14 septembrie 2009

Delimitarea frontierei de sud a Dobrogei (1878-1881)

The delimitation of the Dobroudja south border (1878-1881)

Abstract

After the Peace Congress of Berlin (1878), serious differences occur as regards the delimitation of the south border of the autonomous Principality of Bulgaria. According to art. 2 of the Treaty of Berlin (1/13 July 1878), the town Silistra was awarded to Bulgaria, which produce national discontent at Bucharest, the more so as this town have a great strategic importance. Commission for delimitation of the border, whose works were opened on 11 October 1878, will determine to award Silistra and a fortified point, known as the Arab-Tabia, to Romania, solution bitterly contested by the Russian representative for almost a year. Arab Tabia was occupied by Romanian troops which would lead to serious tensions between Romania and Russia. There is even the possibility of an outbreak of military conflict between the two sides. After lengthy debates and controversies, the Commission established, again, mostly as a border of southern Dobrogea to pass east of Silistra, and including Arab-Tabia, but Romania lost a strip of territory of 4-5 km2, which make impracticable the idea of the Romanian authorities to build in this area a bridge over the Danube. New frontier will be recognized by the Ottoman Empire until July 1881.

Termeni cheie: Diplomatie, conflict, România, Bulgaria, Dobrogea
Key words : Diplomacy, conflict, Roumania, Bulgaria, Dobroudja


După Congresul de pace de la Berlin din 1878, Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, Comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii Comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase Comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a Comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările Comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.

Niciun comentariu: