joi, 15 noiembrie 2007

Averea personală a Regelui Carol I al României la 1 octombrie 1914


La 27 septembrie/10 octombrie 1914, la ora 5.30 dimineaţa, bătrânul Rege Carol I al României a încetat din viaţă, lăsând în urma sa, după 48 de ani de domnie, un stat pe deplin respectat în Europa şi care înregistrase progrese spectaculoase pe toate planurile. După câteva luni de suferinţă, de zbucium, de dezamăgiri personale, avea să-şi găsească liniştea şi împăcarea, fiind înmormântat în biserica domnească de la Curtea de Argeş, la a cărei restaurare contribuise personal.
De o corectitudine exemplară, pătruns de un puternic sentiment al datoriei, foarte exigent, în primul rând cu sine, Carol I a dus o viaţă aproape austeră. Fusese o fire introvertită, rareori destăinuind cuiva gândurile şi planurile sale, neavând prieteni intimi, ci numai consilieri. A trebuit să se adapteze din mers la realităţile – nu de puţine ori descurajante – din noua sa patrie, să se familiarizeze cu mentalităţile atât de diferite faţă de climatul în care s-a format. A dat dovadă în acest sens de o remarcabilă răbdare şi stăpânire de sine, reuşind adeseori să-i domine pe cei din jurul său. În general, era extrem de rezervat în ce priveşte exteriorizarea sentimentelor de simpatie faţă de o persoană sau alta, atitudine pe care şi-a impus-o până la sfârşitul vieţii. A demonstrat reale calităţi de om de stat, dăruindu-şi întreaga energie treburilor de stat şi bunăstării unui popor, cu care s-a identificat şi pe care l-a iubit.
Fire întreprinzătoare şi extrem de cumpătată, Carol I a strâns o avere personală semnificativă. Aşa cum reiese dintr-un inventar întocmit la 1 octombrie 1914[1], document păstrat în arhiva Casei Regale şi pe care-l reproducem în detaliu în anexă[2], averea imobiliară a lui Carol I era constituită din cinci moşii (Broşteni, Zorleni, Mănăstirea, Poeni, Predeal), unsprezece clădiri – servind drept dependinţe – în jurul Palatului regal, precum şi două terenuri în aceeaşi zonă. În ceea ce priveşte averea mobiliară, aceasta consta în 84 categorii de titluri (rentă, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni) însumând: 14.286.400 lei noi, 3.355.800 mărci germane, 30.450 lire sterline, 509.000 franci francezi, 564.000 coroane austriece, 115.000 ruble ruseşti şi 130.000 de dolari; de asemenea, şapte comandite, împrumuturi şi conturi curente în valoare nominală de 2.577.566,15 lei noi, precum şi o sumă în numerar, la diferite bănci şi la Casa Regală, în valoare de 6.803.830,06 lei noi şi 213.354,28 mărci germane.
Potrivit Testamentului Regelui Carol I, redactat la 14/26 februarie 1899[3], averea era împărţită astfel: viitorul Rege Ferdinand I va primi Castelul Peleş cu întreaga moşie Predeal, moşia Broşteni, din judeţul Suceava, precum şi imobilele şi terenurile din jurul Palatului regal; viitorul Principe moştenitor Carol va primi moşia Mănăstirea, din judeţul Ilfov; moşia Slobozia-Zorleni va reveni Prinţului Carol de Hohenzollern, fratele lui Ferdinand. Cât o priveşte pe Regina Elisabeta, aceasta va putea să se folosească, cât va trăi, de veniturile moşiilor Broşteni, Predeal şi Mănăstirea, evaluate la 400.000 de lei anual, şi va primi în dar 1 milion de lei. Alţi 600.000 de lei reveneau viitoarei Regine Maria, cu rugămintea „să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate, atâtea nenorociri în familii”, iar 800.000 de lei erau socotiţi drept zestre pentru Principesa Elisabeta, sumă ce urma a fi depusă la Casa de Depuneri din Bucureşti şi care nu putea fi atinsă (nici chiar dobânzile) până la căsătoria sau vârsta de 21 de ani.
Alte 12 milioane de lei erau destinate pentru diferite aşezăminte, noi fundaţiuni şi ajutoare, precum:
1) Academia Română – 600.000 lei, capital pentru publicaţii;
2) Fundaţia Universitară „Carol I” din Bucureşti – 600.000 lei;
3) Orfelinatul „Ferdinand”, din Zorleni – 500.000 lei;
4) Înfiinţarea unui Internat de fete de ofiţeri la Craiova – 2.000.000 lei;
5) Întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti – 3.000.000 lei;
6) Societatea de binefacere „Elisabeta” – 400.000 lei;
7) Societatea Geografică, fondată de Carol I – 300.000 lei drept capital;
8) Societatea Surorilor de Caritate, fondată de Regina Elisabeta – 300.000 lei drept capital;
9) Instituirea unui fond de ajutor pentru ofiţeri – 1.000.000 lei drept capital (se puteau acorda împrumuturi pe o perioadă de 4-5 ani, de până la 5.000 lei, cu o dobândă de 4%);
10) Instituirea unui fond de ajutor pentru studenţii săraci – 500.000 lei drept capital, sumă depusă la Casa de depuneri, dobânzile urmând a fi împărţite la 50 de studenţi săraci;
11) Burse în străinătate destinate pregătirii de profesori pentru şcolile industriale – 500.000 lei;
12) Biserica ortodoxă – 600.000 lei drept capital, dobânzile urmând a fi întrebuinţate ca ajutor pentru biserici sărace sau aflate în reparaţii ori neterminate;
13) Cantinele şcolare – 300.000 lei drept capital;
14) Diferite societăţi de binefacere şi de încurajare – 500.000 lei;
15) „Casa de ajutor” pentru săteni – 400.000 lei;
16) Biserica catolică – 400.000 lei;
17) Biserica protestantă – 100.000 lei.
Suma aceasta de 12 milioane de lei urma a fi distribuită la un an de la moartea Regelui Carol I, astfel ca dobânzile rezultate, aproape 500.000 de lei, să fie întrebuinţaţi pentru plata, timp de 12 luni, a întregului personal inferior şi superior al Curţii, suma de 50.000 de lei pentru săracii din Bucureşti, 30.000 de lei pentru săracii din Iaşi, 20.000 de lei pentru săracii din Craiova, câte 10.000 de lei pentru săracii din Galaţi, Brăila, Ploieşti, Botoşani, Bârlad, câte 8.000 de lei pentru săracii din Focşani şi Piteşti, câte 5.000 de lei pentru săracii din toate celelalte oraşe reşedinţă de judeţ.
Cum ulterior au survenit anumite schimbări, atât sporirea averii, cât şi sporirea membrilor familiei regale, la 14/27 decembrie 1911 avea să fie redactat un Codicil[4] la Testamentul anterior. Aici se prevedea ca: 1.000.000 de lei să fie depuşi drept capital în bani sau în renta statului (cu dobândă de 4%) pentru Principele Nicolae, care se va bucura de dobânda acestui capital la vârsta majoratului; câte 500.000 de lei pentru Principesele Mărioara şi Ileana, depuşi drept capital în bani sau în renta statului (de 4%), dobândă plătită la vârsta majoratului sau la căsătorie; câte 300.000 de lei ca dar pentru strănepoţii lui Carol I, Prinţii Carol şi Francisc-Iosif de Hohenzollern; toate rudele urmau să primească, fiecare, un dar de 800-1.000 de lei; alţi 300.000 de lei pentru Universitatea din Iaşi, cu scopul înfiinţării unui cămin studenţesc; 300.000 de lei pentru moşia lui Carol de la Umkirch, din Marele Ducat de Baden; alte 2.000.000 de lei pentru Regina Elisabeta, în scopuri caritabile; sporirea zestrei Principesei Elisabeta cu alte 200.000 de lei, ajungând astfel la 1.000.000; Principesa Mărioara urma a primi şi ea 600.000 de lei. Restul averii rămânea viitorului Rege Ferdinand I, drept capital. De asemenea, secretarul particular al lui Carol I, Louis Basset, va primi o pensie de 1.000 de lei pe lună, împreună cu 100.000 de lei dacă va mai fi în viaţă sau 6.000 de lei pe an pentru văduva sa. Erau avuţi în vedere şi fiii doctorului Kremnitz, care vor primi câte 40.000 de lei fiecare ca dar, din care 4.000 de lei destinaţi mamei lor, Mite Kremnitz, bani care se vor adăuga celor 12.000 de lei plătiţi drept pensie pe viaţă.
Aşa cum se poate observa, averea personală a Regelui Carol I era destinată a completa veniturile necesare întreţinerii familiei regale, devenită destul de numeroasă, dar şi pentru a servi în scopuri caritabile, pentru a sprijini efectiv anumite instituţii şi societăţi de binefacere.
ANEXĂ


Inventarul averei lăsată de M.S. Regele Carol I,
întocmit pe ziua de 1 Octobre 1914

A. Moşii

1. Moşia Broşteni (Com. Broşteni şi Cruce din judeţul Suceava)
2. Moşia Slobozia-Zorleni (Comuna Zorleni, Tutova)
3. Moşia Mănăstirea (Com. Mănăstirea, Ilfov)
4. Moşia Poeni (Com. Poeni, jud. Iaşi)
5. Moşia Predeal, care se compune din munţii următori:
- Cumpătu; Piatra Arsă; Jepii şi Coştila (Com. Buşteni)
- Răjnoava, Susaiul, Retivoiul, Faţa Găvanei (Com. Predeal)
- Clăbucetul Baiului, Clăbucetul Azugei, Unghia Ursului, Sorica-Dutca (Com. Azuga)
- Doamnele şi Răzoarele, Vârful lui Drăgan (Com. Comarnic)
- ½ din Lacul Roşu, în devălmăşie cu moştenitorii Gh. Gr. Cantacuzino (com. Azuga)
- ¼ din Podurile, în devălmăşie cu Statul (Com. Teşila)

B. Case, dimprejurul Palatului Regal din Capitală, servind de dependinţe:

1. Imobilul din Str. Câmpineanu No. 20 şi 22
2. Imobilul din Str. Câmpineanu No. 24 şi 26
3. Imobilul din Str. Câmpineanu No. 28 şi 30
4. Imobilul din Str. Câmpineanu No. 32 şi 34
5. Imobilul din Str. Palatului No. 1
6. Imobilul din Str. Grigorescu (Modei) No. 5
7. Imobilul din Str. Grigorescu (Modei) No. 9
8. Imobilul din Str. Grigorescu (Modei) No. 20
9. Imobilul din Str. Ştirbey Vodă No. 3
10. Imobilul din Str. Ştirbey Vodă No. 4
11. Casa grădinarilor din grădina Palatului
12. Terenul din Str. Grigorescu (Modei) No. 24
13. Terenul din Str. Grigorescu (Modei) No. 39

C. Titluri

Valoarea nominală
1.
Renta română 5%

1903
L[ei] n[oi]
498.500
2.
Renta română 4½%

1913
L[ei] n[oi]
300.000
3.
Renta română 4%

1890
L[ei] n[oi]
1.396.500
4.
Renta română 4%

1898
L[ei] n[oi]
267.000
5.
Renta română 4%

1905
L[ei] n[oi]
2.553.500
6.
Renta română 4%

1908
L[ei] n[oi]
88.500
7.
Renta română 4%

1910
L[ei] n[oi]
85.000
8.
Bonuri de tezaur statul român
L[ei] n[oi]
725.000
9.
Funciare rurale 5%

L[ei] n[oi]
2.460.000
10.
Funciare urbane Bucureşti
5%
L[ei] n[oi]
435.000
11.
Obligaţiuni 5%
Casa Rurală L[ei] n[oi]
375.900
12.
Obligaţiuni 5%
Judeţ şi Com. L[ei] n[oi]
182.000
13.
Obligaţiuni 4½ %
Judeţ şi Com. L[ei] n[oi]
281.000
14.
Consols engleze 2½ %

£ st[erline]
8.000
15.
Împrumut chinez 5%

£ st[erline]
2.400
16.
D. Reichsanleihe 3%

R[eichs]m[ark]
400.000
17.
Renta elveţiană 3½ %

Fr[anci]
200.000
18.
Kronrenta austriacă 4%

K[o]r[oane]
100.000
19.
195 părţi „Regie Hellénique”
Fr[anci]
39.000
20.
1.300 acţiuni Banca naţ. română
L[ei] n[oi]
650.000
21.
1.250 acţiuni Bank of Roumania
L[ei] n[oi]
187.500
22.
386 acţiuni Banca Generală română
L[ei] n[oi]
482.500
23.
500 acţiuni Banca de Credit român
L[ei] n[oi]
250.000
24.
400 acţiuni National Bank of Egypt
£ st[erline]
3.200
25.
1.100 acţiuni Anglo-Österr. Bank
K[o]r[oane]
264.000
26.
250 acţiuni Öster. Länderbank
K[o]r[oane]
100.000
27.
200 acţiuni Electro-Bank, Zürich
Fr[anci]
200.000
28.
Disconto-Commandit Antheile
R[eichs]m[ark]
360.000
29.
Acţiuni Deutsche Bank
R[eichs]m[ark]
264.000
30.
Acţiuni D. Ansiedlungsbank
R[eichs]m[ark]
80.000
31.
Acţiuni D. Überseebank
R[eichs]m[ark]
120.000
32.
Acţiuni Dresdner Bank
R[eichs]m[ark]
222.000
33.
Acţiuni Bank für Orient. Bahnen
Fr[anci].
70.000
34.
Acţiuni Meininger Hyp. Bank
R[eichs]m[ark]
51.000
35.
Obligaţiuni Berliner Electr. Werke 4½%
R[eichs]m[ark]
100.000
36.
Obligaţiuni D. Übersee. Electr. Gesell. 5%
R[eichs]m[ark]
300.000
37.
Acţiuni D. Übersee. Electr. Gesell.
R[eichs]m[ark]
100.000
38.
Acţiuni für Electr. Unternehmung
R[eichs]m[ark]
160.000
39.
Acţiuni Allgem. Electricität Gesell.
R[eichs]m[ark]
250.000
40.
Acţiuni Rheinfelder Werke
R[eichs]m[ark]
56.000
41.
Acţiuni Bochumer Gess.
R[eichs]m[ark]
93.000
42.
Acţiuni Bismarck Hütte
R[eichs]m[ark]
12.000
43.
Acţiuni Braunschweiger Kohlen
R[eichs]m[ark]
75.000
44.
Acţiuni Mannesmannröhren
R[eichs]m[ark]
100.000
45.
Acţiuni Electriche Licht u. Kraft
R[eichs]m[ark]
130.000
46.
Obligaţiuni Electriche Licht u. Kraft
R[eichs]m[ark]
50.000
47.
Acţiuni Wasserwerke Gelsenkirch
R[eichs]m[ark]
50.000
48.
Acţiuni Hoch u. Untergrund Bahnen
R[eichs]m[ark]
50.000
49.
Acţiuni Gelsenkirch Bergwerke
R[eichs]m[ark]
22.800
50.
Acţiuni Internat. Baugesselschaft
R[eichs]m[ark]
90.000
51.
Acţiuni Kattowitzer Bergban
R[eichs]m[ark]
80.000
52.
Acţiuni Lahmeyer et Co.
R[eichs]m[ark]
50.000
53.
Acţiuni Oberschlesien Kockwerke
R[eichs]m[ark]
30.000
54.
Acţiuni Russiche Allgem. Electric. Ges.
R[u]b[le]
20.000
55.
Acţiuni Petersb. Electric. Belenchtung
R[u]b[le]
95.000
56.
Obligaţiuni 5% Victoria Falls Power Cie.
£ st[erline]
10.000
57.
Acţiuni Dynamit Nobel Cie.
£ st[erline]
3.250
58.
Acţiuni Öster. Eisenbahn Verkehn Aust.
K[o]r[oane]
80.000
59.
Acţiuni North-Pacific Railways
Dol[ari]
20.000
60.
Obligaţiuni North-Pacific Railways
Dol[ari]
20.000
61.
Acţiuni Baltimore and Ohio Railw.
Dol[ari]
10.000
62.
Obligaţiuni 4% St. Luis and San Francisco
Dol[ari]
20.000
63.
Obligaţiuni 4% Union Pacific
Dol[ari]
10.000
64.
Obligaţiuni 5% Denver and Rio
Dol[ari]
10.000
65.
Acţiuni American Locomotive Cie.
Dol[ari]
40.000
66.
Acţiuni Tempelhoferfeld
R[eichs]m[ark]
40.000
67.
Acţiuni Thumann Tiefbohrgesell.
R[eichs]m[ark]
20.000
68.
Acţiuni General Electric Cie.
£ st[erline]
2.600
69.
Acţiuni Ungar. Allgem. Versicherung Ges.
K[o]r[oane]
20.000
70.
Acţiuni Chartered
£ st[erline]
1.000
71.
Acţiuni Stabil[imentul] balnear Sinaia
L[ei] n[oi]
40.000
72.
Acţiuni fabrica de hârtie Letea
L[ei] n[oi]
45.000
73.
1 parte fundat. fabrica de hârtie Letea
L[ei] n[oi]
5.000
74.
Acţiuni fabrica de postav Azuga
L[ei] n[oi]
600.000
75.
Obligaţiuni fabrica de postav Azuga
L[ei] n[oi]
685.000
76.
Acţiuni fabrica de hârtie Buşteni
L[ei] n[oi]
520.000
77.
Obligaţiuni fabrica de hârtie Buşteni
L[ei] n[oi]
503.000
78.
Acţiuni fabrica de hârtie Câmpulung
L[ei] n[oi]
10.000
79.
Acţiuni fabrica de bere Azuga
L[ei] n[oi]
160.000
80.
Obligaţiuni fabrica de bere Azuga
L[ei] n[oi]
274.000
81.
Acţiuni Sticlăria rom[ână] Azuga
L[ei] n[oi]
15.000
82.
Obligaţiuni Sticlăria rom. Azuga
L[ei] n[oi]
11.500
83.
Acţiuni fab[rica] de cherestea Goetz
L[ei] n[oi]
150.000
84.
Acţiuni fab[rica] de şampanie Azuga
L[ei] n[oi]
50.000

D. Comandite, împrumuturi şi compt. corente

1.
E. Wolff, Bucureşti, împrumut 5%
L[ei] n[oi]
300.000
2.
Wallev et Cie, Azuga, împrumut 5%
L[ei] n[oi]
4.223, 35
3.
Fab[rica] de Ciment, Azuga, comandită
L[ei] n[oi]
175.000
4.
Moldova, Piatra N[eamţ], comandită
L[ei] n[oi]
192.000
5.
Moldova, Piatra N[eamţ], conto-corent
L[ei] n[oi]
134.134, 20
6.
Fabr[ica] de postav, Azuga, conto-corent
L[ei] n[oi]
981.892, 60
7.
Fabr[ica] de hârtie, Buşteni, conto-corent
L[ei] n[oi]
790.316

E. Numerar la 1 Oct[ombrie] 1914

1.
La Cassa Regală
L[ei] n[oi]
12.521, 06
2.
La Bank of Roumania Ltd.
L[ei] n[oi]
3.976.100
3.
La Banca Gen[erală] română
L[ei] n[oi]
1.000.000
4.
La Banca de Credit român
L[ei] n[oi]
1.000.000
5.
La Banca comerc[ială] română
L[ei] n[oi]
814.609
6.
La Disconto Gesell. Berlin
R[eichs]m[ark]
78.084, 03
7.
La Deutsche Bank
R[eichs]m[ark]
135.270, 25
8.
2 carnete la Cassa de Economie şi Depun[eri]
L[ei] n[oi]
600


Văzut de noi azi, la cincisprezece Octombrie una mie nouă sute paisprezece, cu ocaziunea efectuării inventarului,

Preşedinte,
Grigore Pherekyde
Grefier,
N. Cristescu
_____________
[1] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar nr. 88/1914, f. 1-5. Inventarul întocmit la 1 octombrie 1914 este scris de mână, în limba română, pe trei file de culoare albastră, legate cu un şnur tricolor şi sigiliul cu ceară roşie al Tribunalului Ilfov, secţia II civilo-corecţională. Tot aici se află şi un inventar restrâns, fără detalierea titlurilor şi a sumelor corespunzătoare, semnat de trei persoane: preşedinte – Grigore Pherekyde, mandatarul Maiestăţii Sale Regelui – Louis Basset şi grefier – N. Cristescu. În aceste acte nu sunt cuprinse veniturile rezultate din exploatarea Domeniilor Coroanei şi venitul din Lista civilă, după cum nu figurează nici castelul Peleş, construit în întregime din fondurile private ale lui Carol I, lăsat moştenire viitorului Rege; de asemenea, galeria de tablouri şi colecţia de arme de la castelul Peleş erau considerate, potrivit prevederilor testamentare, proprietate a Coroanei României.
[2] Documentul a fost reprodus parţial de Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 53-54 ; Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I, Carol I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 223-224.
[3] Apud Boris Crăciun, Regii şi Reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1996, p. 62-67.
[4] Ibidem, p. 68-69.

Carol I şi Constituţia română de la 1866

După acceptarea Tronului României de către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noua Adunare de la Bucureşti, deschizându-şi lucrările la 28 aprilie/10 mai 1866, avea să-şi atribuie rolul de Constituantă, urmând a dezbate şi adopta, în regim de urgenţă, proiectul de Constituţie elaborat de Consiliul de Miniştri[1].
Intenţia declarată a liberalilor radicali era aceea de a accelera aprobarea Constituţiei, înainte de sosirea Prinţului Carol în ţară. Ţinând cont de experienţa anterioară, când Domnitorul Al. I. Cuza instituise un regim personal prin diminuarea atribuţiilor Parlamentului, liberalii încercau să îngrădească posibilitatea Suveranului de a modifica în sens restrictiv Constituţia. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că în proiectul înaintat spre aprobare[2] se preconiza o singură Adunare legislativă, ce urma a fi alcătuită pe baza împărţirii corpului electoral în trei colegii: două rurale şi unul urban, iar Şeful statului dispunea doar de dreptul de veto suspensiv (condiţionat)[3].
Materializarea intenţiei liberalilor radicali se va dovedi mult mai dificilă decât s-a crezut iniţial, conturându-se tot mai clar disensiunile între aceştia şi conservatori. În timp ce liberalii radicali se pronunţau în favoarea sistemului unicameral, conservatorii erau adepţii instituirii Senatului (conceput ca un Corp ponderator, capabil să tempereze deciziile Adunării Deputaţilor, şi în care să-şi păstreze poziţia dominantă). Opinia conservatorilor avea să fie împărtăşită şi susţinută apoi cu fermitate de către Carol I, care, într-un Consiliu de Miniştri, afirma cu hotărâre că "nu cedează şi stăruieşte absolut pentru sistemul bicameral"[4]. În repetate rânduri, inclusiv în discuţii directe cu o parte a membrilor Adunării, Principele îşi manifestase dorinţa de a se accepta acordarea dreptului de veto absolut[5]. Însă în Adunare au existat şi opinii, mai ales ale membrilor Fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, potrivit cărora era suficient dreptul de veto condiţionat (suspensiv) conferit Domnului. Pentru aplanarea divergenţelor avea să intervină I. C. Brătianu, care susţinea necesitatea acordării dreptului de veto absolut, argumentând că întotdeauna Camerele, prin intermediul bugetului, pot obliga puterea executivă de a respecta legalitatea. Pe de altă parte, acest drept era caracteristic monarhiilor constituţionale din Europa. În consecinţă, Adunarea va adopta, şi datorită insistenţelor lui Carol I, dreptul de veto absolut. Astfel, Suveranul beneficia de posibilitatea refuzării sancţionării legilor votate de ambele Camere, fără a fi obligat să explice motivele acestui refuz[6].
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea femeilor şi a moştenitorilor acestora. Aşa cum reiese din discuţiile purtate în Adunarea Constituantă, Carol I îşi manifestase dorinţa de a se adăuga la acest articol şi formularea potrivit căreia moştenitorii Tronului să fie crescuţi în religia ortodoxă, o mai veche cerinţă exprimată în Adunările ad-hoc din 1857. Această prevedere va stârni ulterior reacţia Sfântului Scaun, manifestată prin întârzierea recunoaşterii şi chiar excomunicarea lui Carol I[7].
După aproape două luni de dezbateri, adeseori contradictorii şi care au determinat chiar intervenţia energică a lui Carol I, Constituţia era votată la 29 iunie/11 iulie 1866, cu unanimitatea celor 91 de voturi exprimate. Pe baza raportului Consiliului de Miniştri, Domnitorul o sancţiona în ziua următoare, când avea să depună, în sala Adunării Deputaţilor, jurământul pe noua Constituţie a ţării. În discursul rostit în faţa reprezentanţilor naţiunii, Suveranul considera că acest act era cel mai solemn al vieţii sale, constituia pactul definitiv prin care se ataşa pentru totdeauna de destinele noii sale patrii[8]. Redactată pe baza unui acord între reprezentanţa naţională şi Suveran, noua lege fundamentală – liberală în litera şi spiritul ei – instituise monarhia constituţională ereditară şi regimul parlamentar, asigurând cadrul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti.
Potrivit prevederilor constituţionale, Monarhul – ce dispunea de prerogative similare cu cele ale Suveranilor europeni – trebuia să fie un element ponderator între cele trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru obţinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid.
În momentul intrării în vigoare a pactului fundamental de la 1 iulie 1866, domnitorul, puţin familiarizat cu mecanismul vieţii politice, cu mentalităţile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor şi cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de şef al puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituţionale. Tabloul vieţii politice româneşti avea să fie cu totul altul, înregistrându-se, cel puţin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate guvernamentală şi parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puţin de nouă Guverne şi au avut loc şase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care principiile constituţionale nu au fost întotdeauna respectate şi aplicate în litera legii, manifestându-se chiar câteva tentative de revizuire a Constituţiei.
Rezultatul primelor alegeri din iulie 1866 nu fusese considerat satisfăcător de nici una dintre grupările politice, iar Carol I s-a arătat profund dezamăgit[9], cu atât mai mult cu cât structura Camerei era extrem de compozită, făcând dificilă sarcina Guvernului de a dobândi majoritatea parlamentară necesară bunului mers al activităţii legislative. În asemenea împrejurări, Carol I era sfătuit a spori autoritatea princiară, pentru materializarea bunelor sale intenţii fiind necesar un „mic grăunte de absolutism”[10]. Semnificativ este faptul că, de pildă, liberalul Ion Ghica, socotit un om politic cu vederi moderate, sublinia, într-un memoriu înaintat Domnitorului, necesitatea instituirii unui regim autoritar. Carol I era îndemnat nu numai să domnească, ci să şi guverneze, instituind un „despotism onest şi inteligent”, secondat de legi draconice, în care Adunarea legislativă să exercite doar un rol consultativ. Printre mijloacele socotite necesare punerii în aplicare a acestei surprinzătoare alternative figurau: constituirea unui Consiliu privat devotat Principelui, compus din şapte persoane, şi care să deţină puterea reală, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu un corp de jandarmerie[11]. Iată deci că primele indicii menite a sugera, dacă nu modificarea Constituţiei, cel puţin adoptarea unor metode care nu erau tocmai conforme cu principiile constituţionale datează din 1866.
Potrivit mecanismului parlamentar constituţional, şeful puterii executive, în momentul confruntării cu o criză guvernamentală, iniţia consultări cu principale grupări politice parlamentare pentru depăşirea situaţiei. Cel căruia îi revenea misiunea de a decide între Guvern şi opoziţie era Domnul. Acesta, în eventualitatea în care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniştri. Aşa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea raţiuni obiective, însă nu le putea exclude şi pe cele subiective ale şefului puterii executive.
Primii cinci ani sunt semnificativi sub raportul disfuncţionalităţilor mecanismului constituţional. De pildă, în timpul guvernării liberal-radicale din 1867-1868 se va încetăţeni o practică în viaţa noastră politică, întâlnită şi în alte state cu regim parlamentar asemănător, aceea a ingerinţelor guvernamentale, rezultând o gravă anomalie: Guvernul va da componenţa Camerelor şi nu invers, cum ar fi fost normal şi conform prevederilor constituţionale. În acest fel, factorul determinant al vieţii politice era şeful puterii executive, care, uzând şi de prerogativele sale constituţionale (dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legiuitoare ş.a.), decidea care grupare politică se dovedea capabilă a prelua puterea. Desigur, nu putea să nu ţină cont de manifestarea opiniei publice sau a opoziţiei, dar aceste elemente nu erau definitorii[12].
Obstinaţia cu care Domnul îi menţinea pe radicali la putere şi opoziţia senatorilor conservatori, ce deţineau majoritatea, aveau să contribuie la colportarea zvonurilor privind intenţia guvernanţilor de a se debarasa de Senat şi chiar de a instaura dictatura printr-o lovitură de stat. Diplomatul francez acreditat la Bucureşti era chiar convins că se va recurge la suspendarea sau suprimarea Constituţiei şi acordarea unor puteri excepţionale lui Carol I[13]. Nu ştim în ce măsură astfel de zvonuri aveau un fundament real şi dacă depăşeau stadiul unor simple speculaţii ale opozanţilor, însă în cursul dezbaterilor Constituantei, radicalii nu se numărau printre partizanii instituţiei Senatului. Pe de altă parte, M. Kogălniceanu considera că una din slăbiciunile Principelui era tocmai aceea de a se fi mulţumit doar cu rolul de a domni, fără să guverneze, ceea ce ar fi avut drept consecinţă abandonarea întregii iniţiative în mâinile lui I. C. Brătianu[14].
Una din cele mai delicate situaţii pentru practica regimului constituţional avea să fie cea din cursul anilor 1870-1871, când Carol I a avut intenţia de a modica pactul fundamental în sens autoritar. La o astfel de decizie concuraseră o serie de factori: agitaţia şi instabilitatea politică, incapacitatea constituirii unui Guvern de durată, atacurile directe din partea radicalilor la adresa persoanei sale şi a felului în care înţelegea să-şi exercite rolul constituţional de arbitru, ameninţările cu detronarea, libertatea absolută a presei.
Domnitorul avea să dezvăluie unor diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti existenţa mai multor scenarii pentru remedierea situaţiei critice a ţării. Unul din ele avea să fie acela de a proceda, prin intermediul unei lovituri de stat, la suprimarea Constituţiei, măsură extremă pe care nu o agrea; putea fi încercată şi o acţiune de revizuire a pactului fundamental cu sprijinul Corpurilor legiuitoare, variantă însă puţin probabilă în condiţiile în care liberalii radicali dispuneau de un număr însemnat de deputaţi; în opinia sa mai multe şanse de câştig ar avea o intervenţie a Puterilor garante menită a determina o modificare a regimului politic din România şi a statutului juridic internaţional[15]. Sublinia, totodată, necesitatea unei mai mari libertăţi de acţiune pentru a putea stăpâni agitaţiile interne şi acţiunile îndreptate împotriva sa, dar şi incapacitatea de a îndrepta ceva atâta timp cât prerogativele constituţionale erau limitate[16].
Pe această linie se circumscrie scrisoarea confidenţială al lui Carol I, din 25 noiembrie/7 decembrie 1870, către suveranii Puterilor garante, cu excepţia Franţei, unde reliefa piedicile pe care le întâmpină în aplicarea Constituţiei, care, de altfel, nu este în concordanţă nici cu starea de dezvoltare, nici cu obiceiurile şi tradiţiile ţării. Soluţia era aceea de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim „stabil şi puternic”, prilejul oferit fiind acela al întrunirii Conferinţei de la Londra, ce urma să aducă anumite modificări în privinţa Tratatului de la Paris din 1856.
Intenţia lui Carol I în direcţia amintită începea să se contureze tot mai clar în condiţiile în care atmosfera din Camera Deputaţilor devenea pe zi ce trece tot mai ostilă, adresa de răspuns la mesajul tronului precizând necesitatea aplicării cu stricteţe a legilor ţării şi asigurându-l de un devotament condiţionat de respectarea Constituţiei[17].
Trebuie amintită aici ca semnificativă pentru aplicarea cu stricteţe a principiilor constituţionale, procedura de investire în decembrie 1870 a noului Guvern prezidat de Ion Ghica – după votul de blam acordat celui anterior (condus de Manolache Costache Epureanu) – potrivit recomandărilor celor două Camere legislative întrunite în şedinţă secretă.
A doua etapă menită a duce la concretizarea intenţiei lui Carol I de a revizui Constituţia a fost redactarea unui amplu Memoriu[18], nedatat, extrem de sugestiv asupra concepţiei Domnului în această privinţă, destinat a fi adus la cunoştinţa Puterilor garante.
După o sumară trecere în revistă a primilor cinci ani de domnie, Domnitorul menţiona că stadiul înapoiat de dezvoltare în care se afla societatea românească, tradiţiile existente, moravurile politicienilor şi permanentele rivalităţi dintre ei au determinat ca introducerea instituţiilor liberale la 1866 să nu aducă rezultatele benefice întâlnite în alte ţări cu regim parlamentar asemănător. Fiind lipsit de mijloacele eficace pentru a asigura ordinea şi stabilitatea necesare operei reformatoare, nu putea decât să recurgă la o soluţie radicală, aceea de a revizui în sens autoritar Constituţia, făcând apel la sprijinul şi autoritatea Puterilor garante. Acţiune sa era motivată şi de transformarea Constituţiei într-o jucărie a grupărilor politice, care se erijau în apărătoare ale principiilor constituţionale, încălcându-le însă fără scrupule.
În opinia lui Carol I, Constituţia avea să fie substituită pe o perioadă de 5-10 ani de un „regim tranzitoriu”, asociat unei vaste acţiuni de reformare internă. Sporirea autorităţii domneşti se făcea în dauna Parlamentului, care urma să dispună doar de atribuţii consultative, retrăgându-i-se dreptul de control asupra finanţelor. Ca o garanţie suplimentară pentru desfăşurarea unei activităţi legislative normale, dar şi ca o măsură menită a asigura stabilitate şi continuitate, se prevedea votarea bugetului pe o perioadă de cinci ani.
Prima măsură absolut necesară avea să fie, în opinia lui Carol I, reînfiinţarea unui Consiliu de stat, care să elaboreze proiecte de legi din iniţiativa Domnitorului, să examineze, înainte de a fi sancţionate, legile deja votate de către Camere şi, în general, să-şi dea consimţământul asupra tuturor măsurilor importante ce urmau să fie promulgate sub forma decretelor. Structura Consiliului de stat era alcătuită din cincisprezece specialişti din diferite ramuri ale administraţiei, dreptului şi economiei naţionale, persoane numite direct de către şeful statului. Tot acesta numea, la propunerea ministrului de resort, funcţionarii superiori, care se bucurau de inamovibilitate.
Pentru a asigura o reprezentare cât mai fidelă a dorinţelor şi necesităţilor ţării, cele patru colegii electorale ale Camerei aveau să fie reduse la două, ca şi la Senat. Dacă Adunarea Deputaţilor rămânea în continuare electivă, în schimb, Senatul trebuia să devină o instituţie ai cărei membri, în mare majoritate, erau numiţi pe viaţă de către Domnitor. Totodată, preşedintele ales al Camerei avea nevoie de acordul şefului statului pentru a fi validat, cu alte cuvinte o modalitate de control a puterii executive asupra celei legislative. Deputaţii erau aleşi pe o perioadă de cinci ani, fără a primi vreo indemnizaţie pe toată durata mandatului. Interesant este faptul că se avea în vedere chiar şi o limitare a timpului rezervat interpelărilor şi discuţiilor legate de votarea adresei de răspuns la mesajul tronului.
Aceste măsuri trebuiau însoţite de o reformă completă şi radicală în ceea ce priveşte instituţia Curţii cu juri, ce nu se ridicase la înălţimea misiunii sale. Nu scăpa de revizuire nici articolul referitor la libertatea presei, pentru a evita ca aceasta să degenereze în licenţă, specificându-se cu o mai mare claritate cazurile de responsabilitate penală a semnatarilor articolelor încriminate. Lipsa braţelor de muncă şi a mijloacelor de exploatare necesare în agricultură puteau fi suplinite, în opinia autorului Memoriului, prin înlăturarea restricţiei din art. 3, permiţându-se astfel colonizarea cu străini. Totodată, se sugera şi posibilitatea acordării naturalizării individuale.
În urma sugestiilor primite din partea cercurilor diplomatice de la Berlin[19], Carol I nu a mai considerat oportună avansarea Memoriului către Puterile garante, însă a căutat să cointereseze oamenii politici dispuşi a sprijini monarhia şi implicit a revizui Constituţia în sens autoritar. Astfel, cea de a treia etapă în această direcţie o constituie publicarea în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, la 21 ianuarie/2 februarie 1871, a unei scrisori a lui Carol I către dramaturgul german Auerbach. Autorul epistolei îi mărturisea destinatarului dezamăgirea sa şi intenţia de a abdica. Situaţia gravă prin care trecea România se datora saltului de la un „regim despotic” la una din cele mai liberale Constituţii din Europa, nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se puteau lăuda „cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. Nu i se puteau imputa Domnitorului bunele intenţii de care a fost călăuzit, responsabilitatea în ceea ce priveşte situaţia internă a ţării revenind oamenilor politici liberali radicali, care, desăvârşindu-şi studiile în Occident, au încercat să transplanteze aici idei utopice[20].
Scrisoarea, reprodusă pe larg şi comentată atât de presa străină, cât şi de cea românească, avea să producă în ţară serioase reacţii de aprobare din partea unor lideri conservatori sau dezaprobare, din partea radicalilor şi a moderaţilor. În Adunarea Deputaţilor se solicitau explicaţii în privinţa epistolei, primul ministru Ion Ghica, declarând autenticitatea ei. În cele din urmă se va vota o moţiune în care se exprima devotamentul către dinastie, dar şi hotărârea de a menţine Constituţia. Dominat de conservatori, Senatul îl asigura pe domn de fidelitate necondiţionată[21].
Potrivit consulului francez de la Iaşi, mai ales în Moldova erau suficienţi oameni politici decişi să-l susţină pe Carol I în acţiunea de revizuire a Constituţiei. Potrivit aceluiaşi diplomat, se redactase o petiţie de către 1.000 de semnatari, îndeosebi conservatori, prin care îl îndemnau pe Domn să nu abdice de la misiunea sa, promiţând în acest sens concursul pentru modificarea Constituţiei[22]. La Bucureşti, fostul premier M. C. Epureanu, era şi el adeptul revizuirii, fiind sigur că o astfel de acţiune avea să urmeze în scurt timp[23].
Cel care îşi va asuma responsabilitatea preluării puterii în condiţiile „crizei abdicării”, şi care va oferi garanţii pentru consolidarea dinastiei, avea să fie Lascăr Catargiu, constituindu-se un Guvern ce va reprezenta „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866”[24].
Anumite elemente conservatoare susţineau ideea modificării în sens restrictiv a Constituţiei – considerată neadecvată stadiului de dezvoltare a societăţii româneşti – coroborată şi cu o întărire a autorităţii domneşti. Mai mult, fuseseră înaintate principelui numeroase memorii sau petiţii, care sub paravanul respectării ordinii şi instaurării stabilităţii, solicitau restrângerea libertăţilor publice, centralizare administrativă, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.[25]. Cei mai înclinaţi spre astfel de intenţii erau conservatorii moldoveni, unii pronunţându-se în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, iar alţii pentru modificarea Constituţiei în sensul sporirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă în faţa tribunalelor ordinare[26].
La puţin timp după preluarea puterii de către conservatori, exista o anumită stare de spirit pozitivă în direcţia revizuirii anumitor dispoziţii ale Constituţiei, însă nu printr-o lovitură de stat, ci pe calea legală prevăzută chiar în pactul fundamental. Despre o asemenea tentativă îi pomenea Carol I reprezentantului francez, cu ocazia călătoriei întreprinse în Moldova (martie 1871)[27].
O încercare concretă de revizuire a Constituţiei era celebra „Petiţie de la Iaşi”[28], din martie 1871, redactată de liderul conservatorilor ieşeni, Grigore M. Sturdza, şi subscrisă de 89 de persoane, printre care se număra şi Manolache Costache Epureanu. La rândul lor, junimiştii Titu Maiorescu, V. Pogor, Iacob Negruzzi ş.a. se angajau să o susţină în faţa Corpurilor legiuitoare. În Petiţie se propunea suspendarea Curţii cu juri; introducerea stării de asediu; judecarea proceselor de presă de către tribunalele corecţionale; reintroducerea pedepsei cu moartea în caz de asasinat; reducerea numărului colegiilor electorale la trei şi sporirea censului; numirea direct de către domnitor a 16 senatori; reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de şeful puterii executive. Petiţia avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă după consultări cu deputaţii conservatori de la Bucureşti şi ca urmare a deciziei Guvernului de a nu proceda la o revizuire a Constituţiei, ea nu a mai fost citită şi a rămas abandonată.
Guvernul conservator, în deplin acord cu Domnul, avea să iniţieze şi să concretizeze anumite proiecte de reorganizare a regimului intern, care nu modificau efectiv prevederile constituţionale, dar aduceau anume corective în sensul sporirii autorităţii şi a centralizării. Pe această linie se înscrie, în primul rând, proiectul pentru modificarea legii consiliilor judeţene (februarie 1872) şi proiectul de modificare a legii consiliilor comunale.
Pe de altă parte, având în vedere înmulţirea atacurilor la adresa Domnului în ziarele opoziţioniste, s-a încercat şi o acţiune de revizuire a unor articole din Codul penal şi de procedură penală, pentru ca Guvernul să poată exercita un anumit control asupra presei. În ianuarie 1873 era depus la Cameră un proiect al Guvernului unde se prevedea dreptul judecătorului de instrucţie, în caz de delict, de a sechestra ziarele şi chiar tiparniţele (art. 58) şi chiar de a investi pe judecător cu dreptul de a da preventiv mandat de depunere împotriva jurnalistului încriminat. O asemenea acţiune, ce avea să fie combătută chiar din sânul majorităţii guvernamentale, de pildă de către Titu Maiorescu, nu s-a mai concretizat, Cabinetul conservator retrăgându-şi proiectul[29].
În februarie 1874 se vor revizui însă anumite articole din Codul penal, prevăzându-se pedepse între 6 luni şi 2 ani şi amenzi de până la 1.000 de galbeni împotriva celor care prin presă ar comite vreo ofensă Domnitorului, familiei sale şi rudelor până la al treilea grad (art. 77), precum şi contra celor care aduc ofense suveranilor străini şi agenţilor lor acreditaţi în România (art. 229)[30]. Se poate astfel observa o identitate de opinii între Carol I şi conservatori, Guvernul adoptând anumite măsuri legislative care, deşi nu modificau efectiv Constituţia, introduceau, indirect, o mai pronunţată notă de autoritate.
După Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878, când independenţa României era condiţionată, prin art. 44, şi de revizuirea articolului 7 din Constituţia română, în sensul eliminării deosebirilor de credinţe religioase în acordarea cetăţeniei, Carol I, deşi condamna maniera în care ni s-a impus acest lucru, se manifestase pentru un compromis, acela al naturalizării individuale a evreilor.
Începând din 1882, Guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu va declanşa o veritabilă campanie pentru revizuirea unor articole din Constituţie, mai ales cele privind o lărgire a bazei electorale. Cu acest prilej, Regele împărtăşea opinia primului său ministru de contopire a primelor două colegii electorale de la Adunarea Deputaţilor într-unul singur, considerând radicale ideile lui C. A. Rosetti privind colegiul unic sau votul universal[31]. De altfel, odată cu revizuirea constituţională din iunie 1884, Carol I era satisfăcut de atitudinea lui I. C. Brătianu în acest sens, care merita „cea mai mare laudă din interior şi din străinătate”, apreciind sensul moderat şi „fără zguduiri pentru stat”al noilor modificări[32].
Abia în ianuarie 1914, după numirea Guvernului liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu[33], avea să se pună problema unei noi revizuiri a Constituţiei în sensul exproprierii în anumite limite a marii proprietăţi şi a colegiului unic electoral al ştiutorilor de carte. Însuşi Regele Carol I, în urma întrevederilor cu şeful Partidului Naţional-Liberal, a consimţit la înfăptuirea acestor reforme. Potrivit anumitor mărturii, monarhul considerase iniţial că o revizuire a Constituţiei nu reprezenta o soluţie imperioasă, dar ar fi fost convins de liberali că o astfel de modificare nu se putea face decât în timpul domniei sale, întrucât avea puterea necesară de „a domoli patimile”. Reformele trebuiau să se realizeze, însă, şi de această dată, cu moderaţie, prin temperarea avântului curentului de stânga a partidului, înscrierea lor în Constituţie urmând a se face în înţelegere cu Partidul Conservator[34].
Speranţa Regelui, aşa cum rezultă şi din Mesajul tronului rostit în faţa Constituantei, la 5 iunie 1914, era aceea că va fi dusă la bun sfârşit opera modificării Constituţiei, „punând de acord interesele legitime într-un spirit de armonie socială”[35]. Singurul lucru notabil avea să fie acum doar constituirea comisiilor parlamentare însărcinate cu pregătirea şi propunerea articolelor supuse revizuirii.
Regele Carol I nu avea să mai vadă înfăptuită şi această operă, întrucât, în urma agravării situaţiei internaţionale prin izbucnirea primului război mondial, problema reformelor va fi amânată, eforturile concentrându-se în jurul atitudinii României şi a pregătirilor diplomatice şi militare pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale.

[1] Despre Constituţia de la 1866 şi dezbaterile asupra sa, vezi "Monitorul. Jurnal oficial al României (în continuare se va cita "M. O."), nr. 142, 1/13 iulie 1866, pp. 637-638; Al. Pencovici, Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi legei electorale din România, Bucureşti, 1883, passim; C. C. Angelescu, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, extras din "Dreptul", nr. 30 şi 31, Bucureşti, 1926, passim; I. C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Bucureşti, Universul, 1934, passim; Paul Negulescu, Constituţia României, în Enciclopedia României, vol. I, Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, pp. 177-188; *** Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, pp. 151-171; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Humanitas, 1990, pp. 9-18, 155-156; Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916, Cluj, Editura Dacia, 1991, pp. 184-359; Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar în România, 1866-1871, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 56-93; Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Bucureşti, Editura Rosetti, 2003, passim.
[2] Respectivul proiect fusese redactat de C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada.
[3] Acest lucru însemna dreptul Suveranului de a refuza sancţionarea unei legi, care trebuia să fie prezentată din nou Corpului legislativ în sesiunea viitoare. Dacă Adunarea stăruia în votul său, Domnul putea să o dizolve. În eventualitatea în care noua Adunare aleasă avea să persiste în susţinerea respectivei legi, sancţiunea urma, în mod obligatoriu, să fie acordată.
[4] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 73.
[5] Ibidem, pp. 70-77.
[6] Merită a fi reţinut faptul că, în cei 48 de ani de domnie, Carol I va recurge la acest drept doar în trei ocazii nesemnificative (1866, 1871, 1872); Tudor Drăganu, op. cit., pp. 307-309.
[7] Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint Siège et la Roumanie moderne, 1850-1866, Roma, Universitá Gregoriana Editrice, 1982, pp. 226-227.
[8] "M. O.", nr. 142, 1/13 iulie 1866, p. 637.
[9] Asemenea sfaturi veneau din partea Hortensiei Cornu; Memoriile Regelui Carol I, vol. I, p. 149.
[10] Ibidem, p. 143.
[11]Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimului parlamentar în România, 1866-1871, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, pp. 132-134.
[12] O analiză interesantă la Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar…, pp. 230-276; de asemenea, Paul E. Michelson, Romanian Politics, 1859-1871. From Prince Cuza to Prince Carol, Iaşi-Oxford-Portland, The Center for Romanian Studies, 1998, pp. 184, 224-225.
[13] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Correspondance Politique des Consuls, Turquie-Bucarest, vol. 30, rola 13, cadrul 233, vol. 31, r. 14, c. 106-107.
[14] Ibidem, vol. 32, r. 14, c. 157.
[15] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Anglia, Foreign Office 78 Turkey, vol. 2134, r. 85, c. 168-169, J. Green către Lord Granville, Bucharest, October 16th 1870.
[16] Independenţa României. Documente, vol. II1 , Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 58.
[17] Domnia Regelui Carol I. Fapte-Cuvântări-Documente, vol. I, Bucureşti, 1906, pp. 593, 597-598.
[18] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 12/1871, filele 1-36.
[19] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, pp. 146-147.
[20] Ibidem, pp. 140-141.
[21] „M. O.”, nr. 26, 5/17 februarie 1871, p. 141.
[22] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Iassy, vol. 14, r. 45, c. 96-100.
[23] Apud E. Ioachimovici, O pagină din istoria politică a României. Manolache Kostaki Epureanu, Bucureşti, 1913, p. 60.
[24] Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I (1866-1876), Bucureşti, Socec, 1897, p. 37.
[25] Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 98.
[26] Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, vol. I (1855-1880), Bucureşti, Socec, f.a., p. 131.
[27] A.N.I.C., Colecţia Microfilme, Franţa, Turquie-Iassy, vol. 14, r. 45, c. 112-113.
[28] Titu Maiorescu, Discursuri…, vol. I, pp. 54-70.
[29] Ibidem, discursul din şedinţa Camerei de la 23 ianuarie 1873, pp. 166-185.
[30] Vezi „Românul”, an XVIII, 13 şi 21 februarie 1874.
[31] Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată (1878-1912), Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, p. 139, 167, 173.
[32] Ibidem, p. 183.
[33] „M.O.”, nr. 223, 5/18 ianuarie 1914, p. 10 137.
[34] I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Editura Expres, 1992, pp. 8-9; vezi Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 147; N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări, 1914-1916, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Profile-Publishing, 2001, p. 41.
[35] Dezbaterile Constituantei, nr. 1, 7 iunie 1914.

vineri, 2 noiembrie 2007

Vizita lui Carol I la Constantinopol

Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română". Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate[1]. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti[2].
Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.
Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate[3].
După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, ministrul de Externe otoman, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie. Printre acestea figura faptul că Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente, urmând a primi investitura la Constantinopol, în timp ce denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”[4].
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Principele Carol cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu va face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea unor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta fiind socotită "germenele regalităţii"[5].
În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta (iulie 1866), Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci – puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic – erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii[6].
În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase reprezentantului român trimis la Constantinopol, D. A. Sturdza, imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane[7].
Emisarii lui Carol I încercau să convingă diplomaţia otomană că acesta, în calitate de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern, nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris"[8].
Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană, Aali Paşa declarându-se dispus a admite propunerea avansată de Principele României.
Ca urmare a schimbului de scrisori, sugerat de diplomaţia franceză, schimb ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Principele Carol I, Poarta recunoştea ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare". Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii[9].
Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită de patruzeci de persoane, printre care personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndrepta spre Giurgiu, la 9/21 octombrie 1866, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul, botezat semnificativ România, până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu 21 salve de tun şi cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului, şi de către membrii corpului consular din acest oraş[10].
După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I avea să se îmbarce pe iahtul imperial Issedin, pe catargul căruia se arborase steagul românesc. La bordul iahtului fusese aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.
Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa[11]. Informat de sosirea Prinţului, Sultanul îşi exprimase dorinţa de a-l vedea imediat, astfel că, în cursul aceleaşi zile, Carol I, în ţinută de general român de divizie, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl aştepta Abdul-Aziz, în ţinută civilă. Impresia produsă asupra lui Carol I de interlocutorul imperial nu va fi una tocmai favorabilă, acesta descriindu-l ca părând mai în vârstă, deşi avea doar 31 de ani, „scund, îndesat şi cam corpolent”, iar pe deasupra nu ştia „nici o boabă franţuzeşte”[12]. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată pe larg în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său"[13]. Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa. Nicolae Iorga observa în acest sens că abilitatea lui Carol I şi "sentimentul său înnăscut de mândrie au ştiut să evite şi anumite umiliri care, cu o rafinată dibăcie bizantină, i se pregătiseră"[14].
Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu această ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană. Şi aici, reacţia Domnitorului este semnificativă. Încercând să minimalizeze importanţa ceremoniei de investitură, Carol I, fără a da citire firmanului, îi prezenta intempestiv Sultanului pe ministrul său de Externe, căruia avea să-i încredinţeze actul cu pricina, şi D. A. Sturdza, ce se aflaseră în tot acest timp într-o încăpere alăturată.
Carol I s-a bucurat şi de atenţia particulară a Marelui Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, care avea să-l conducă la Înalta Poartă, o clădire impresionantă a cărei poartă principală era flancată de stâlpi de marmură, sediul marelui vizirat şi a mai multor ministere. Aici a fost prezentat unor înalţi funcţionari şi militari „ale căror trăsături caracteristice oferă tipurile celor mai deosebite rase din Imperiul otoman”[15]. În ce-l priveşte pe Marele Vizir, Carol I nota că acesta făcea parte din şcoala veche turcă şi fusese în mai multe rânduri ministru de Război. Era trecut de 40 de ani şi vorbea suficient de bine în limba franceză, fiind chiar traducător al unor lucrări cu specific militar. Însă cel mai însemnat demnitar otoman era Aali Paşa, în vârstă de 61 de ani, membru marcant al Partidului Reformist turc, un personaj „foarte dibaci şi şiret”, vorbitor de limbă franceză şi cu maniere foarte plăcute, care se bucura de încrederea deplină a Sultanului, toate negocierile făcându-se prin intermediul său. Carol avea să-l cunoască şi pe Savfet Paşa, preşedintele Consiliului de Război, cel care protestase la Conferinţa de Pace de la Paris faţă de alegerea Prinţului prusian la Tronul Principatelor Unite. Acesta se dovedea a fi un diplomat abil, extrem de afabil şi perfect cunoscător al limbii diplomatice, limba franceză[16].
Timp de o săptămână, Carol I se va întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, a cărui viclenie se trădează sub masca politeţii[17]. Acesta nu ezita a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate[18]. Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul rămânea la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire"[19].
Ca semn de preţuire, Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi"[20].
La 15/27 octombrie 1866, Principele va întreţine o lungă conversaţie cu Aali Paşa, unde va sublinia faptul că raporturile României cu Imperiul otoman vor fi cu atât mai prieteneşti cu cât acesta din urmă îi va arăta mai multă consideraţie. Îmbinând curtoazia cu declaraţiile de circumstanţă, Carol I ţinea să-i ofere asigurări demnitarului otoman că statul român „ar avea cel mai mare interes să menţină cu grijă legăturile ce o unesc cu Turcia, căci ea singură n-ar fi destul de tare ca să-şi apere neatârnarea între doi vecini puternici şi nu prea binevoitori”[21].
Cu prilejul celei de a doua întrevederi cu Sultanul, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să viziteze clădirea Şcolii militare şi să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale, în frunte cu Prinţul moştenitor Iusuf. În cele din urmă, va fi din nou oaspetele lui Aali Paşa, care va toasta în onoarea sa, vorbind de interesul pe care Sultanul îl poartă faţă de Principe şi populaţia „moldo-valahă”, această ultimă expresie fiind considerată de Carol I, în pofida curteniei manifestate pe tot parcursul şederii la Constantinopol, drept jignitoare.
Principele României avea să dea dovadă şi de generozitate, oferind sume mari de bani, prin intermediul autorităţilor bisericeşti, sume ce urmau a fi împărţite diferitelor comunităţi religioase pentru într-ajutorarea celor săraci.
Se pare că Domnitorul a produs o puternică impresie asupra Sultanului, întrucât la ultima întrevedere acesta şi-a exprimat satisfacţia prin „vorbe călduroase, strângându-i mâna de repetate ori şi rugându-l să-şi amâne călătoria de întoarcere în ţară din cauza vremii furtunoase”[22].
Odată ajuns la Rusciuc, Domnitorul, înainte de a părăsi „teritoriul Imperiului turcesc”, aşa cum ţinea să sublinieze în discursul de adio adresat oficialităţilor otomane, îşi exprima mulţumirea pentru ospitalitatea cu care a fost tratat[23].
Făcând bilanţul călătoriei la Constantinopol, Principele consemna că "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate"[24]. Costul acestei vizite se ridicase la însemnata sumă de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta acceptase o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească. Analizând rezultatele vizitei la Constantinopol, istoricul Nicolae Iorga remarca faptul că "semnele de onoare ce i se arătară într-un grad mai mare decât premergătorului său, Cuza, aveau în vedere, nu atât pe stăpânitorul român, cât mai ales pe vărul Regelui învingător al Prusiei"[25].
După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentru "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol[26]. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime[27]. Aşadar, călătoria la Constantinopol se va dovedi benefică, noul regim de la Bucureşti căpătând recunoaşterea mult aşteptată, fără ca Puterile garante să poată influenţa într-un sens sau altul cursul evenimentelor[28].

[1] Românii la 1859, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, doc. nr. 229, p. 633.
[2] Diplomaţi americani şi "chestiunea românească", 1853-1871, ediţie îngrijită de Mihai Timofte, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 1993, doc. nr. 8, p. 113.
[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita: A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Ministère des Affaires Etrangères - Archives Diplomatiques, Turquie - Bucarest, vol. 28, rola (r.) 12, cadrul (c.) 236.
4 Ibidem.
[5] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediţie de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 95.
[6] Ibidem, p. 120; N. Iorga avea să sesizeze ineditul situaţiei, apreciind că „noi nu primeam limbajul turcesc, turcii nu-l voiau pe al nostru. Era o lume întreagă care ne despărţea. Noi voiam să ştim numai de viitor, ei numai de trecut; prezentul nu exista nici pentru dânşii, nici pentru noi şi nu e nimic mai teribil decât ca reprezentanţii exclusivi ai trecutului să stea înaintea reprezentanţilor, tot atât de exclusivi ai viitorului”; N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, ediţie de Vicenţiu Rădulescu, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 42.
[7] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 43/1866, f. 60-62.
[8] Memoriile Regelui Carol I, p. 122.
[9] Ibidem, pp. 125-127; Românii la 1859, vol. I, pp. 642-647.
[10] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 60/1866, f. 2.
[11] Ibidem, f. 6.
[12] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, p. 132.
[13] Ibidem.
[14] N. Iorga, Politica externă..., p. 44.
[15] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, p. 133.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 135.
[18] B. Jelavich, Russia and the Formation of the Romanian National State, 1821-1878, New-York, Cambridge University Press, 1984, p. 178.
[19] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, pp. 135-136.
[20] Ibidem, pp. 134, 139.
[21] Ibidem, p. 137.
[22] Ibidem, p. 140.
[23] Ibidem, p. 141.
[24] Ibidem.
[25] N. Iorga, Istoria poporului românesc, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 651.
[26] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, tom I, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, pp. 53-54.
[27] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, pp. 151-152.
[28] Prinţul Carol Anton, într-o scrisoare către fiul său, aprecia succesul aranjamentului direct româno-otoman: "Călătoria la Constatinopol ai pornit-o şi ai urmat-o cu multă dibăcie, şi printr-însa s-a luat mai ales puterilor străine orice pretext de a se mai amesteca (subl. ns.)... Eu însumi mă mir că prezenţa ta a avut astfel de urmări"; Ibidem, p. 153.