miercuri, 25 ianuarie 2012

CAROL I ŞI POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (I)

Domeniul politicii externe este ilustrativ pentru implicarea directă a Domnitorului (Regelui Carol I) la nivel decizional, aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de la începutul domniei, se va prevala de prestigiul familiei din care provenea, Casa de Hohenzollern, şi influenţa pe care ţara sa natală, Prusia, o putea exercita la nivelul Marilor Puteri europene. Putem distinge la nivelul întregii domnii a lui Carol I, trei etape distincte în ceea ce priveşte politica externă: etapa tatonărilor Cabinetelor europene în vederea dobândirii independenţei pe cale diplomatică, etapa care cuprinde „criza orientală” din 1875-1878 împreună cu demersurile pentru recunoaşterea internaţională a independenţei României şi, în fine, etapa alianţei cu Puterile Centrale şi relaţiile cu acestea până la începutul Primului Război Mondial. În prima etapă, pe linia eforturilor întreprinse anterior de Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi, după 1866 sunt avansate numeroase iniţiative privind: recunoaşterea dreptului de a bate monedă şi de a conferi decoraţii, abolirea jurisdicţiei consulare, consacrarea titulaturii de România, dreptul de a avea reprezentanţi diplomatici oficiali în capitalele europene, de a încheia convenţii separate cu diferite state. Fără a insista asupra acestor iniţiative, precizăm că, departe de a duce la rezultatele scontate, acestea au reprezentat, totuşi, „paşi mărunţi” în direcţia lărgirii autonomiei, spre înfăptuirea năzuinţelor naţionale. Respectivele demersuri se împletesc şi cu proiectul, în care Carol I a crezut la un moment dat, privind constituirea unei „Confederaţii a statelor creştine de la Dunărea de Jos şi Peninsula Balcanică”. Factorii de decizie de la Bucureşti s-au convins însă, destul de repede, că o acţiune comună împotriva Imperiului otoman nu se putea concretiza atâta timp cât persistau serioase disensiuni, mai ales în privinţa obiectivelor naţionale, între cercurile politice sârbe, bulgare şi greceşti . Tratatul dintre România şi Serbia semnat în ianuarie 1868, precum şi sprijinul acordat de Guvernul princiar mişcării bulgare au determinat manifestarea unor vii proteste la Paris şi Viena.
Cancelarul austro-ungar Ferdinand von Beust (foto) a căutat chiar să convingă Turcia de necesitatea unei intervenţii militare. Cel puţin la fel de îngrijorată era însăşi Puterea suzerană, diplomaţia de la Constantinopol sugerând instituirea de urgenţă a unei comisii europene de anchetă menită a constata „complicitatea” României la favorizarea trecerii „bandelor bulgare” dincolo de Dunăre. Prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor – comandate de Carol I în Prusia – pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea Independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Reprezentantul britanic la Bucureşti considera că lansarea acestui proiect era destinată a obişnui populaţia cu o asemenea idee , în timp ce lordul Stanley, secretarul de stat pentru afaceri externe, sublinia dezavantajul unei astfel de soluţii pentru România, deoarece „n-ar însemna altceva decât anexarea ei de către Rusia” . Cu certitudine, ascensiunea conservatorismului pe plan european a impus multă circumspecţie cercurilor conducătoare în privinţa politicii externe româneşti. Carol I a încercat – în timpul călătoriei în Crimeea (august 1869) şi în Occident (august-noiembrie) – să sondeze atitudinea Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor, fără a fi prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. Situaţia internaţională nu era nici pe departe favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin declanşării unei acţiuni insurecţionale în Balcani . Izbucnirea războiului franco-prusian (iulie 1870), ipotetica generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei avea să determine o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”. În acest sens, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcina pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente care ţineau de linia politică a Guvernului britanic – şi care priveau menţinerea integrităţii Imperiului otoman – lordul Granville va declina propunerea emisarului român . Alarmat în legătură cu soarta sudului Basarabiei – trupe ruseşti fuseseră concentrate în apropierea Prutului – Carol I îi preciza reprezentantului austro-ungar la Bucureşti că cea mai nimerită alternativă în împrejurările date nu putea fi alta decât transformarea României într-un stat independent. Baronul Pottenburg, conştient de consecinţele unui asemenea proiect, amintea despre imposibilitatea Guvernului de la Viena de a lua iniţiativa în această direcţie . Concomitent cu acţiunea Rusiei de denunţare, în mod unilateral, a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre – ce era considerată, pe bună dreptate, la Bucureşti ca o ameninţare directă la adresa integrităţii României – se declanşează campania lui Vasile Boerescu din ziarul conservator „Pressa”, în favoarea constituirii unui Regat independent sub garanţia Puterilor europene . Această coincidenţă nu a scăpat vigilenţei consulului francez, el considerând, cu îndreptăţire, că Vasile Boerescu se inspiră din ideile personale ale Principelui Carol . Această acţiune era, într-adevăr, în strânsă conexiune cu scrisoarea Domnitorului către suveranii Curţilor garante, din 25 noiembrie 1870, în care sugera o acţiune comună a acestora. Respectivele Puteri – cu excepţia Franţei, care nu primise o scrisoare în acest sens – trebuiau să cadă de acord asupra mijloacelor considerate necesare pentru instituirea unei guvernări stabile şi puternice „eliberată de obstacolele pe care le generează regimul actual, atât în interior, cât şi în exterior (subl. ns.)” . De altfel, agentul diplomatic al Belgiei la Viena – la curent cu această iniţiativă a lui Carol I – sesiza cu perspicacitate că se urmăreşte, de fapt, „scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea mai mult nominală decât reală a Porţii” . În paralel cu demersul de mai sus, Domnitorul dorea să înainteze aceloraşi suverani, la sfârşitul anului 1870, un Memoriu amplu şi extrem de detaliat, în care se sublinia că menţinerea stării dependenţă faţă de Poartă prezenta pentru ambele părţi mai multe inconveniente decât avantaje. Cea mai bună soluţie – în optica lui Carol I – era considerată capitalizarea tributului şi neutralitatea României, sub egida comună a Puterilor europene . Resorturile intime ale demersului princiar au fost sesizate şi de diplomaţia otomană, care nu va ezita să ameninţe cu retragerea ambasadorului său de la Conferinţa întrunită la Londra în cazul în care pe ordinea de zi avea să figureze şi „chestiunea românească” . O nouă etapă în politica externă a României începe să se contureze cu o mai mare claritate pe măsura apropierii între cele trei monarhii conservatoare: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia. Astfel, la începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun . O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului la Viena şi Ems (iunie-iulie 1873). Profitând de ocazie, Carol I va expune succint lui Andrássy greutăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi intenţia de a proclama Independenţa. Oarecum surprins de această destăinuire făţişă, cancelarul austro-ungar reliefa eventualitatea ca România independentă să rămână „în aer” ; cu alte cuvinte, fără garanţia colectivă acordată prin Tratatul de la Paris. Domnitorul ţinea în mod deosebit să aducă în discuţie un subiect delicat pentru monarhia dualistă, anume situaţia românilor transilvăneni, solicitând drepturi egale cu cele ale croaţilor. Totodată, propunea încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria, un pas important în accentuarea independenţei ţării.
În timp ce contele Andrássy oferea asigurări că monarhia dualistă „nu ar vrea să anexeze România”, Împăratul Franz-Iosif (foto) îi recomanda lui Carol I „să lucreze în toate chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă şi prudenţă” . Sondând, în egală măsură, poziţia Germaniei şi Rusiei, Carol I s-a convins, dincolo de amabilităţile de circumstanţă, de atitudinea echivocă a celor trei „Curţi nordice” faţă de planurile de independenţă. De remarcat că demersurile lui Carol I coincid cu o nouă campanie declanşată în cotidianul „Pressa”, ce era apreciat de girantul Consulatului francez la Bucureşti ca „organ oficios al Cabinetului şi al Curţii” . Opoziţia constantă a Imperiului otoman în privinţa recunoaşterii dreptului României de a încheia convenţii comerciale cu Puterile străine, a stârnit reacţia vehementă a Domnitorului şi Guvernului său. Abia numit reprezentant diplomatic al Angliei la Bucureşti, Vivian a abordat, în cursul unei audienţe la palat, şi problema independenţei României. Iritat de obtuzitatea diplomaţiei britanice şi atitudinea de superioritate a consulului, Carol I avea să declare, pe un ton ferm, că el „conspiră şi va conspira împotriva turcilor atâta timp cât aceştia pretind a-l considera ca un guvernator turc, iar România ca o provincie otomană” . Un asemenea limbaj a fost de natură să-l surprindă şi pe reprezentantul francez la Bucureşti, adevăr probat de rapoartele sale. Majoritatea acestora evidenţiau că Principele Carol nu ezită „să-şi arate cu fiecare ocazie intenţia de a dobândi independenţa” . Călătoria lui Carol I în Germania şi Anglia (iulie-septembrie 1874) a avut drept scop obţinerea unui sprijin diplomatic în favoarea cerinţelor româneşti. În timp ce Împăratul Wilhelm I a evitat cu delicateţe discuţiile politice, la Londra Domnitorul constata că: „România e terra incognita şi simpatia pentru Turcia e aşa de mare încât o încercare de a dezrădăcina e fără folos” . În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente. Ambasadorul britanic la Constantinopol, fiind convins că obiectivul Principelui României era independenţa, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby de necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau serioase probleme . Deşi nemulţumite de noua lege vamală română, cu caracter protecţionist, din 1874, „Curţile nordice” – prin note identice transmise Porţii la 20 octombrie acelaşi an – îşi rezervau dreptul de a încheia direct cu statul român convenţii comerciale. De notat că propunerea Guvernului otoman de a soluţiona problema prin convocarea unei conferinţe europene fusese respinsă categoric de „Alianţa celor trei Împăraţi”. Fără a insista asupra detaliilor, ţinem să subliniem că semnarea convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875) – în pofida unor clauze economice dezavantajoase pentru partea română – a fost considerată de Carol I drept un succes al diplomaţiei noastre, chiar „germenele independenţei României” . Izbucnirea „crizei orientale”, în vara anului 1875, prin răscoalele din Herţegovina şi Bosnia , avea să impună multă circumspecţie şi discernământ din partea lui Carol I şi a cercurilor politice de la Bucureşti. Dincolo de sentimente, prudenţa şi tactul trebuiau să caracterizeze orice declaraţie oficială. Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, girantul Consulatului francez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict . Atitudinea rezervată a Guvernului de la Bucureşti faţă de evenimentele din Balcani întrunea acordul Puterilor garante, diplomaţia de la Roma, de pildă, apreciind că orice implicare a statului român ar compromite grav neutralitatea teritoriului său . O astfel de atitudine nu servea cu nimic interesele româneşti, atâta timp cât declaraţiile nu erau însoţite şi de garanţii reale privind respectarea neutralităţii României. Şi aceasta în condiţiile în care consulul rus la Bucureşti, Zinoviev, confirma posibilitatea agravării situaţiei în Orient. Pe de altă parte, agentul diplomatic român la Petersburg, Filipescu, dezvăluia Domnitorului – în urma convorbirilor purtate în decembrie 1875 cu diferite personalităţi politice – intenţia Guvernului ţarist de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei . Alarmat de aceste informaţii, Domnitorul considera necesar a sonda poziţia Austro-Ungariei, statul cel mai interesat în a stopa tendinţele expansioniste ruseşti în Peninsula Balcanică. Într-o convorbire cu reprezentantul austro-ungar la Bucureşti, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu Poarta şi necesitatea asigurării unei situaţii „conformă cu interesele şi cu demnitatea ţării”. Interlocutorul său, dând de înţeles că aprecia justeţea unor astfel de năzuinţe, socotea pripit orice demers în această direcţie, întrucât „ar putea să compromită excelenta situaţiune pe care România o ocupă astăzi” . Încă de la începutul anului 1876, Carol I ţinuse să-i precizeze consulului rus, Zinoviev, că suzeranitatea otomană era intolerabilă, jignitoare şi incompatibilă „cu angajementele morale pe care, în calitatea sa de Prinţ de Hohenzollern, şi le-a luat faţă de ţara care i-a încredinţat destinele sale” . La acea dată însă, interesul Rusiei era acela de a consilia România în direcţia unei atitudini „de abţinere”, totul rezumându-se la acordarea de sprijin moral creştinilor răsculaţi din Balcani şi, eventual, procurarea de arme pentru insurgenţi . Pe măsură ce Imperiul Otoman era tot mai intransigent în raporturile cu insurgenţii şi chiar cu Puterile europene, se contura cu o mai mare claritate perspectiva implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea de către Rusia a celor trei districte basarabene. Cum era şi firesc, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei faţă de evoluţia conflictului oriental. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără existenţa unui acord . Noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), care considera statul român ca o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului, a stârnit iritarea cercurilor politice de la Bucureşti şi reacţia Domnitorului. Acesta din urmă recomanda Guvernului adresarea unui protest energic diplomaţiei otomane, care, prin noul act constituţional, încălcase drepturile recunoscute ale naţiunii române şi consacrate pe plan internaţional . În atare împrejurări, consulul francez la Bucureşti, Frédéric Debains, îşi exprima îngrijorarea faţă de atitudinea puţin controlată a Domnitorului în problema independenţei, notând că „limbajul său împotriva Turciei este tot atât de violent ca acela al unui revoluţionar. Mirajele Coroanei României – opina în continuare diplomatul francez – îi întunecă judecata” .
Poziţia intransigentă a Sultanului Abdul Hamid al II-lea (foto) şi eşecul Conferinţei de la Constantinopol, la care se adaugă dezinteresul Cabinetelor europene faţă de soluţionarea revendicărilor româneşti, l-au determinat pe Carol I să ia în consideraţie necesitatea încheierii cât mai grabnice a unei convenţii militare cu Rusia. Marele Duce Nicolae îi scrisese lui Carol I în ianuarie 1877 că a preluat comanda trupelor ruseşti, scopul Rusiei fiind acela de a-i apăra pe creştinii oprimaţi de otomani, fără nici o intenţie de invadare, de cucerire sau de ambiţii războinice. Pentru a putea să-i sprijine pe creştini, Rusia avea nevoie de a ajunge la o înţelegere practică cu Guvernul princiar, o înţelegere pur militară, fără caracter politic, pentru a reglementa trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc .

Niciun comentariu: