marți, 12 ianuarie 2010

ÎNFIINŢAREA MITROPOLIEI OLTENIEI LA 7 NOIEMBRIE 1939

La scurtă vreme după numirea lui Constantin Argetoianu (foto), la 28 septembrie 1939, ca prim ministru al României , avea să fie pusă în practică una din dorinţele sale, aceea de înfiinţare a Mitropoliei Olteniei, cu acordul Patriarhului Nicodim Munteanu .
În referatul prezentat Consiliului de Miniştri , premierul Constantin Argetoianu justifica necesitatea înfiinţării Mitropoliei Olteniei, în primul rând, din considerente istorice, invocând înfiinţarea în 1370 a Mitropoliei Severinului, a cărei jurisdicţie se întindea asupra „Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi”, dar care nu va dăinui decât cinci decenii, întrucât la moartea lui Mircea cel Bătrân, Banatul Severinului a reintrat sub stăpânire maghiară. Abia la începutul secolului al XVI-lea, avea să ia fiinţă episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a demonstra că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi va lua titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, titulatură perpetuată până în 1939. În al doilea rând, existau şi considerente de ordin religios, numărul credincioşilor din această regiune crescând la 1,5 milioane. Pe de altă parte, s-a dorit a se da satisfacţie şi solicitărilor a numeroase personalităţi de seamă ale vieţii sociale, culturale şi economice din Oltenia, care susţinuseră cu tărie ideea înfiinţării unei Mitropolii cu sediul la Craiova.
Pentru a înlesni aprobarea proiectului, se preciza în amintitul referat că înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită prea mari cheltuieli suplimentare de la bugetul statului, „plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei” .
Potrivit Legii şi Statutului de organizare din 1925, din punct de vedere canonic-administrativ, Patriarhia cuprindea cinci mitropolii: 1) Mitropolia Ungro-Vlahiei; 2) Mitropolia Moldovei şi Sucevei; 3) Mitropolia Ardealului; 4) Mitropolia Bucovinei; 5) Mitropolia Basarabiei . Cât priveşte Mitropolia Ungro-Vlahiei, ea avea cinci eparhii sufragane: Arhiepiscopia Bucureştilor şi Episcopiile Râmnicului-Noul Severin, Buzăului, Argeşului şi Tomisului (Constanţa) .
Întrucât nu se încheiase vacanţa parlamentară, proiectul înfiinţării Mitropoliei Olteniei va căpăta forma unui Decret-lege, ce conţinea 8 articole, aprobat de Regele Carol al II-lea la 7 noiembrie 1939 . În primul articol al respectivului Decret-lege se preciza că se înfiinţează Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane: Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţa la aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi, precum şi Episcopia Argeşului. Cât priveşte catedrala episcopiei Argeşului, se stipula că aceasta va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, „care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş”.
Arhiepiscopul Craiovei era concomitent şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului, numindu-se şi un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul” (art. 2), iar Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova era declarată catedrală episcopală (art. 3). Odată cu publicarea Decretului-lege se desfiinţa Episcopia Râmnicului-Noul Severin, aşezămintele şi, în general, toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţineau trecând de drept în patrimoniul Arhiepiscopiei Craiovei (art. 4).
Pe de altă parte, statul îşi asuma obligaţia de a completa Mitropoliei nou înfiinţate, terenurile de cultură şi pădure ale fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (art. 5).
Se consemna, totodată, în art. 6, faptul că întregul personal administrativ, cleric şi laic, din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, trecea la Arhiepiscopia Craiovei, păstrându-şi funcţiile avute la data respectivă, cu toate drepturile aferente. Numărul membrilor Arhiepiscopiei Craiovei în adunarea eparhială era de 60, cu precizarea că organele reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale fostei eparhii a Râmnicului-Noul Severin vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.
Pentru organizarea şi funcţionarea Arhiepiscopiei Craiovei, Ministerul de Finanţe era autorizat a deschide, până la noul buget, credite extraordinare, inclusiv pentru retribuirea, până la 1 noiembrie 1940, a fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin (art. 7).
Ultimul articol prevedea că Patriarhul României va desemna un locţiitor de arhiepiscop, ale cărui atribuţii erau acelea de a organiza şi conduce nou înfiinţata Arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.
Întâistătătorul noii Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului avea să fie ales Nifon Criveanu (1889-1970), care se remarcase atât prin activitatea sa ştiinţifică, în calitate profesor şi director al Seminarului „Nifon” din Bucureşti, autor a numeroase lucrări cu conţinut moralizator, cât şi prin calităţile sale de bun organizator, în calitate de arhiereu la Episcopia Râmnicului, cu titlul de Craioveanul, şi episcop al Huşilor (1934-1939) .
Desfiinţarea Episcopiei Râmnicului avea să creeze pe parcurs anumite nemulţumiri la nivelul clerului local şi al credincioşilor vâlceni, după cum activitatea Mitropolitului Nifon Criveanu şi misionarismul întreprins de el în Transnistria nu au fost pe placul noilor autorităţi comuniste instalate la putere la 6 martie 1945. Astfel că, la 20 aprilie 1945, a fost desfiinţată Mitropolia Olteniei, concomitent cu reluarea activităţii Episcopiei Râmnicului, iar Mitropolitul Nifon a fost silit să se pensioneze la vârsta de 56 de ani . Se va retrage la mănăstirea Cernica, unde, în 1970, va fi şi înmormântat.
Mitropolia Olteniei va fi reînfiinţată în 1949, prin ridicarea Arhiepiscopiei Craiovei (reînfiinţată şi ea în 1947) la acest rang, cu două eparhii: Arhiepiscopia Craiovei, păstorită de Mitropolitul Firmilian Marin şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului condusă de episcopul Iosif Gafton .

ANEXA I
REFERAT
către
Consiliul de Miniştri

Domnilor Miniştri,

După cum rezultă din documentele trecutului nostru, la 11 ani după înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi anume în anul 1370, în timpul Domnitorului Vlaicu (Vladislav Basarab), s-a înfiinţat o a doua mitropolie în Ţara Românească, cu titulatura Mitropolia Severinului, titulatură pe care a purtat-o mai întâi primul mitropolit al acestei eparhii, Antim Kritopulos şi apoi urmaşul lui, Atanasie.
Actele Patriarhiei din Constantinopol motivează înfiinţarea acestei a doua mitropolii prin înmulţirea poporului acestei Ţări, căci într-adevăr Domnitorul Vlaicu izbutise să obţină de la Ludovic, Regele Ungurilor, pe lângă ducatul Almaşului şi Făgăraşului şi Banatul Severinului, astfel că un singur mitropolit (cel al Ungro-Vlahiei) nu putea să facă faţă unui teritoriu atât de întins.
Jurisdicţia „Mitropoliei Severinului” se întindea asupra părţii dinspre Severin a Ungro-Vlahiei, adică asupra Olteniei de astăzi şi asupra ţinuturilor bănăţene de peste munţi. Dovadă este faptul că la un veac şi jumătate în urmă episcopii de la Râmnic se intitulau: „Arhiepiscopi ai Râmnicului şi a toată Mehadia”.
Mitropolia Severinului a avut o scurtă durată, căci după moartea lui Mircea cel Mare Banatul Severinului căzu iarăşi în mâinile ungurilor.
Mai târziu, peste un veac, când Domnitorul Radu cel Mare aduse în ţară pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului, cu misiunea reorganizării bisericii din Ţara Românească, se înfiinţă în Oltenia, prin anii 1502-1503 episcopia Râmnicului, ca sufragană a mitropoliei Ungro-Vlahiei. Pentru a învedera că această eparhie este o reînviere şi o continuare a vechii eparhii a Severinului, ea îşi luă titulatura de „Episcopia Râmnicului-Noul Severin”, pe care o poartă şi astăzi.
Fruntaşii vieţii sociale, culturale şi economice ai Olteniei solicită înfiinţarea mitropoliei Olteniei, întemeiaţi pe motivele de ordin istoric expuse mai sus, cum şi pe necesitatea unui deosebit prestigiu pe care-l merită biserica olteană, reprezentând peste 1.500.000 credincioşi.
Noua Mitropolie, păstrând şi ca titulatură urmele trecutului românesc, ar cuprinde judeţele oltene, aparţinând astăzi eparhiei Râmnicului-Noul Severin, având sediul la Craiova şi un vicariat la Râmnicul Vâlcea.
Afară de Arhiepiscopia Craiovei am mai atribuit noii mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, ca sufragană, episcopia Argeşului, păstrându-i actuala sa întindere.
*
Fiind mereu vie în mintea noastră importanţa istorică şi naţională a mănăstirii Argeşului, în prezent catedrala episcopală a eparhiei Argeşului şi în care sunt înmormântaţi Domnii Ţării Româneşti, cei doi Mari Regi şi cele două Mari Regine ale României, am prevăzut în proiect că această mănăstire să servească numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”, stând sub jurisdicţia canonică a episcopiei Argeşului.
*
Salvgardarea intereselor bisericeşti şi naţionale ne îndreptăţesc să privim cu toată atenţiunea o nouă aşezare bisericească în Oltenia. Înfiinţarea mitropoliei Olteniei, nu necesită decât o grevare redusă a bugetului Statului, plata personalului arhiepiscopiei Craiovei fiind asigurată prin prevederile bugetului în curs, personalul episcopiei Râmnicului-Noul Severin trecând în întregime la noua arhiepiscopie a Craiovei.
Întemeiaţi şi pe dispoziţiunile art. 3 din legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi ale art. 46 din Constituţie, avem onoare a vă ruga, d-lor miniştri, să binevoiţi a aproba acest referat şi a ne autoriza, prin alăturatul jurnal, să supunem Aprobării şi Înaltei semnături a Maiestăţii Sale Regelui, proiectul de decret-lege pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului.

Preşedintele Consiliului de Miniştri,
C. Argetoianu

Ministrul Cultelor şi Artelor,
N. Zigre

Ministrul Finanţelor,
M. Constantinescu

Ministrul Justiţiei,
Victor Iamandi

ANEXA II

DECRET-LEGE nr. 3997
pentru înfiinţarea Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului

Art. 1. Se înfiinţează pe data publicării prezentei legi, Mitropolia ortodoxă română a Olteniei, Râmnicului şi Severinului, cu reşedinţa în Craiova, având ca sufragane:
a) Arhiepiscopia Craiovei, care se înfiinţează pe aceeaşi dată, cu judeţele: Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj şi Mehedinţi;
b) Episcopia Argeşului, în întinderea ei actuală.
Mănăstirea Argeşului, actuala catedrală a episcopiei Argeşului, va servi numai drept „Criptă a Familiei Regale a României”. Ea va sta sub jurisdicţia canonică a episcopului de Argeş, care până la zidirea unei noi catedrale episcopale îşi va alege şi va folosi în acest scop una dintre bisericile parohiale din Curtea de Argeş.
Art. 2. Arhiepiscopul Craiovei este şi mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului.
Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului va avea un vicar arhiereu cu titlul de „Râmniceanul”.
Art. 3. Arhiepiscopia Craiovei va avea reşedinţa la Craiova.
Biserica „Sfântul Dumitru” din Craiova, se declară catedrală episcopală.
Art. 4. Episcopia actuală a Râmnicului-Noul Severin se desfiinţează pe data publicării legii de faţă.
Aşezămintele şi în general toate bunurile mobile şi imobile ce-i aparţin trec de drept în patrimoniul arhiepiscopiei Craiovei.
Art. V. Mitropolia Olteniei, Râmnicului şi Severinului se orândueşte din punct de vedere canonic şi administrativ conform legii de organizare a bisericii ortodoxe române.
Statul va completa acestei Mitropolii, până la suprafeţele prevăzute de art. 44 din legea de organizare a bisericii ortodoxe române, terenul de cultură şi acela de pădure, care trec din folosinţa fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin în folosinţa Mitropoliei nou înfiinţată.
Art. VI. Personalul slujitor, administrativ şi de serviciu, al arhiepiscopiei Craiovei, va fi acela ca şi la celelalte arhiepiscopii.
Întregul personal administrativ din serviciul fostei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, cleric şi laic, trece, pe data înfiinţării arhiepiscopiei Craiovei, la această eparhie, păstrându-şi funcţiunile actuale cu toate drepturile aferente.
Arhiepiscopia Craiovei va avea 60 membri în adunarea eparhială.
Actualele organe reprezentative şi executive (adunarea eparhială şi consiliul eparhial) ale eparhiei desfiinţate a Râmnicului-Noul Severin, în compunerea lor actuală vor continua să funcţioneze ca organe ale noii arhiepiscopii a Craiovei până la expirarea mandatului lor.
Art. VII. Ministerul de Finanţe este autorizat a deschide credite extraordinare pentru cheltuielile necesare organizării şi funcţionării noii arhiepiscopii a Craiovei, până la viitorul buget, în care se vor înscrie regulat toate cheltuielile, precum şi retribuţiunea întreagă cuvenită fostului titular al desfiinţatei episcopii a Râmnicului-Noul Severin, aceasta din urmă până la 1 Noemvrie 1940.
Art. VIII. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh al bisericii ortodoxe române va desemna un locţiitor de arhiepiscop care va organiza şi conduce nou înfiinţata arhiepiscopie a Craiovei până la alegerea şi instalarea titularului.
Dat în Bucureşti, la 7 Noemvrie 1939.
CAROL
Preşedintele Consiliului de Miniştri,
C. Argetoianu

Ministrul Cultelor şi artelor,
N. Zigre

Ministerul Finanţelor,
M. Constantinescu

Ministrul Justiţiei,
Victor Iamandi

MISIUNEA EPISCOPULUI MELCHISEDEC LA SANKT PETERSBURG

ABSTRACT

In February 1868, Prince Carol of Romania sent a special mission to Sankt Petersburg led by Bishop Melchisedec Stefanescu and Ioan Cantacuzino, the minister of Finance, to attenuate the relations between Russia and Romania. Bishop Melchisedec studied at Kiev and was a representative leader of the church as bishop at Ismail, southern Bessarabia. He discussed with the Emperor Alexander I, the chancellor Gorceakov and other higher church authorities about Church matters and the possibilities to draw near the relations between the two countries. One of the rumors was that Bishop Melchisedec have a special mission, a possible marriage between Prince Carol of Romania and one of the daughters of the Czar, project rejected by the Russian authorities.

Termeni cheie: România, Rusia, Biserica ortodoxă, Melchisedec Ştefănescu, relaţii internaţionale
Key words: Romania, Rusia, Orthodox Church, Melchisedec Stefanescu, international relations.

În cursul lunii februarie 1868, Domnitorul Carol I al României luase decizia de a-i trimite pe episcopul de Ismail, Melchisedec, şi pe Ioan Cantacuzino într-o misiune extraordinară la Sankt Petersburg . Această misiune a fost destul de controversată, stârnind în epocă o serie de suspiciuni atât la nivelul diplomaţiei europene, cât şi pe plan intern, în rândurile conservatorilor aflaţi în opoziţie . În Occident, cercurile politice franceze şi Cabinetul de la Viena considerau, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia, că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei .
Chiar dacă acestea erau pure speculaţii, nu înseamnă că diplomaţia de la Bucureşti nu era preocupată de găsirea acelor mijloace menite să ducă la o lărgire a autonomiei şi, în perspectivă, la obţinerea independenţei. Şi cum relaţiile cu Rusia, puternicul vecin de la Răsărit, nu puteau fi ignorate, emisarii români aveau misiunea de a sonda terenul în direcţia solicitudinii Ţarului Alexandru al II-lea (foto) şi a cercurilor diplomatice de la Sankt Petersburg, precum şi necesitatea reglementării anumitor chestiuni. Între aceste chestiuni se numărau problema bunurilor mănăstirilor închinate, precum şi cea privind autocefalia Bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Pentru a înţelege mai bine natura acestor probleme, se impune un scurt istoric.
Schimbările impuse de unirea politică şi administrativă a Principatelor Române s-au reflectat, cum era şi firesc, şi în sfera vieţii bisericeşti. În ceea ce priveşte mănăstirile „închinate” cu secole în urmă de voievozii români Locurilor Sfinte, numărul acestora se ridica la 35 în Ţara Românească şi 29 în Moldova . Treptat, s-au constat numeroase abuzuri în administrarea bunurilor acestora de către egumenii greci, precum şi un dezinteres aproape total faţă de aceste aşezăminte. Astfel că, în 1863 de pildă, respectivele mănăstiri datorau statului român sume enorme de bani, fără a mai pune la socoteală faptul că veniturile acestor mănăstiri se scurgeau în afara graniţelor ţării. Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstireşti constituia o problemă de drept public intern, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte a ajuns să capete conotaţii diplomatice datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Potrivit Protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris din 30 iunie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. Cum ambele părţi implicate în soluţionarea chestiunii îşi apărau propriul punct de vedere, printr-o decizie a Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se hotărâse ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea Obştească votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.
Prin sancţionarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti din 11 decembrie 1863 se prevedea şi o despăgubire de 51 de milioane de piaştri pentru călugării greci . Ca urmare a unei susţinute propagande diplomatice, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care egumenii greci refuzau să accepte soluţia adoptată, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.
Pe de altă parte, pe linia sporirii autonomiei ţării, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a aprobat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, prin care se prevedea, de fapt, autocefalia Bisericii române, legătura cu Patriarhia de la Constantinopol păstrându-se numai la nivelul dogmei . O astfel de măsură a stârnit reacţia Patriarhiei constantinopolitane, care solicita Domnitorului şi Mitropolitului Primat, Nifon, să condamne noile legi bisericeşti, lucru care nu s-a petrecut. Răspunsul oficialităţilor noastre politice şi bisericeşti a fost acela că Biserica română s-a bucurat întotdeauna de independenţă şi că nu s-a făcut altceva decât a se consacra o situaţie existentă. Totodată, la sfârşitul anului 1865, cu toată opoziţia unor deputaţi şi senatori, avea să fie aprobat de Parlament proiectul de lege privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn, la recomandarea Consiliului de miniştri şi a Ministerului Cultelor, încălcându-se tradiţia eligibilităţii lor de către clerici şi mireni .
Având în vedere cele expuse mai sus, alegerea episcopului Melchisedec pentru misiunea de la Sankt Petersburg ne apare cum nu se poate mai potrivită. Pentru a confirma competenţa sa în discutarea unor astfel de chestiuni delicate cu oficialităţile politice şi bisericeşti imperiale, sunt necesare câteva precizări biografice.
Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) s-a impus ca unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă, absolvent al renumitului Seminar teologic de la Socola (Iaşi) şi, ulterior, al Academiei duhovniceşti de la Kiev (1851), unde şi-a însuşit limba rusă şi a dobândit titlul de magistru în teologie şi litere. Reîntors în ţară, avea să ajungă profesor la Seminarul de la Socola, predând hermeneutică, „scripturistică ecleziastică”, dogmatică, precum şi limbile ebraică şi latină. Transferat apoi la Huşi, a îndeplinit, pe lângă îndatoririle de locţiitor de episcop, şi funcţia de rector al Seminarului de aici. Din 1865 este confirmat drept primul episcop al eparhiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, în sudul Basarabiei, eparhie ce luase fiinţă cu un an în urmă. La Ismail, a reuşit să achiziţioneze imobilele necesare Episcopiei şi a manifestat preocupări pentru îmbunătăţirea învăţământului teologic prin înfiinţarea unui Seminar . Dincolo de faptul că fusese un înfocat adept al cauzei unităţii naţionale înfăptuite la 1859, episcopul Melchisedec a fost un susţinător al politicii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pronunţându-se în favoarea secularizării averilor mănăstireşti, dar şi a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Pe această linie se înscrie şi atitudinea sa favorabilă legii din 1865 privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn. În egală măsură, episcopul s-a dovedit a fi un mare erudit, el însuşi scriind o serie de lucrări privind istoricul Episcopiei Romanului şi al Huşilor, despre manuscrisele slavone de la mănăstirea Neamţ, lucrări consacrate vieţii şi activităţii unor foşti ierarhi reprezentativi ai Bisericii şi, bineînţeles, numeroase cărţi de teologie şi dogmatică. De altfel, rezultatele pe acest tărâm vor fi recompensate prin primirea sa, în 1870, în rândul membrilor Societăţii Academice Române (Academia Română) . Potrivit dorinţei testamentare, averea sa avea să fie pusă la dispoziţia Episcopiei Romanului, pentru acordarea de burse de studii la Academia din Kiev, pentru înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti la Roman, unde să fie primiţi numai copii orfani .
Revenind asupra misiunii de la Sankt Petersburg (8 februarie – 5 martie 1868), precizăm că discuţiile purtate cu acest prilej nu sunt îndeajuns cunoscute. Atât raportul către Domnitorul Carol I al lui Ioan Cantacuzino, cât şi cel al episcopului Melchisedec se regăsesc în Arhivele Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, la fondul Casa Regală. Ne vom opri aici numai asupra raportului întocmit de episcopul de Ismail. El a fost redactat în limba română, are 7 file şi conţine expunerea detaliată a convorbirilor avute cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Mitropolitul de Sankt Petersburg .
La prima întâlnire cu cancelarul Gorceakov (foto), acesta i-a întâmpinat pe emisarii români cu bunăvoinţă, şi întrucât episcopul Melchisedec cunoştea limba rusă, conversaţia a urmat în această limbă. Încă de la început, cancelarul rus preciza că legăturile istorice din trecut dintre cele două ţări, care „au costat pe Rusia atâta sânge”, recunoştinţa pe care românii o datorează ruşilor, precum şi vecinătatea reclamă stabilirea unor „bune şi amicale relaţiuni”. Totodată, ţinea să dezmintă acuzaţiile potrivit cărora Rusia dorea să cucerească Principatele, punând pe seama inamicilor răspândirea unor astfel de „calomnii”. Dintre chestiunile pendinte ce urmau a fi discutate, cea mai gravă i se părea cancelarului cea a averilor mănăstirilor închinate, recomandând în acest sens pe Stremaukov, directorul Departamentului asiatic, care cunoştea à fond toate chestiunile privitoare la România .
La întâlnirea cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, acesta se arăta foarte preocupat de propaganda catolică în România, care în opinia sa îşi avea începuturile în timpul domniei lui Cuza, amintind de „persecuţia asupra mănăstirilor”, de „prefaceri în simbolul credinţei”, de înfiinţarea unei şcoli a călugăriţelor catolice la Iaşi, de iezuiţi care ar fi pătruns în ţară. În replică, episcopul Melchisedec avea să ofere asigurări că propaganda catolică nu poate izbuti în România, „fiindcă românii în genere sunt foarte ataşaţi de credinţa religioasă moştenită de la părinţi”, că „papismul este urât la noi în toate clasele pentru pretenţiunile despotice ale Papei”. În ceea ce priveşte aşa-numitele „prefaceri în simbolul credinţei”, acestea nu erau decât zvonuri răspândite de gazetele din Grecia, care doreau să lase impresia că egumenii greci erau „străjerii ortodoxiei” şi că odată cu plecarea lor „s-ar fi periclitat ortodoxia în România” .
Mitropolitul avea convingerea, greşită de altfel, că Domnitorul Carol fiind catolic ar înlesni propaganda catolică. Or, dimpotrivă, emisarul român sublinia că Domnitorul era foarte preocupat de ideea de a restabili Biserica pe baza canoanelor şi a drepturilor ei istorice, dorind reluarea vechilor relaţii cu Bisericile ortodoxe şi cu Rusia, în calitate de sprijinitoare a ortodoxiei. Fără a fi pe deplin convins de spusele interlocutorului român, Mitropolitul, după ce a reliefat consecinţele negative ale instabilităţii guvernamentale din România, avea să încheie cu promisiunea unei noi întrevederi ulterioare .
În timpul audienţei acordate emisarilor români, Ţarul Alexandru al II-lea a solicitat veşti despre Carol I, la care Ioan Cantacuzino a răspuns transmiţând complimentele acestuia, iar episcopul Melchisedec afirmând că Domnitorul este iubit de ţară, că are toată bunăvoinţa pentru prosperitatea Bisericii, că oferă sume însemnate din propriile sale mijloace pentru înzestrarea lăcaşurilor de cult cu cele necesare, că Ministerul Cultelor a primit de la buget o anumită sumă destinată reparaţiilor edificiilor religioase. O dovadă a faptului că Domnitorul avea bune intenţii faţă de Rusia se reflecta, în opinia Ţarului, şi în alegerea delegaţiei trimise la Sankt Petersburg. În ceea ce-l privea, oferea, la rândul său, asigurări de „bunăvoinţă şi protecţiune”. Interesându-se apoi de perioada în care episcopul Melchisedec şi-a făcut studiile la Kiev, Ţarul s-a mai arătat preocupat de existenţa în România a unei grupări politice „contrare ordinii” (aluzie la liberalii radicali), de eventuale asemănări între limbile rusă şi română, de chestiunile ce urmau a fi tratate cu Guvernul imperial, recomandând o înţelegere cu Gorceakov .
Cu prilejul celei de a doua întrevederi cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, episcopul român i-a oferit portretele Domnitorului şi al Mitropolitului nostru primat, precum şi un album cu fotografii reprezentând cele mai frumoase mănăstiri şi biserici din România. Mulţumind pentru un asemenea dar şi rămânând plăcut impresionat, mai ales de ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, Mitropolitul rus aducea în discuţie zvonurile răspândite în presa franceză, cum că delegaţia română avea drept scop de a găsi o Prinţesă rusă care să se căsătorească cu Principele Carol, situaţie oarecum hazlie pentru că nu mai auzise până atunci de un „arhiereu peţitor”. Chiar dacă delegaţia română nu avea o astfel de misiune, episcopul Melchisedec sublinia că o astfel de alianţă matrimonială ar fi totuşi bine văzută în ţară. Această afirmaţie a atras replica imediată a Mitropolitului rus că Franţa nu ar accepta o asemenea legătură de rudenie între Rusia şi România. Întrevederea avea să ia sfârşit prin dorinţa exprimată de episcop de a asista la liturghie .
La o nouă întrevedere, Gorceakov îi mărturisea lui Melchisedec despre anumite reclamaţii la adresa lui care i-au fost trimise din ţară, de care însă nu a ţinut seamă. Speranţa sa era aceea de a reglementa chestiunile cu Patriarhia de la Constantinopol. Asupra acestor chestiuni, emisarul român se va întreţine cu Stremaukov, care recomanda o înţelegere cu Patriarhul, care nu dorea altceva decât respectarea canoanelor, oferind astfel prilejul Bisericilor greacă şi rusă de a ne recunoaşte. Melchisedec a căutat a explica faptul că alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor se face la noi nu de către Sinod, ci de către Domn împreună cu Corpurile legislative, deci pretenţiile Patriarhului nu pot fi satisfăcute, întrucât ar încălca legile ţării. Departe de a se lăsa convins, Stremaukov sugera nici mai mult nici mai puţin decât modificarea legilor „spre pacificarea ortodoxiei”. O altă idee vehiculată era aceea de a trimite un delegat român la Patriarhia de la Constantinopol ca să trateze problema împăcării. O astfel de soluţie era sortită eşecului, Melchisedec afirmând că Patriarhia de la Constantinopol se foloseşte de problema alegerii episcopilor ca de un pretext, adevărata cauză a neînţelegerilor fiind problema bunurilor mănăstirilor închinate. Atât Guvernul, cât şi Domnitorul erau dispuşi a reglementa această chestiune, dar fără ca Patriarhia constantinopolitană să îngreuneze lucrurile prin impunerea unor condiţii dificile. Stremaukov se oferea să medieze conflictul dintre Biserica română şi Patriarhia de la Constantinopol, sugerând ca Guvernul român să i se adreseze cât mai curând .
În ultima audienţă acordată delegaţiei române, Ţarul a oferit din nou asigurări despre „bunele sale dispoziţiuni” şi dorinţa de a restabili tradiţionalele relaţii ce au existat între cele două ţări. Totodată, îşi exprima convingerea că problema averilor mănăstirilor închinate se va reglementa „spre a se putea curma cearta şi a se satisface nevoile creştinilor din Orient”, generalul Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol primind în acest sens instrucţiuni de a oferi concursul său României .
Acestea au fost detaliile cuprinse în raportul episcopului Melchisedec asupra misiunii extraordinare de la Sankt Petersburg cu care a fost însărcinat, împreună cu Ioan Cantacuzino. Cu certitudine, se poate considera că această misiune şi-a îndeplinit, într-o anumită măsură scopul, Rusia manifestându-şi disponibilitatea de a trata asupra unor chestiuni care vizau, de fapt, lărgirea autonomiei.

Caterisirea Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu (1896)

Un episod interesant şi controversat, care ilustrează frământările societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea, l-a reprezentat caterisirea Mitropolitului Primat al Ungro-Vlahiei, Ghenadie Petrescu, la 20 mai 1896, ca urmare a unei decizii a Sfântului Sinod şi cu directa implicare a cercurilor guvernante. Acest eveniment avea să depăşească sfera religioasă, căpătând conotaţii politice şi transformându-se într-o redutabilă „armă” a opoziţiei conservatoare îndreptată împotriva Guvernului prezidat de liberalul D. A. Sturdza . În egală măsură, interesul faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea mitropolitană” sau „chestiunea Ghenadie” s-a manifestat nu numai la nivelul cercurilor politice şi religioase ale vremii, ci şi în rândul opiniei publice, ce avea să fie antrenată în acest veritabil „joc politic” în tot cursul anului 1896.
Episodul aflat în atenţia noastră a fost abordat şi analizat atât de contemporani , cât şi de istoriografia românească . În ceea ce ne priveşte, am descoperit în arhiva Casei Regale un memoriu inedit al Mitropolitului Ghenadie adresat Regelui Carol I (foto), document care aduce noi clarificări referitoare la apărarea înaltului demnitar bisericesc faţă de acuzele ce i s-au adus şi implicaţiile politice ale întregii chestiuni. Desigur, este vorba de un act justificativ şi, fără îndoială, subiectiv, dar care, coroborat cu alte mărturii, înclină balanţa aprecierilor în favoarea celui caterisit. Înainte de a reproduce, în anexa studiului de faţă, amintitul document, considerăm necesare un scurt istoric al momentului demiterii Mitropolitului Primat şi câteva aprecieri asupra acestui controversat eveniment.
În timpul „marii guvernări conservatoare” (1891-1895), ca urmare a retragerii Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, avea să fie ales în locul său, la 18 mai 1893, şi înscăunat trei zile mai târziu episcopul de Argeş, Ghenadie Petrescu. Această alegere fusese sprijinită de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Take Ionescu, existând suficiente voci care contestaseră o astfel de opţiune . Interesant este faptul că între Mitropolit şi D.A. Sturdza, contestatarul de mai târziu, au existat, o bună perioadă de timp, relaţii de colaborare apropiate, determinate de editarea unor volume dintr-o însemnată colecţie de documente istorice . Totodată, Mitropolitul propusese ca Sturdza să facă parte din consiliul de administraţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, ceea ce avea să stârnească, la sfârşitul anului 1895, protestul unuia din epitropi, prinţul Nicolae Bibescu, care, în condiţiile respingerii bugetului, va solicita intervenţia Regelui Carol I. Acesta din urmă, la rândul său, îi va solicita Înaltului demnitar bisericesc să nu se amestece în administrarea Aşezămintelor, menţinând în acest fel armonia şi evitând declanşarea unui scandal.
Propunerea neinspirată a Mitropolitului se va întoarce împotriva sa, atrăgând după sine atât aversiunea prinţului Bibescu, care va întocmi un voluminos dosar contra lui Ghenadie , cât şi pe cea a lui D.A. Sturdza (foto), la scurtă vreme după ce acesta va deveni prim-ministru. Aşa cum rezultă din scrisoarea Mitropolitului adresată Regelui Carol I la 17 mai 1896, încă de la venirea la putere a guvernului liberal s-a conceput planul pentru îndepărtarea sa din scaunul mitropolitan, avându-se în vedere sprijinul pe care-l acordase anterior conservatorilor în adoptarea legii clerului, în ceea ce priveşte modificarea unor articole din legea sinodală şi susţinerea altor legi, ceea ce nu a fost pe placul noului prim-ministru liberal, D.A. Sturdza. Totodată, Mitropolitul precizează că acesta din urmă l-a pus în conflict cu epitropii de la Aşezămintele Brâncoveneşti, preşedinte al comisiei pentru întocmirea bugetului fiind instalat episcopul Partenie al Dunării de Jos, partizan al liberalilor şi pretendent la scaunul mitropolitan .
Treptat, încep să apară în presă mai multe atacuri la adresa Mitropolitului pentru a-l discredita, unele acuzaţii fiind destul de grave şi chiar de domeniul dreptului comun. Înaltul demnitar bisericesc menţionează că astfel de atacuri erau opera amintitului pretendent în complicitate cu o parte a membrilor Sfântului Sinod, care refuzau să mai participe la şedinţe. Cum însă Ghenadie era hotărât a nu ceda presiunilor şi ameninţărilor, protestatarii de conivenţă cu D.A. Sturdza pun la cale întrunirea unei şedinţe a Sfântului Sinod pentru a-i da un vot de blam, a-l suspenda şi a-l supune judecăţii pe Mitropolit. Acesta din urmă solicitase de trei ori consecutiv ministrului de Culte şi Instrucţiune Publică închiderea Sfântului Sinod, însă nu s-a făcut altceva decât a-i încuraja pe răzvrătiţi. Astfel, considerându-se pe deplin nevinovat, Mitropolitul Primat solicită lui Carol I medierea conflictului, spre a pune capăt unei stări de lucruri păgubitoare pentru Biserică .
Decizia luată – în absenţa încriminatului - de Sfântul Sinod, la 20 mai 1896, de caterisire a Mitropolitului Primat socotit vinovat şi de trimitere a sa la mănăstirea Căldăruşani ca simplu monah , va fi pe placul Guvernului, care se va grăbi a o aplica. În locul celui suspendat se va institui o locotenenţă arhierească compusă din: Iosif Naniescu al Moldovei, Gherasim Timuş al Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Odată aflată sentinţa, fostul Mitropolit dă publicităţii o broşură ce conţine o adresă către Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi un răspuns detaliat la învinuirile ce i se aduseseră . În ceea ce priveşte adresa către Mitropolitul Moldovei, Ghenadie atacă în nulitate actele Sfântului Sinod rostite împotriva sa şi contestă, pe bună dreptate, în calitatea sa de Mitropolit Primat, legalitatea canonică a constituirii Sfântului Sinod, în condiţiile în care acesta trebuia să fie compus din cel puţin 12 arhierei. Ori, din aceşti 12, existau trei, Ionichie Băcăuanul, Pimen Piteşteanul şi Atanasie Craioveanul, care îndeplineau rolul de acuzatori şi deci nu puteau figura printre judecători. Mai mult decât atât, unul dintre cei 12, episcopul Râmnicului şi Severinului, fusese dat anterior în judecata Sfântului Sinod, aşadar nu avea dreptul de a se număra printre judecători. Prin urmare, nu era întrunit numărul necesar de arhierei cerut de legile canonice. Pe de altă parte, actul de acuzare nu-i fusese adus la cunoştinţă pentru a avea timpul necesar a se dezvinovăţi .
Cât priveşte învinuirile aduse, fostul Mitropolit Primat răspunde tuturor celor 9 capete de acuzare referitoare la presupuse încălcări ale canoanelor bisericeşti: 1) că ar fi făcut inovaţii în serviciul sfintei liturghii rostind „cuvântarea mistică a Sfintei Treimi” în naosul bisericii şi nu în altar; ori, mărturisirea Sfintei Treimi se face în sânul bisericii, căci în altar se rostesc mai ales rugăciuni; 2) că ar fi predat cele sfinte prin încălcarea canonului 29 al Sinodului IV ecumenic, care precizează că a-l duce pe episcop pe treapta Presbiterului este sacrilegiu; ori, nu a luat niciodată o astfel de măsură, ci doar a oprit pe episcop de a purta mantie şi pe arhiereu de a purta mitră atunci când oficiază Primatul, regulă utilizată de predecesorii săi; 3) că ar fi călcat canonul 33 Apostolic şi 13 al Sinodului IV ecumenic, primind în eparhia sa, fără carte canonică, clerici din alte eparhii; ori, primirea clericilor din alte eparhii nu este oprită dacă există o încuviinţare şi recomandare a episcopului respectiv; iar la celelalte puncte, că ar fi săvârşit felurite abuzuri în ceea ce priveşte conducerea arbitrară a dezbaterilor Sinodului, imprimarea de cărţi bisericeşti fără acordul Sinodului, înlocuirea arbitrară a unor funcţionari din acest for clerical, uzurparea puterilor Sfântului Sinod, omiterea pomenirii în Biserica Mitropolitană din Bucureşti a Sfântului Sinod; ori, nimeni nu a depus vreun protest despre conducerea arbitrară a dezbaterilor; a fost înlăturată de la tipărire o Mărturisire ortodoxă a cărei traducere conţinea erori dogmatice şi înlocuită cu o alta; înlocuirea unor funcţionari s-a făcut numai cu acordul Sinodului; nu a uzurpat în nici un fel puterile Sfântului Sinod; pomenirea acestuia s-a făcut dintotdeauna.
Nu sunt ocolite răspunsurile nici la acele acuze ce ar trebui să ţină de competenţa delictelor comune judecate, în cazul demnitarilor clerici, de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Acuzaţiile vădit exagerate şi chiar infantile, unele pur şi simplu inventate, priveau administrarea unor sume de bani, însuşirea unor vase sfinte şi a unor veşminte, complicitate cu un fost condamnat pentru ascunderea unor hârtii compromiţătoare. Toate acestea sunt demontate cu argumente palpabile.
Toate acestea ne demonstrează faptul că Mitropolitul fusese acuzat pe nedrept şi că detronarea sa din funcţie nu a fost altceva decât o manevră politică care a provocat complicaţii inutile. În sensul acesta pledează evoluţia ulterioară a evenimentelor, care vor duce la: atacuri ale opoziţiei, manifestaţii de stradă, sciziunea liberalilor, formarea unui nou guvern compus din gruparea dizidentă, retractarea acuzelor Sfântului Sinod la adresa fostului Mitropolit şi reabilitarea acestuia, demisia sa şi alegerea unui nou Mitropolit, revenirea la putere a lui D.A. Sturdza.
Ceea ce nu anticipase Guvernul Sturdza a fost faptul că prin mijloacele utilizate pentru îndepărtarea Mitropolitului Primat, care la un moment dat au îmbrăcat forma brutalităţii, au alimentat atacurile opoziţiei conservatoare şi manifestaţiile de simpatie ale opiniei publice faţă de cel demis. Atacurile au fost îndreptate chiar şi împotriva Regelui Carol I, care, potrivit presei de orientare antidinastică, l-ar fi impulsionat pe prim-ministru să acţioneze pentru demiterea Mitropolitului, întrucât acesta se dovedise intransigent faţă de propagarea catolicismului .
Pe de o parte, liderul Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, încercase să-l încurajeze pe fostul Mitropolit să nu se supună deciziei şi a fost chiar bruscat de forţele poliţieneşti ce urmau să-l însoţească pe cel caterisit . Pe de altă parte, liberalul Nicolae Fleva, abia înlăturat de la Ministerul de Interne, declanşează seria întrunirilor publice împotriva procedurii Guvernului şi a Sfântului Sinod, precum şi numeroase „pelerinaje” la locul celui osândit. Treptat, avea să se contureze o grupare liberală dizidentă, din ce în ce mai ostilă Guvernului şi, mai ales, primului ministru. Este vorba de gruparea „drapelistă”, intitulată astfel după numele noului organ de presă, „Drapelul”.
Acţiuni publice la fel de zgomotoase organizează conservatorii Take Ionescu şi Nicu Filipescu, cărora li se adaugă „protestul doamnelor române” . Întreaga protipendadă bucureşteană era frământată de chestiunea aflată la ordinea zilei – „chestiunea Ghenadie” - şi „persecuţiile” la care fusese supus fostul mitropolit. Anumite piese documentare, total exagerate, din voluminosul dosar întocmit de prinţul Bibescu aveau să fie preluate şi făcute publice de către ziarul oficial al Partidului Liberal, „Voinţa Naţională”, ceea ce nu a făcut altceva decât să toarne şi mai mult gaz pe foc.
Agitaţiile se vor calma pe perioada verii, datorită vacanţei parlamentare, şi pe timpul vizitei Împăratului Franz-Iosef la Bucureşti şi Sinaia (16-18 septembrie 1896), pentru a fi reluate cu îndârjire după deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare (15 noiembrie 1896), când vor avea loc ample manifestaţii de stradă abil dirijate de dizidentul Nicolae Fleva. Intervenţia dură a autorităţilor avea să determine în cele din urmă demisia Cabinetului D.A. Sturdza şi formarea unui Guvern compus din membrii dizidenţei liberale „drapeliste”, în frunte cu P.S. Aurelian (21 noiembrie 1896).
Una din sarcinile imediate ale noului Cabinet de nuanţă liberală era aplanarea „chestiunii mitropolitane” şi calmarea spiritelor, drept pentru care, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Gheorghe Mârzescu, susţine ideea convocării unei noi şedinţe a Sfântului Sinod pentru reabilitarea celui osândit şi apoi înregistrarea demisiei sale. De această dată, membrii Sinodului retrag acuzaţiile la adresa fostului mitropolit şi revin asupra deciziei luate anterior. Pentru a calma agitaţiile şi a mai putea salva ceva din ridicolul situaţiei, mitropolitul reabilitat şi reînscăunat trebuia să-şi dea imediat demisia. Situaţia părea la un moment dat a fi compromisă de indecizia lui Ghenadie Petrescu. În cele din urmă hotărăşte să înainteze demisia sa liderului conservator Lascăr Catargiu, ce, la rândul său, o va remite Regelui, căruia, de altfel, îi era adresată.
Astfel, la 4 decembrie 1896, sunt publicate o serie de acte oficiale ce puneau, în sfârşit, capăt „chestiunii Ghenadie”, şi anume: hotărârea Sfântului Sinod de reabilitare, urmată de actul demisiei Mitropolitului, aprobarea acesteia prin decret regal şi actul de convocare al colegiilor electorale în vederea alegerii unui nou Mitropolit. Singura persoană socotită capabilă a restabili prestigiul Bisericii, serios zdruncinat de evenimentele petrecute, era fostul Mitropolit Iosif Gheorghian, antecesorul lui Ghenadie Petrescu în perioada 1886-1893. Aşadar, Iosif Gheorghian avea să fie din nou ales, investit şi înscăunat Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei la 8 decembrie 1896 . La scurtă vreme, Guvernul prezidat de P.S. Aurelian va fi obligat să se retragă ca urmare a intrigilor fostului prim-ministru şi a presiunilor exercitate de cei doi miniştri ce rămăseseră fideli acestuia, sarcina formării unui nou Cabinet revenindu-i, bineînţeles, lui D.A. Sturdza la 31 martie 1897. Astfel se încheia un episod, ce l-am putea numi astăzi tragi-comic, al vieţii politice româneşti, în care prestigiul Bisericii şi cel al guvernanţilor fusese serios ştirbit.

ANEXĂ: Memoriul Mitropolitului Primat Ghenadie Petrescu adresat Regelui Carol I [ 17/29 mai 1896, la ora 3 după amiază]


Majestate

Cred că Majestatea Voastră are deplină cunoscinţă de cele ce se petrec de o seamă de vreme în sânul sântului Sinod.
Încă de la chemarea actualului guvern la putere, s-a conceput planul pentru depărtarea mea de pe scaunul de Mitropolit Primat; căci, votarea legei clerului la care am contribuit în mare parte, modificarea art. 9 din legea sinodală, şi multe alte legi votate de guvernul conservator şi pe cari eu le-am susţinut, n-au plăcut partidului liberal şi în special Domnului Dimitrie Sturdza, care prin scrisoarea ce mi-a adresat când l-am poftit la banchetul din Curtea de Argeş, s-a dat pe faţă, spunând că Biserica este în doliu.
Pentru a esecuta planul conceput, D. Sturdza după ce primesce puterea, mă povăţueşte să intru în conflict cu epitropii de la aşezămintele brâncovenesci, după cum pot dovedi cu cele două scrisori pe cari le am de la Domnia Sa.
Intrat în conflict, face ca în comisiunea pentru luarea socotelelor, să fie ales ca Preşedinte P.S. Episcop al Dunării de Jos, aprigul luptător al partidului liberal, şi candidatul oficios la scaunul de Mitropolit Primat.
Odată ales ca Preşedinte al comisiunei, Prea Sânţia Sa Episcopul Partenie, pe de o parte ţese fel de fel de intrigi între mine şi între Prinţii Epitropi ai acestor aşezăminte, aşa că toate stăruinţele mele, depuse după sfaturile înţelepte ale Majestăţii Voastre, spre a ajunge la o împăcăciune, au fost zadarnice, căci intrigantul a ştiut să semene vrajbă cu multă fineţe; iar pe de altă parte, făcând pact prin promisiuni şi ameninţări cu unii din membrii Sântului Sinod, au început prin presă o campanie odioasă în contra mea, căutând a mă discredita în faţa Majestăţii Voastre şi a opiniunei publice. Iată Maiestate, obârşia grevei de la Sinod!
Cu deschiderea Sântului Sinod în sesiunea de primăvară, a căutat să se pună în esecutare planul conceput pentru răsturnarea mea. Văzând urzitorii planului, că prin grevă şi fel de fel de ameninţări, nu mă hotărăsc a demisiona, s-au decis ca însuşi acusatorii mei să se constitue în judecători, şi convocaţi de D. Ministru spre a ţine şedinţa, voesc a-mi da vot de blam, a mă suspenda, şi în urmă a mă judeca, fapt care n-are precedent în Biserica noastră română.
Am cerut Domnului Ministru prin trei adrese consecutive ca să obţină de la Majestatea Voastră Decretul de închidere a Sântului Sinod, ameninţându-i că asemenea greve ivite în sânul acestui Înalt corp bisericesc, n-au fost potolite de fostul Ministru de Culte, decât prin închiderea Sântului Sinod; şi cu toate acestea Domnia Sa, în loc de a pune capăt unei stări anormale şi unei crise nenorocite prin care trece Biserica noastră, Domnia Sa încuragiază pe membrii resvretiţi şi-i convoacă la Sinod pentru ca să iscălească acte pe basa cărora să fiu dat judecăţei.
Nu cred, Maiestate, că trebue să merit o asemenea pedeapsă, când nu sunt de fel vinovat. Le trebue cu orice chip scaunul de Mitropolit Primat.
Numai înţelepciunea şi pietatea Majestăţii Voastre, de care aţi dat dovezi, pot să pună capăt acestei stări de lucruri, păgubitoare pentru Biserica noastră.
Acestea supunându-le cu respect la cunoscinţa Majestăţii Voastre, Vă rog, Maiestate, pentru a emite decretul de închiderea Sântului Sinod spre a se linişti spiritele creştinilor. Iar eu din parte-mi asigur pe Majestatea Voastră, că până la viitoarea sesiune de toamnă, îmi voi da toate silinţele de a aplana orice neînţelegeri, ca astfel Sânta noastră Biserică, să poată prospera în linişte, sub auspiciile înţelepte ale Majestăţii Voastre.
Al Majestăţii Voastre prea plecat şi supus smerit rugător către Dumnezeu

† Ghenadie Mitropolit Primat

RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

THE INTERNATIONAL RECOGNITION OF THE ROMANIA’ STATE INDEPENDENCE

Abstract

After the Treaty of Berlin (July 13, 1878), the Romanian authorities tried to fulfill the conditions stipulated in the Treaty for the recognition of the Romanian state independence by the Great Powers. These conditions were: to cede the southern Bessarabia to Russia and taking in possession by Romania of the Dobroudja district, to concede citizenship to all foreigners without difference of confession, and, like a collateral condition, redeem of the Romanian railroads from the German shareholders.

Termeni cheie: România, Marile Puteri, independenţă, Tratatul de la Berlin, diplomaţie
Key words: Romania, Great Powers, independence, Treaty of Berlin, diplomacy

Pentru a se conforma voinţei colective a Europei exprimată prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D.A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879.
Sesizând eforturile diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea independenţei înainte şi doar cu un simplu angajament al aplicării art. 44, Maiorescu ţinea să sublinieze că moţiunea era un subterfugiu, pentru a lăsa impresia că se execută ceva, dar în realitate nu se executa. În opinia sa trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări. Făcând abstracţie de raporturile reci „care au afectat în mod dureros pe adevăraţii prieteni ai României”, Ţarul era dispus să reia „bunele relaţii tradiţionale cu această ţară, care nu va avea niciodată de suferit, nici cea mai mică atingere” .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Pe aceeaşi linie se înscrie şi decizia Consiliului de Miniştri, după o prealabilă sondare a atitudinii Puterilor europene, ca Domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală (9/21 septembrie 1878). Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român la Viena, era însărcinat a afla poziţia Austro-Ungariei faţă de acordarea titlului de Rege lui Carol I. Atunci, Contele Andrássy declarase că un asemenea titlu nu poate fi recunoscut, întrucât românii din Transilvania „pourraient croire que leur Souverain n'est plus à Vienne, mais à Bukarest” . În noua conjunctura creată de Tratatul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât şi celelalte Puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoaşterea titlului de Alteţă Regală .
Astfel, se declanşează o nouă şi persistentă campanie diplomatică menită a determina Puterile europene să numească la Bucureşti trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, acţiune ce ar fi reprezentat, de fapt, „forma exterioară şi consacrarea definitivă a independenţei noastre” .
Cea mai receptivă la propunerea avansată de Guvernul princiar fusese diplomaţia de la Viena, care încă din iulie 1878 oferea asigurări în acest sens, lui Ion Bălăceanu fiindu-i recunoscută, două luni mai târziu, calitatea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Tot în luna septembrie 1878, contele Hoyos era numit în aceeaşi calitate la Bucureşti .
Exemplul Cabinetului austro-ungar era secondat în aceeaşi lună de Rusia – satisfăcută de efectuarea schimbului teritorial prevăzut în Tratatul de la Berlin –, Guvernul de la St. Petersburg acordând reprezentantului său la Bucureşti, baronul Stuart, rangul, ceva mai modest, de ministru rezident, pentru ca în luna noiembrie 1878, generalul Ioan Ghica să fie primit în audienţă de Ţarul Alexandru al II-lea în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar .
Ulterior, în decembrie 1878, Imperiul Otoman s-a arătat şi el dispus a relua relaţiile diplomatice cu statul român independent, pe bază de reciprocitate, fiind acreditat la Constantinopol ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar Dumitru Brătianu, iar la Bucureşti Suleiman Bey .
Mai puţin fructuoase se vor dovedi demersurile româneşti pe lângă Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra şi Roma. Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta „cu rigurozitate” prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă , precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine „o promptă evacuare a trupelor” .
Nici la Londra sau Paris nu existau sentimente mai bune, Cabinetul francez, de pildă, declarându-se nesatisfăcut de ritmul în care autorităţile române înţelegeau să transpună în practică art. 44 din Tratat, referitor la egalitatea în drepturi civile şi politice a străinilor de alt rit decât cel creştin. Ostilitatea diplomaţiei de la Quai d'Orsay şi admonestările repetate, ce aminteau de perioada garanţiei colective, au fost de natură a provoca indignare la Bucureşti. Într-o lungă notă confidenţială adresată reprezentantului nostru la Paris, şeful diplomaţiei române, Mihail Kogălniceanu, ţinea să constate că „prezenţa amicală la Bucureşti şi activitatea luminată a unui ministru plenipotenţiar francez ar avea pentru soluţionarea fericită a problemei în discuţie (aplicarea art. 44 - n.n.) mult mai multă greutate decât presiunea exercitată de la distanţă sub formă de predici” .
Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880 .
Cât priveşte atitudinea Guvernului de la Roma, deşi iniţial conferise reprezentantului său rangul de ministru plenipotenţiar, în faţa atitudinii Angliei, Franţei şi Germaniei, observa că nu poate nesocoti voinţa acestora şi, prin urmare, întârzia să înainteze scrisorile de acreditare lui Fava . Aşadar, se poate lesne constata că recunoaşterea independenţei României, privită din unghiul de vedere al Cabinetelor europene, era subsumată soluţionării şi aplicării clauzei referitoare la acordarea de drepturi civile şi politice, indiferent de religie. Cu alte cuvinte, rezolvarea „chestiunii evreieşti” .
Lunile care au precedat Congresul de pace de la Berlin fuseseră marcate şi de o intensă activitate a organizaţiilor şi personalităţilor israelite în favoarea emancipării co-religionarilor din Balcani. Un rol considerabil în acest sens i-a revenit lui Gerson Bleichröder, care a întreprins demersuri – dublate adeseori şi de presiuni – pe lângă Curţile europene în vederea includerii în Tratatul de pace a unor clauze de natură să garanteze drepturile civile şi politice ale evreilor din Serbia, Bulgaria şi România . Vom reuşi astfel să ne explicăm de ce Bleichröder, îi scria cu încredere bunului său amic Adolphe Crémieux, cu o săptămână înainte de inaugurarea lucrărilor Congresului, că „România va fi silită să admită emanciparea evreilor” .
Într-adevăr, aşa cum am observat deja, plenipotenţiarul francez la forumul european, el însuşi presat de familia Rothschild din Paris , luase iniţiativa în acest sens. Potrivit art. 44 din Tratat, în România „deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice”.
Transpunerea în practică a respectivei clauze impunea, însă, revizuirea art. 7 din Constituţie de către Camerele legislative reunite, ceea ce va provoca evidente nelinişti şi insatisfacţii. Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea „neamicală” a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de „problema israelită” ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani.
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea „cu naturalizarea câtorva evrei”, iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
În Mesajul tronului de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legislative din 15/27 noiembrie 1878, Carol I evidenţia noua poziţie a României de stat independent, cu drepturi depline în marea familie a ţărilor europene. Sarcina parlamentarilor era aceea de a stabili necesitatea revizuirii Constituţiei, pentru a elimina acel principiu al inegalităţii politice pe motive religioase, care „nu mai concordă cu luminile secolului” . În acelaşi sens, P. P. Carp, de pildă, declara că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi numai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Tratatului de la Berlin”. Prin urmare, omul politic conservator propunea suprimarea art. 7, pentru ca apoi să se cerceteze şi mijloacele necesare pentru soluţionarea „chestiunii evreieşti” .
Atmosfera tensionată din Camere şi permanentele acuze privind eşecul diplomatic suferit la Berlin impuneau o remaniere guvernamentală, ministrul de Externe M. Kogălniceanu, ţinta atacurilor opoziţiei, fiind sacrificat şi înlocuit cu Ion Câmpineanu . Principala preocupare a executivului va fi aceea de a crea condiţiile necesare revizuirii Constituţiei, astfel că la 17 ianuarie 1879, Ion C. Brătianu făcea o declaraţie oficială în Parlament în acest sens . Atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul îşi manifestau acum disponibilitatea de a lua în dezbatere propunerea de revizuire . Guvernul se va îngriji, în paralel, de trimiterea mai multor misiuni diplomatice în capitalele europene pentru a explica poziţia sa favorabilă soluţionării „problemei evreieşti” şi a grăbi, astfel, recunoaşterea independenţei .
În Parlament atmosfera nu va fi nici pe departe liniştită, existând interese divergente între diferitele grupări politice. În Adunarea Deputaţilor, omul politic junimist Titu Maiorescu, prin intermediul unei interpelări, solicita lămuriri în privinţa procedurii de revizuire a art. 7, cu atât mai mult cu cât constata că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti, plecase în misiune în capitalele europene pentru a obţine recunoaşterea independenţei, înainte de îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 44 din Tratat. Recunoaşterea independenţei s-ar fi obţinut mult mai repede dacă s-ar fi convocat de urgenţă Adunările de revizuire, renunţându-se la interminabilele dispute şi tergiversări din Parlament.
Intenţia Guvernului era aceea de a evita pe cât posibil o nouă bulversare a opiniei publice, sensibilă în privinţa „chestiuni evreieşti”, şi aceasta în condiţiile în care în mentalul colectiv persista amărăciunea provocată de pierderea sudului Basarabiei, iar relaţiile ruso-române se acutizaseră ca urmare a concepţiilor diferite asupra stabilirii frontierei sud-dobrogene.
De aici strădaniile premierului I. C. Brătianu de a demonstra în ambele Camere că Puterile europene au enunţat, prin Tratatul de la Berlin, doar un principiu şi nicidecum nu au impus acordarea naturalizării în masă a evreilor din România. O realitate se cerea recunoscută, aceea că prin prevederea inclusă în art. 7 s-a făcut mult rău, fără a oferi în schimb „cel mai mic bine”. Cu toate acestea, România a continuat să fie atractivă pentru evreii din imperiile vecine, numărul acestora crescând simţitor până la războiul de independenţă. Celor care invocau concurenţa elementului evreiesc şi criticau cercurile guvernante favorabile modificării art. 7, primul ministru le reproşa că nu făcuseră, de fapt, nimic concret pentru a garanta interesele economice şi sociale româneşti prin crearea unor instituţii de credit solide. Cât priveşte aşa-numitele acuze că ar fi existat anumite angajamente ale executivului în faţa străinătăţii, acestea nu au existat. Dimpotrivă, mesagerii României au căutat să convingă, în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin, pe unii reprezentanţi ai Alianţei Israelite că inserarea în tratatul de pace a unei clauze privind emanciparea evreilor ar fi o mare greşeală, mai ales pentru coreligionarii lor din România, şi ar leza astfel demnitatea naţională. Din păcate, din considerente mai presus de putinţa delegaţilor români, forul european a adoptat deciziile binecunoscute. Relevând aceste crude realităţi, primul ministru a reuşit să obţină din partea Camerei voturile necesare acţiunii de revizuire .
Şi în Senat persista ideea eronată că jertfele umane şi materiale, precum şi eroismul de care au dat dovadă românii pe câmpul de luptă ar constitui argumente suficiente în ochii diplomaţiei europene pentru recunoaşterea independenţei României, fără a mai fi necesară modificarea art. 7 din Constituţie . Pentru Vasile Boerescu, art. 44 din Tratatul de la Berlin, conţinea două părţi. Prima, se referea la faptul că doar evreii indigeni, născuţi în ţară şi fără vreo protecţie străină, se vor bucura de drepturi civile şi politice, fără a se indica şi modalitatea în care se va face emanciparea. În opinia sa, nu se solicita nicăieri a se recunoaşte evreilor supuşi străini drepturi politice, drepturi de care nu se bucură nici măcar străinii creştini. Partea a doua a respectivului articol avea în vedere, într-adevăr, pe toţi străinii care nu erau de religie creştină, dar se referea la libertatea cultului, la tratarea pe picior de egalitate din acest punct de vedere. Aşadar, temerile în privinţa împământenirii a peste 500.000 de israeliţi nu se justificau, numărul evreilor indigeni fiind cu mult mai mic, poate de câteva mii sau zeci de mii . În acelaşi timp, ca fost diplomat şi bun cunoscător al situaţiei internaţionale, Vasile Boerescu evidenţia şi pericolul la care s-ar expune ţara în eventualitatea în care nu s-ar ţine cont de hotărârile forului european de la Berlin, şi anume acela de a ni se impune o soluţie care, cu siguranţă, nu va fi pe placul nimănui . Pe de altă parte, oferind asigurări că nu s-a pus niciodată problema unei naturalizări în masă a evreilor şi avertizând că cel mai mare pericol nu trebuie căutat în afară, ci în interior, în certurile şi dezbinarea dintre parlamentari, I. C. Brătianu înclina din nou balanţa în favoarea Guvernului şi obţinea adeziunea majoritară a senatorilor pentru acţiunea de revizuire .
Aşa cum sublinia şi Carol I în mesajul de deschidere a sesiunii extraordinare a Camerelor de revizuire, la 22 mai/3 iunie 1879, Puterile europene ne-au solicitat, pentru a ne admite în concertul statelor independente, a ne conforma ideilor înaintate care predominau în ţările civilizate, fără a ne impune însă o soluţie absolută, contrară intereselor noastre vitale. Înlăturarea restricţiilor din art. 7, potrivit cerinţelor vremii, se impunea de la sine, nu era altceva decât „o datorie imperioasă”, misiunea parlamentarilor fiind aceea de a asigura interesele noastre în interior şi poziţia României în raporturile internaţionale .
Cum era de aşteptat, şi de această dată obiecţiile vin din toate direcţiile, din toate partidele şi grupările politice parlamentare. Disputele de la nivelul tribunei Parlamentului şi din presă sunt adeseori pasionale. Limbajul îmbracă pe alocuri un caracter radical, ceea ce nu înseamnă că el izvorăşte din intoleranţă religioasă sau din presupuse sentimente antisemite. Trebuie avute în vedere, atunci când încercăm să înţelegem şi să explicăm această situaţie tensionată, dramatică, mai multe circumstanţe atenuante: dezamăgirea provocată românilor de atitudinea Puterilor europene, eşecul campaniei diplomatice pentru recunoaşterea imediată a independenţei, ştirbirea integrităţii teritoriale, amestecul extern în modificarea legislaţiei interne, presiunile exercitate asupra cercurilor conducătoare de la Bucureşti. În această ultimă privinţă, trebuie amintit faptul că, la un moment dat, s-a convocat chiar şi o conferinţă a ambasadorilor la Viena pentru a stabili mijloacele menite a soluţiona chestiunea emancipării evreilor din România. Reprezentantul austro-ungar avea să fie mandatat a consilia cabinetul de la Bucureşti să înlocuiască pur şi simplu art. 7 din Constituţie cu textul integral al art. 44 din Tratatul de la Berlin. Se mergea şi mai departe, reprezentanţii german şi englez declarând că în caz contrar, ţările lor vor apela fie la sultan, în calitate de suzeran al României, fie vor căuta o altă modalitate . De altfel, presiunile Germaniei mergeau până acolo încât cancelarul Bismarck încercase realmente să convingă diplomaţia austro-ungară că în eventualitatea în care Guvernul român nu soluţionează problema executării art. 44 din Tratatul de la Berlin, se impunea necesitatea întrunirii unei conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol, România urmând a fi socotită în continuare sub suzeranitate otomană. Un astfel de demers avea să fie respins de contele Andrssy, după cum va fi refuzată şi propunerea unui demers colectiv energic. În acest sens, diplomaţia vieneză ţinea să avertizeze cercurile conducătoare de la Bucureşti asupra pericolelor care planau asupra României dacă problema executării art. 44 va fi amânată sau respinsă de Parlament .
După constituirea unui Guvern de colaborare la 11 iulie 1879 , tot sub preşedinţia lui Ion C. Brătianu, programul executivului susţinut în faţa parlamentarilor preciza clar că soluţia avută în vedere pentru revizuirea art. 7 era aceea a naturalizării individuale care exclude orice categorie, cu restricţii speciale pentru dobândirea proprietăţii rurale . Imediat, ministrul de Externe Vasile Boerescu trimitea o circulară reprezentanţilor diplomatici români în străinătate făcând cunoscut programul noului Guvern şi explicând intenţiile acestuia de a se conforma art. 44 din Tratatul de la Berlin. Revizuirea art. 7 din Constituţie comporta, pe de o parte, aspecte de ordin internaţional, care rezultau din Tratatul de la Berlin şi care cuprindeau principiile generale ale civilizaţiei moderne, iar pe de altă parte, aspecte de ordin strict intern, care rezultau din interesele naţionale şi economice ale naţiunii române. Ministrul de Externe preciza că nimeni nu contesta în România introducerea în dreptul nostru public a principiului potrivit căruia „deosebirea de convingere religioasă nu va putea constitui un obstacol pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor politice şi civile”, după cum naturalizarea nu poate fi decât individuală şi cu excluderea categoriilor, ca urmare a situaţiei particulare a ţării, majoritatea evreilor având statutul de supuşi străini. În privinţa efectelor retroactive ale principiului enunţat, naturalizarea deodată a peste 150.000 de evrei indigeni „ar însemna să dăm o grea lovitură tuturor intereselor economice ale ţării, să dăm un nou imbold simţului conservării, să tulburăm conştiinţele şi să exasperăm pe cei mai timoraţi, ar însemna cu siguranţă să-i aducem pe cetăţeni la disperare, să-i împingem la revoltă şi la Dumnezeu ştie la ce alte nenorociri”. Or, o astfel de responsabilitate nu şi-o putea asuma nici Guvernul actual, nici oricare altul . Într-o altă circulară se afirma că în egală măsură se vor întocmi şi listele cu acei evrei, supuşi români, consideraţi asimilaţi cu cetăţenii români şi socotiţi demni de a dobândi naturalizarea cu dispensă de stagiu. În privinţa Dobrogei însă, toţi locuitorii vor fi trataţi pe picior de egalitate, fără deosebire de religie sau confesiune .
Extrem de semnificativ în privinţa presiunilor exercitate de Puterile europene pentru aplicarea art. 44 din Tratatul de la Berlin este un raport al lui D. A. Sturdza, ministrul de Finanţe, din 22 iulie 1879 . În urma unei călătorii pe care a întreprins-o la Berlin şi a întrevederilor avute cu anumite oficialităţi germane şi reprezentanţii Puterilor europene, D. A. Sturdza aducea la cunoştinţa celorlalţi miniştri că: „A rezista Europei, ar fi pentru moment, a sili pe Europa a executa ea însăşi decisiunile tratatului într-un mod coercitiv şi umilitor pentru România”. Cerinţa absolută era ca Guvernul princiar „să recunoască francamente şi imediat dispoziţiunile tratatului de Berlin care o privesc”. Prin urmare, aplicarea în practică a cerinţelor Puterilor europene s-ar reduce la trei acte legislative separate, însă votate simultan în Parlament. În primul rând, textul art. 7 din Constituţie ar trebui înlocuit cu următorul: „Religiunea nu este un obstacol pentru a se bucura şi exercita drepturile civile şi politice. Legi speciale vor determina aplicarea acestui principiu. Dreptul de a cumpăra proprietăţi rurale este legat de drepturile politice. Drepturile câştigate sunt menţinute şi respectate. Calitatea de român se capătă prin dispoziţiunea art. 16 din Codul civil şi se pierde după regulile determinate de legi în genere”.
În al doilea rând, trebuia să se stabilească un număr oarecare de persoane care să dobândească împământenirea şi care ar fi clasate pe categorii:
1) acei care au satisfăcut cerinţele legii militare şi au servit sub drapel;
2) acei care au obţinut diplome universitare în România;
3) acei care au obţinut diplome de bacalaureat în România;
4) acei care au absolvit în România cursurile gimnaziale şi liceale;
5) acei care au obţinut diplome universitare în străinătate, dar care îşi exercită profesia lor în ţară;
6) acei care au făcut donaţii statului român;
7) acei care au înfiinţat în România stabilimente de binefacere şi educaţie;
8) acei care au scris şi tipărit o lucrare în limba română;
9) acei care au înfiinţat sau posedă stabilimente importante de industrie sau comerţ;
10) în fine, urmau a fi dispensaţi de stagiul de 10 ani acei străini care s-au născut şi au crescut în România, iar pentru cei care aveau domiciliul în ţară de zece ani şi nu fuseseră supuşi unei protecţii străine în toată această perioadă beneficiau de o reducere la cinci ani a stagiului.
D.A. Sturdza era autorizat a preciza că aceste puncte reprezintă limita minimă a cerinţelor Puterilor europene pentru a considera Tratatul de la Berlin ca recunoscut şi executat de România. Numai atunci Franţa, Anglia, Germania şi Italia ar recunoaşte imediat statul român independent.
Însuşi ministrul de Externe, pentru a acorda o mai mare greutate bunelor intenţii ale Guvernului român, va întreprinde în perioada august-septembrie 1879 o călătorie în principalele capitale europene . Rezultatele nu erau deloc pe măsura aşteptărilor, situaţia fiind încă precară. Naturalizarea individuală fără categorii nu întrunise adeziunea Franţei, Angliei şi Germaniei. Cât priveşte Austro-Ungaria, aceasta manifesta o „simpatie platonică”, amânând, de fapt, trimiterea la Bucureşti a ministrului plenipotenţiar şi declarând că nu se poate separa de celelalte Puteri. Rusia, fără a combate propunerile românilor, se menţinea în expectativă, iar Italia afişa aceleaşi sentimente platonice ca şi diplomaţia de la Viena, fiind total neputincioasă şi subordonată sfaturilor venite de la Berlin de a urma celelalte Puteri .
În acest context, cancelarul german va profita de „chestiunea evreiască” pentru a soluţiona o alta, care interesa direct cercurile financiare germane, anume chestiunea răscumpărării căilor ferate române. Astfel, Bismarck îi transmitea reprezentantului român la Berlin, Vârnav-Liteanu, că în eventualitatea în care premierul Ion C. Brătianu va rezolva în Parlament chestiunea căilor ferate, poate conta pe sprijinul Germaniei în privinţa înlăturării oricăror obstacole care s-ar ivi la Paris sau Londra în privinţa recunoaşterii independenţei sau a altor chestiuni. Rugămintea lui Bismarck era aceea ca premierul român să uzeze de toate mijloacele „în favoarea unei soluţiuni potrivite a chestiunii israelite”, pentru a nu-i îngreuna sarcina de a îndemna celelalte cabinete de a recunoaşte independenţa României .
Dincolo de dificultăţile externe menţionate, proiectul guvernamental urma să treacă proba de foc a dezbaterilor parlamentare în sesiunea extraordinară din septembrie 1879 . Prezentând proiectul de lege guvernamental reprezentantului român la Viena, Vasile Boerescu menţiona că era singura posibilitate de a concilia exigenţele Puterilor europene şi interesele legitime ale ţării. Guvernul se angaja că va depune toate eforturile necesare pentru reuşita proiectului în Camerele de revizuire, ceea ce era doar o probabilitate şi nicidecum o certitudine .
Fără a mai stârni atât de aprige confruntări de opinii, soluţia guvernamentală avea să fie adoptată, cu anumite modificări de formă, la 6 octombrie 1879 în Adunarea Deputaţilor şi la 11 octombrie în Senat, împreună cu tabelele celor 1.074 de evrei împământeniţi în bloc (883 dintre aceştia participând, în unităţi active sau de rezervă, la campania militară din 1877-1878) . O ultimă tentativă a opoziţiei de a introduce un amendament privind necesitatea întrunirii a două treimi din voturi pentru acordarea individuală a naturalizării fusese anihilată, în cele din urmă prevăzându-se majoritatea simplă . Textul noului art. 7 avea următorul conţinut: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, însă cel care solicita naturalizarea trebuia să îndeplinească anumite condiţii:
- să adreseze Guvernului o cerere în acest sens, în care să arate capitalul ce posedă, profesia sau meseria ce o exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România;
- va trebui să locuiască în România zece ani şi să dovedească faptul că este folositor ţării.
În afara celor împământeniţi colectiv, mai erau scutiţi de acest stagiu de zece ani următorii: cei care deţineau stabilimente mari de comerţ sau de industrie, cei care se remarcaseră prin invenţii utile sau talente distinse şi cei care s-au născut şi crescut în România, din părinţi stabiliţi în ţară şi care nu se aflaseră sub vreo protecţie străină .
Naturalizarea individuală va fi considerată de contemporani o soluţie conformă cu realităţile şi particularităţile societăţii româneşti din acea vreme, fără a abdica de la suveranitatea ţării, de la demnitatea ei şi de la principiile dreptului intern . Naturalizarea individuală, alături de cea în bloc a celor 1.074 evrei, a reprezentat o soluţie menită a nu provoca inutile tulburări interne, când independenţa României nu era încă recunoscută de anumite Puteri europene.
Ca urmare a acestui vot al Camerelor române, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879) . Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea „chestiunii căilor ferate” .
Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea acum de satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani, aducem aminte aici câteva aspecte legate de această „chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp de peste un deceniu . Încă de la începutul domniei, Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava-Iaşi-Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti-Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atât de vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român.
Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor, falimentul fiind prilejuit de speculaţiile bancare şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma conflictului militar franco-prusac. Astfel, Guvernul liberal moderat al lui Ion Ghica şi însuşi Domnitorul devin ţinta atacurilor opoziţiei. Paralel, diplomaţia de la Berlin exercita serioase presiuni la Bucureşti în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni, respingând, în acelaşi timp, proiectul Guvernului român de reziliere a concesiunii Stroussberg şi constituire a unei Societăţi a acţionarilor sau de răscumpărare a căilor ferate de către statul român.
Cancelarul Bismarck avea să meargă atât de departe în protejarea acţionarilor germani încât s-a adresat Porţii, ca putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate şi a refuzat pentru un timp a recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. Abia în octombrie 1871, în urma unui arbitraj, se constituia Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Gerson Bleichröder şi Adolf Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările, partea română achitând dividendele restante şi garantând o dobândă de 5% pe an.
Un nou puseu în evoluţia acestei chestiuni se manifestă la începutul anului 1875, când Societatea acţionarilor solicita statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Parlamentul român propunea răscumpărarea parţială a căilor ferate, proiect neacceptat însă de acţionari, care din nou apelează la sprijinul cancelarului german, acesta din urmă ameninţând de această dată cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu se iau în consideraţie pretenţiile acţionarilor germani. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează, una din cauze reprezentând-o agravarea „crizei orientale”, fiind reluată în cursul anului 1878.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată, în iulie 1879, şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care „nu pot fi trecute cu vederea”, printre acţionari numărându-se „domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!” . La rândul său, Radowitz îi declara lui Sturdza că Germania nu poate susţine România atâta vreme cât nu este reglementată chestiunea căilor ferate. O dată soluţionată problema, românii vor găsi la Berlin un amic sincer, gata a-şi oferi sprijinul pentru a depăşi obstacolele. Întrucât România îşi manifesta temerea faţă de politica dominantă a Rusiei, era necesar să-şi reglementeze situaţia faţă de Europa, respectând cerinţele Tratatului de la Berlin, pentru a intra cu drepturi depline în familia europeană şi a se bucura de beneficii. Şi cum România urma să constituie un factor deloc neglijabil în evoluţia ulterioară a „problemei orientale”, ea trebuia să se apropie de Austria, fără a provoca Rusia .
În a doua jumătate a anului 1879, pretenţiile acţionarilor germani deveniseră însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că „domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt”, o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia „o calamitate pentru ţară” şi, în acelaşi timp, „un dezastru financiar pentru stat” . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative – printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti –, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani . Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care nu obţinea o satisfacţie completă într-o chestiune care angaja demnitatea sa. Această perspectivă, îl avertiza Haymerle pe Ion Bălăceanu, ar antrena consecinţe grave pentru România, premierul Brătianu fiind sfătuit să uzeze de toată influenţa sa asupra Camerei şi Senatului şi de toate mijloacele constituţionale pentru a degaja responsabilitatea Guvernului român faţă de Germania .
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român – a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia –, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor germani, adoptând legea pentru cedarea către statul român a căilor ferate din partea Societăţii Acţionarilor (ianuarie 1880) . Suma prevăzută pentru totalitatea titlurilor emise de statul român era fixată la 237.500.000 franci, amortizabilă în 44 de ani, garantată cu ipoteca asupra întregii reţele de căi ferate Roman-Vârciorova şi venitul net al monopolului tutunului. Acţiunile erau schimbate în obligaţiuni de stat, cu o dobândă de 6% pe an, dividendele fiind de 8% pentru acţiunile prioritare şi 3,3% pentru acţiunile primitive. Acţiunile prioritare urmau a fi amortizate până în anul 1943, iar cele primitive până în anul 1961 . Aşadar, „afacerea căilor ferate” lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare, aşa cum s-a putut observa, în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală .

Recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei constituţionale ereditare (1866-1867)

Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română".
Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă - în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti - a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti. Întrucât ştiri alarmante de aceeaşi natură erau transmise de Al. G. Golescu, reprezentantul Guvernului român în capitala otomană, se întrunea de urgenţă la Bucureşti un Consiliu de Miniştri, la care avea să participe şi Carol I. După aproape patru ore de discuţii, se stabilea mobilizarea imediată a trupelor. Măsura urma să fie comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane.
Într-o nouă şedinţă a Conferinţei de la Paris din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc - în urma unor dezbateri contradictorii - a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I.
Pe măsură ce zvonurile privind o iminentă intervenţie a trupelor turceşti dincolo de Dunăre cresc în intensitate, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor.
Pe de altă parte, reprezentantul Turciei la Londra încerca să convingă oficialităţile britanice de oportunitatea unor măsuri coercitive, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au încălcat tratatele internaţionale ce confirmaseră suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. În opinia diplomatului otoman, această situaţie nu reprezenta doar o încurajare la revoltă a celorlalte provincii din Turcia europeană, ci chiar o insultă la adresa Sultanului, al cărui prestigiu în faţa supuşilor săi, deopotrivă musulmani şi creştini, ar fi serios afectat.
Aşa cum observa ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar determina redeschiderea "problemei orientale", acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine aflate sub dominaţia otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre. Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese.
Invocând astfel de argumente, Cabinentul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident pentru toată lumea că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol.
Cancelarul Bismarck - în momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României - sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg, însă o asemenena intenţie nu se putea concretiza deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu ar fi permis ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului.
Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile coducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costa-Foru. Odată ajunşi în capitala Imperiului, la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi Contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.
Incontestabil, revelatoare pentru poziţia Rusiei în "chestiunea română" au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia celorlalte Curţi europene.
Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că reprezentantul său va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune. O asemenea măsură - în opinia sa - ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii.
Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia îşi manifestase îngrijorarea faţă de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca continuu atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, ar fi de dorit ca Principele Carol să renunţe la colaboratorii săi din Guvern, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, etichetaţi drept "revoluţionari" şi "demagogi". Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza.
Având în vedere religia Principelui Carol, Mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată - în opinia sa - de reformele precedentului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, Contele Tolstoi.
În urma acestor întrevederi, Gorceakov avea să acorde o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară potrivit căreia, după dizolvarea Conferinţei de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. Totodată, sublinia disponibilitatea Cabinetului de la Petersburg de a-l recunoaşte pe Prinţul Carol de Hohenzollern, în măsura în care se va garanta menţinerea ordinii publice şi vor fi înlăturate pericolele ce ar ameninţa religia naţională. Delegaţia română va oferi asigurări în sensul reglementării problemelor ce au constituit subiectul convorbirilor, declarându-se satisfăcută de atitudinea şi promisiunile cancelarului Gorceakov. La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris, Budberg, primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei.
Poziţia obstrucţionistă a Porţii faţă de recunoaşterea lui Carol I era puternic încurajată de Austria, care se declarase favorabilă iniţierii unor măsuri coercitive în Principate. Perspectiva izbucnirii conflictului austro-prusian, mobilizarea şi preluarea conducerii trupelor române de către Carol I, instituirea taberei militare la Sabar (la 30 de km la sud de Bucureşti), toate acestea au fost de natură să genereze evidente nelinişti şi nemulţumiri la nivelul cercurilor guvernamentale de la Viena.
Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania. Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena.
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român. În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent.
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud". Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Intervenţia militară în Principate a putut fi evitată şi datorită sprijinului constant şi eficient al diplomaţiei franceze, îndeosebi ambasadorul de la Constantinopol, Moustier, exercitând serioase presiuni asupra Porţii. Însuşi Împăratul Napoleon al III-lea promitea - în cursul unei audienţe acordate agentului României la Paris, Ion Bălăceanu - să uzeze de întreaga sa influenţă în favoarea recunoaşterii, în condiţii onorabile, a lui Carol I de către Puterea suzerană.
Surprinzător este faptul că diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, ministrul de Externe britanic, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan. Preocupările privind "chestiunea română" aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil.
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale "până la ultima limită". În acelaşi timp, Dumitru Brătianu era trimis în Serbia pentru a afla poziţia acesteia în eventualitatea unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. Curtea suzerană, tot mai izolată după înfrângerea Austriei şi intuind adevăratele scopuri ale politicii ţariste, va adopta o poziţie mai conciliantă. Ea se arăta dispusă a renunţa la intervenţia militară, avansând condiţiile pentru recunoaşterea Domnitorului. Exista temerea la Constantinopol că Austria înfrântă ar putea primi, în schimbul cedării Veneţiei către Italia, compensaţii teritoriale în sud-estul Europei (Bosnia şi Herţegovina), ceea ce ar fi periclitat grav unitatea Imperiului otoman.
Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.
Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. Este perioada în care diplomaţia otomană îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu însăşi posibilitatea menţinerii în continuare a garanţiei colective europene asupra Principatelor. O asemenea stare de nelinişte era alimentată de solicitarea oficială de închidere a Conferinţei venită din partea reprezentantului rus la Paris, Budberg comunicând faptul că Imperiul rus îşi rezervă de acum încolo libertatea de acţiune.
Noua situaţie creată va îndemna Poarta să sondeze cercurile diplomatice franceze şi britanice, exprimându-se temerea că un angajament direct între ea şi Principate va duce, în cele din urmă, la anularea în întregime a stipulaţiilor cuprinse în Tratatul de la Paris din 1856. Pe de altă parte, cu prilejul unei întruniri a reprezentanţilor Puterilor europene la Constantinopol s-a decis a se recomanda Porţii a nu pune în aplicare proiectul de ocupare militară a Principatelor.
În timp ce ministrul român de Externe, Petre Mavrogheni, înainta consulilor străini de la Bucureşti o notă ce reitera decizia Guvernului de a rezista la orice tentativă de invadare a teritoriului de către trupele otomane, Carol I continua să ţină sub observaţie pregătirile de apărare. Pe această linie se înscriu inspecţiile Domnitorului la Giurgiu, iar de aici la Târgovişte şi Ploieşti, ultimele două localităţi reprezentând importante puncte strategice în apropiere de Carpaţi.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania. În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin. Atât diplomaţia franceză cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii.
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate. La aceste pretenţii exagerate se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce fuseseră comunicate colegului său de la Bucureşti. Diplomatul francez lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Prinţului Carol.
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România".
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar".
Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase.
Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor. De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta, declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate. Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; "demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv", deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept "loc de adunare tulburătorilor"; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane "toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei".
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Totodată, s-a decis redactarea unui contra-proiect, anumite dispoziţii suferind modificări, iar altele fiind suprimate.
Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat - în optica diplomaţiei de la Constantinopol - un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind "germenele regalităţii".
Între timp, izbucneşte o criză guvernamentală la Bucureşti. Ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins în Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare.
Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
Politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. Spre deosebire de perioada anterioară, ambasadorul rus în capitala otomană, generalul N. Ignatiev, primea instrucţiuni să se abţină de acum încolo de a mai consilia Poarta şi de a adopta "une attitude d'observation". O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui Al. G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri - ce nu puteau veni decât din partea Rusiei - îndreptate împotriva Porţii. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii.
Negocierile privind recunoaşterea lui Carol I nu înaintau deloc, Poarta nefiind dispusă a acorda decât uşoare concesii referitoare la moştenirea în linie directă şi dreptul de a bate monede proprii, dar care să poarte un însemn turcesc, celelalte dispoziţii păstrându-şi nealterată redactarea iniţială. În asemenea circumstanţe, Consiliul de Miniştri consideră condiţiile inacceptabile, fiind trimişi la Constantinopol pentru continuarea negocierilor D. A. Sturdza şi G. Ştirbey.
Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) a fost de natură a provoca noi dificultăţi Imperiului otoman. Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugerează efectuarea unui schimb de scrisori între Carol I şi Marele Vizir.
Fără îndoială, neînţelegerile survenite între Napoleon al III-lea şi Bismarck privind anumite compensaţii teritoriale în zona Rinului se vor reflecta şi în atitudinea "mai rece" a diplomaţiei franceze, dincolo de declaraţiile amicale ale Împăratului faţă de recunoaşterea lui Carol de Hohenzollern. Nu este mai puţin adevărat că ambasadorul rus la Constantinopol, Ignatiev, afirmase necesitatea acceptării de către Poartă a tuturor dorinţelor Principatelor, cu atât mai mult cu cât nu putea rezista multă vreme evenimentelor din Creta. Atitudinea diplomatului rus era mai degrabă una de circumstanţă decât una eficientă.
Pe de altă parte, se constată o tot mai accentuată apropiere între Rusia şi Prusia după misiunea colonelului prusian Schweinitz şi cea a generalului Manteuffel la Petersburg (iulie-august 1866). În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre. Demn de reţinut că un asemenea proiect fusese deja pregătit de Gorceakov şi avizat de Ţarul Alexandru al II-lea. Discutat în cadrul unui Consiliu de miniştri, se pare în luna septembrie 1866, planul a eşuat, atât ministrul de Război cât şi cel de Finanţe considerându-l periculos în acele circumstanţe politice şi, în acelaşi timp, de rău augur pentru finanţele Imperiului. Proiectul va fi amânat, dar nu şi abandonat.
În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta, Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii străine cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci - puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic - erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români - ce se reuniseră la Cotroceni în ziua de 18/30 septembrie 1866 într-un Consiliu de Coroană prezidat de Carol I şi care a durat trei ore - declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii.
În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase lui D. A. Sturdza imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane.
Pe de altă parte, Domnitorul încerca să convingă cercurilor diplomatice de la Constantinopol că rezolvarea cât mai urgentă a "chestiunii româneşti" era în interesul Porţii, mai ales în condiţiile în care grecii stabiliţi în România au subscris sume mari de bani petru ajutorarea insurecţionarilor din Creta. Domnitorul dădea de înţeles că "n-ar mai putea să garanteze mult pentru liniştea ţării faţă de Turcia, din cauza aţâţării spiritelor", orice tergiversare a problemei recunoaşterii fiind periculoasă. Concomitent, datorită influenţei covârşitoare a diplomaţiei franceze asupra demnitarilor turci, Carol I înştiinţează pe Împăratul Napoleon al III-lea că în calitate sa de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris".
Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. Astfel, Aali Paşa se declară dispus a admite propunerea avansată de Principele României. Într-o scrisoare adresată Prinţului moştenitor al Prusiei, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în tratativele cu Poarta, rezultatul fiind socotit, în cele din urmă, satisfăcător, cu atât mai mult cu cât "suzeranitatea rămâne o formă goală fără conţinut".
Ca urmare a schimbului de scrisori ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoaşte ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare".
Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept "punct de adunare celor ce pregătesc tulburări", Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură.
Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează - pentru prima dată în ţinută oficială - Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. O asemenea modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării "chestiunii orientale".
Cabinetul de la Petersburg - urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese "încălcat" succesiv de români - îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct. Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Înainte de a întreprinde vizita la Constantinopol, Carol I va adresa o Proclamaţiune către ţară, act ce confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită compusă din personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndreaptă spre Giurgiu, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul România până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului. După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I se îmbarcă pe iahtul imperial Issedin, ce arborase pe catargul principal steagul românesc. La bordul iahtului era aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.
Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa. În aceeaşi zi, Carol I, în ţinută de general român, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl primeşte Sultanul Abdul-Aziz. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său". Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa.
Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu aceeaşi ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană.
Timp de o săptămână, Carol I se întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, care nu ezită a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate.
Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul va rămâne la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire".
În timpul întrevederii cu ambasadorii fracez şi britanic, Principele a recunoscut şi apreciat rolul important pe care aceştia l-au jucat în convingerea diplomaţiei otomane de a adopta o atitudine conciliantă. Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi". Cu prilejul celei de a doua întrevederi, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale. La rândul său, Principele "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate", costul călătoriei la Constantinopol ridicându-se la suma de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta va accepta o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească.
După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentu "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime.
Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I. Consulul rus Offenberg avea să se prezinte în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Ulterior, el va remite din partea lui Gorceakov o scrisoare datată 16/28 octombrie 1866 şi prin care se comunica intenţia Rusiei "d'entrer en communication directe" cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I ca "Domn al Principatelor Unite". Această conduită - potrivit opiniei agentului diplomatic francez la Bucureşti - se situa sub auspiciile unui plan al Imperiului rus, care, astfel, se considera eliberat de obligaţiile ce rezultau din Tratatul de la Paris, apreciere confirmată de majoritatea ziarelor ruseşti.
În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de "sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă", Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementărrii problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi "cu aer de admonestare" amintea despre imaginare intrigi poloneze pe teritoriul român. Sunt probleme asupra cărora va insista consulul Offenberg, înainte de întoarcerea sa în patrie, cu prilejul unei audienţe la Domnitorul României.
Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor "măsuri energice" împotriva uneltirilor polonezilor avea să fie bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă drept "un act de ostilitate".
La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din patea Cabinetului rus, se angaja - printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov - în sensul reglementării "mulţumitoare" a chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera "conspiraţiuni politice" împotriva statului vecin.
Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi.
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut un însemnat succes. Acesta a marcat consacrarea monarhiei ereditare costituţionale, un pas important spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.