata românească peste noapte căpătase stima tuturor generalilor (ruşi – n.n.)”; A.N.I.C., fond familial Brătianu, dosar nr. 591/1878, f. 5.
[51] Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 91.
[52] Memoriile Regelui Carol I, vol. III, p. 211-212.
[53] Dacă armata română dispunea de un efectiv de 35.000 de oameni, iar cea rusă de doar 30.000, Osman Paşa, dincolo de avantajul poziţiei strategice a Plevnei, conta pe 65.000 de oameni; vezi T. C. Văcărescu, Luptele românilor..., p. 263-264.
[54] Ibidem, p. 267-276.
[55] Ibidem, p. 393.
[56] Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 684-692.