luni, 14 septembrie 2009

Evoluţia relaţiilor româno-franceze la începutul domniei lui Carol I (1866-1871)


Diplomaţia franceză a jucat un rol important nu numai în perioada premergătoare unirii Principatelor Române, ci şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă în ultimii ani Împăratul Napoleon al III-lea nu aproba actele de politică internă şi externă ale Domnitorului român. Atitudinea favorabilă a Franţei faţă de România avea să se facă simţită şi în cursul anului 1866 în direcţia alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Principe al României şi al recunoaşterii sale de către Puterea suzerană şi Puterile garante.
După răsturnarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 şi refuzul oficial din 18/30 martie acelaşi an al Contelui Filip de Flandra de a prelua tronul României, Guvernul de la Bucureşti avea să impulsioneze demersurile pentru fixarea unei alte candidaturi care să întrunească acordul Puterilor garante. În centrul preocupărilor cercurilor politice de la Bucureşti avea să situeze atragerea Franţei de partea revendicărilor româneşti. În acest sens, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român aflat la Paris, sondează poziţia diplomaţiei franceze, inclusiv cea a Împăratului Napoleon al III-lea, în privinţa desemnării unui candidat care să fie agreat de Franţa. Pe aceeaşi linie se înscria şi demersul lui Ion C. Brătianu, care comunica Guvernului de la Bucureşti, la 14/26 martie 1866, atmosfera prielnică existentă la Paris şi convingerea în posibilitatea alegerii unui Prinţ străin, cea mai bine primită candidatură fiind cea a unui Hohenzollern. La numai două zile, însuşi Ion Bălăceanu, beneficiarul unei audienţe la Palatul Tuilleries, solicita Guvernului român autorizaţia de a-l propune pe Carol de Hohenzollern, întrucât „ne-ar înfăţişa sub un aspect favorabil în ochii lui Napoleon al III-lea” .
Asupra originii noii candidaturi, în lipsa unor dovezi palpabile, planează o oarecare incertitudine. Potrivit anumitor opinii, sugestia a venit din partea omului politic francez Galhau şi fusese comunicată, încă din 1865, amicului său I. C. Brătianu. Recomandarea s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din anturajul Împăratului francez. Totodată, nu erau străine de această chestiune baronesa de Franque şi Mathilda Drouyn de Lhuys, soţia ministrului de Externe francez, persoane aflate în strânse relaţii cu familia de Hohenzollern .
Pe de altă parte, s-a susţinut că propunerea venise chiar din partea lui Napoleon al III-lea şi fusese adusă la cunoştinţa delegaţilor români prin intermediul Hortensiei Cornu . O apreciere asemănătoare regăsim şi într-un articol de fond al „Gazetei Transilvaniei”, unde se specifica faptul că însuşi Împăratul Franţei îl recomandase pe Prinţul Carol de Hohenzollern şi îl sfătuise pe I. C. Brătianu să pornească spre Düsseldorf pentru a obţine consimţământul familiei .
În Memoriile Regelui Carol I se menţionează doar că Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-lea . Toate aceste mărturii nu fac altceva decât să reflecte sprijinul, direct sau indirect, al cercurilor conducătoare franceze faţă de eventualitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite. Deşi acesta din urmă nu oferise un răspuns hotărât şi invocase necesitatea consultării Regelui Prusiei, şeful Casei de Hohenzollern, Ion C. Brătianu expedia imediat la Bucureşti o telegramă cu următorul conţinut: „Carol de Hohenzollern primeşte Coroana fără condiţiuni. S-a pus imediat în relaţiune cu Napoleon III” . Noua candidatură a fost bine cumpănită de oamenii politici români. O candidatură franceză, considerată benefică statului român, ar fi fost privită cu suspiciune de celelalte Puteri şi cu siguranţă respinsă, existând temerea modificării echilibrului european în favoarea Franţei. Candidatura Prinţului Carol, înrudit şi cu familia imperială franceză, întrunea şi adeziunea Franţei, putere ce deţinea în continuare un rol predominant în „concertul european”. Legăturile dinastice, într-o Europă monarhică, puteau juca un rol important în depăşirea dificultăţilor diplomatice.
Între timp, Conferinţa de la Paris – întrunită pentru a dezbate situaţia survenită în Principate – adoptase o declaraţie, prin care se sugera noii Adunări de la Bucureşti iniţierea procedurii de alegere a unui Domn autohton, iar în eventualitatea în care majoritatea moldovenilor s-ar pronunţa împotriva Unirii, cele două Principate urmau să se separe . Devenea limpede că o asemenea măsură era de natură a incita spiritele în ţară, astfel că reprezentantul Franţei la Bucureşti nu vedea alt mijloc de menţinere a ordinii decât admiterea Prinţului străin. Diplomatul francez aprecia cu justeţe că un astfel de principiu maschează, de altfel, ideea proclamării independenţei „dacă nu imediat, cel puţin în perspectivă”, recomandând recunoaşterea unei stări existente în fapt, soluţia fiind aceea a capitalizării tributului către Poarta otomană .
Date fiind discuţiile sterile de la masa Conferinţei şi opoziţia participanţilor manifestată faţă de alegerea unui Prinţ străin, Franţa adoptă o nouă atitudine, de compromis, la începutul lunii aprilie. Drouyn de Lhuys trimitea instrucţiuni consulului de la Bucureşti privind posibilitatea menţinerii Unirii, dar cu un Domn autohton ales pe o perioadă de 4-5 ani, după care oficialităţile române să solicite din nou Cabinetelor europene un Prinţ străin. Guvernul imperial socotea că această soluţie va fi primită favorabil de majoritatea Puterilor şi în special de Anglia şi Austria . Se avea în vedere chiar candidatura Prinţului Nicolae Bibescu sau cea a lui Grigore Basarab Brâncoveanu, ambii stabiliţi la data respectivă în Franţa . Propunerea ministrului de Externe francez reprezenta fie o manevră diplomatică menită a înlătura suspiciunile celorlalte Puteri cu privire la complicitatea lui Napoleon al III-lea în susţinerea Prinţului străin, fie o soluţie de natură a concilia interesele divergente existente în cadrul Conferinţei şi de a salva problema Unirii. O astfel de soluţie stârnise interesul Turciei şi Austriei, ambele solicitând punerea ei imediată în aplicare .
Atitudinea Franţei în această perioadă era destul de ambiguă, cu atât mai mult cu cât Împăratul Napoleon al III-lea căuta să-şi modeleze politica în funcţie de poziţia Puterilor europene. Proiectul anexării Principatelor Române la Austria , în schimbul cedării Veneţiei către Italia, nu fusese complet abandonat. Nu numai că însăşi Monarhia habsburgică a refuzat asemenea combinaţie, dar şi cancelarul Gorceakov – la curent cu astfel de negocieri – ţinea să precizeze că materializarea unei atare intenţii „serait un cas de guerre” .
Complicarea situaţiei internaţionale, ca urmare a iminenţei unui conflict austro-prusian, îl determinase pe Prinţul Carol să sondeze, prin intermediul Hortensiei Cornu, reacţia lui Napoleon al III-lea în eventualitatea acceptării Tronului României. Răspunsul primit avea să fie mai mult decât încurajator, îndemna chiar la un fapt împlinit.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă . Faţă de o asemenea atitudine, Guvernul de la Bucureşti stabilea mobilizarea imediată a trupelor, măsura urmând a fi comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se, astfel, speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane .
Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei în chestiunea orientală – odată cu izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) – şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugera guvernanţilor de la Bucureşti efectuarea unui schimb de scrisori între Marele Vizir şi Principele Carol I, în care să se regăsească acele condiţii pentru recunoaşterea acestuia ca Domnitor al României . Ambasadorul francez la Constantinopol avea chiar să declare că „România nu va putea să fie decât sau turcească sau rusească, iar interesul Franţei şi Angliei ar fi să fie turcească!” .
În condiţiile în care devenise perceptibilă reaşezarea raportului de forţe la nivel continental – ca urmare a înfrângerii rapide a Austriei de către armata prusiană –, Domnitorul României avea să tatoneze din nou atitudinea lui Napoleon al III-lea, sugerând, în decembrie 1866, necesitatea stabilirii unui acord între Franţa, Anglia şi Prusia pentru a acţiona de comun acord în afacerile Orientului. O astfel de soluţie în opinia lui Carol I ar fi reprezentat „cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale” . Numai că acum se constata o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal ca urmare a chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei .
În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris . Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica de ce revendicările româneşti vor găsi o tot mai redusă audienţă la Tuilleries, în pofida scrisorilor curtenitoare ale Domnitorului şi a speranţelor sale de a conta şi în viitor pe sfaturile amicale şi sprijinul Împăratului.
La nivelul anumitor oameni politici români, a liberalilor radicali, se considera că scopul Austro-Ungariei era acela de a ocupa România. Pentru a contracara o astfel de politică, se miza pe o înţelegere şi colaborare a lui Napoleon al III-lea cu Prusia şi Italia, linia de conduită a Guvernului princiar urmând a fi aceea de întărire a armatei . Însă, speranţele radicalilor în acest sens aveau să fie rapid spulberate de atitudinea Puterilor europene în „chestiunea Romei” . Acum aveau să se manifeste cu pregnanţă divergenţele existente între Franţa şi Italia, chiar pericolul unui conflict cu consecinţe grave în Europa .
Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora „Franţa ar fi dispusă să jertfească România” . Pe măsură ce aceste informaţii căpătau consistenţă, sporeşte şi neliniştea cercurilor conducătoare de la Bucureşti.
Pe de altă parte, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia (concretizată în martie 1868), atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton recomandau insistent Domnitorului României stabilirea de bune relaţii cu vecinul de la Răsărit . Luând în consideraţie aceste sugestii, Carol I avea să trimită o misiune diplomatică la St. Petersburg, ce va fi privită cu suspiciune în străinătate, chiar şi de cercurile politice franceze. Presa franceză bănuia că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . Girantul Consulatului francez la Bucureşti, Boyard, în urma unei întrevederi cu Ion C. Brătianu, consemna declaraţia acestuia, potrivit căreia Guvernul princiar „a trecut de partea Rusiei”. Brătianu justifica o asemenea orientare invocând atitudinea lui Napoleon al III-lea, care se angajase, în întâlnirea de la Salzburg, „să favorizeze anexarea României de către Austria” . Nu este mai puţin adevărat că absenţa îndelungată a consulului francez de la Bucureşti, baronul d'Avril, şi înlocuirea sa de către Boyard – aflat în relaţii apropiate cu familia Prinţului Bibescu – a fost interpretată de Carol I şi Guvernul său ca o manifestare ostilă . Mai mult decât atât, noul agent diplomatic francez, Mellinet, considera necesar să atragă atenţia Domnitorului că pentru a-şi asigura dispoziţiile binevoitoare ale Împăratului trebuie „să se abţină complet de la preocupările de politică externă” .
Atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste la Paris. De pildă, „Journal des Débats”, într-unul din articolele sale de fond, admonesta, este drept pe un ton moderat, politica Guvernului de la Bucureşti, dezvăluind un aşa-zis proiect de proclamare a independenţei României în contextul alianţei cu Serbia şi a sprijinului acordat bulgarilor .
Reintrarea radicalului I. C. Brătianu în Guvern, după ce acesta îşi dăduse demisia şi ca urmare a presiunilor franceze, prezenţa colonelului prusian Krenski la Bucureşti şi transportarea armelor, comandate de Carol I în Prusia, pe teritoriul rusesc au amplificat suspiciunea Austro-Ungariei, Franţei şi Angliei, întărind convingerea acestora despre existenţa unui plan privind proclamarea independenţei şi a Regatului la 10 mai 1868 . Consulul Franţei la Bucureşti, informându-şi superiorii despre zvonurile privind proclamarea independenţei, evidenţia faptul că Domnitorul Carol împărtăşeşte opiniile lui I. C. Brătianu, care, la o întrunire electorală, declarase necesitatea „arborării drapelului ortodoxismului... împreună cu fraţii noştri slavi” .
Este adevărat că o parte a presei franceze, de pildă ziarul L'International, recunoştea că odată cu preluarea Ministerului Afacerilor Străine de către marchizul de Moustier, fostul ambasador la Constantinopol, s-a produs o schimbare la nivelul relaţiilor cu România, Guvernul imperial intervenind „într-un mod neplăcut în afacerile române” pentru înlăturarea din Cabinet a lui I. C. Brătianu. În opinia aceluiaşi organ de presă, dacă liberalii radicali îşi puneau, în acel moment, „oarecare speranţă în Rusia, fac aceasta fiindcă numai Rusia singură le promite ajutor”. Prin urmare, rezultatul politicii promovate de Quai d'Orsay era „slăbirea influenţei franceze în România, atât cât şi în tot Orientul, şi creşterea influenţei ruseşti” .
Este adevărat faptul că Franţa nu a ezitat să întreprindă demersuri şi presiuni pe lângă Principele Carol pentru înlăturarea radicalilor de la guvernare. La această atitudine au contribuit şi rapoartele diplomatului francez la Bucureşti, A. Mellinet, care căutase a-i denigra pe radicali, prezentându-i ca fiind înfeudaţi politicii ruseşti.
Călătoria lui Carol I în Occident în august-noiembrie 1869 şi convorbirile cu oficialităţile de la Paris nu au fost de natura a schimba atitudinea rezervată a Franţei faţă de România şi faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, deşi Guvernul de la Bucureşti era unul de nuanţă moderată şi promisese respectarea statu-quo-ului în Balcani .
Pe de altă parte, pe plan intern, gruparea Brătianu-Rosetti, ameninţată să rămână într-o perpetuă opoziţie, se arăta dispusă a uza de toate mijloacele, inclusiv de tactica intimidării Monarhului cu spectrul detronării, în această politică fiind antrenată, potrivit anumitor opinii, şi Franţa. Agentul diplomatic român de la Constantinopol, D. Ştirbey, opina că radicalul Dumitru Brătianu ar fi avansat premierului Franţei, liberalul E. Ollivier, proiectul organizării unei acţiuni pentru răsturnarea lui Carol I. Se consemna, totodată, că oferirea Coroanei României unui Prinţ francez a fost primită „în mod favorabil” de şeful Guvernului de la Paris, vehiculându-se deja candidatura lui Nicolae Bibescu, fiul fostului Domn muntean, care făcea parte din armata napoleoniană. Însă ideea, dacă ea a existat cu adevărat, ar fi fost imediat abandonată de Ollivier, ca urmare a opoziţiei diplomaţiei austro-ungare. În perspectiva izbucnirii conflictului franco-prusian, răsturnarea Principelui Carol nu era dorită la Viena, iar în cazul în care acest lucru s-ar fi petrecut, Imperiul dualist lăsa să se înţeleagă că va încuraja ocuparea României de către Poartă. La finalul observaţiilor sale, diplomatul român concluziona: „Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger” .
Informaţii la fel de alarmante transmitea agentul nostru diplomatic de la Paris, Ion Strat, care avusese o întrevedere cu ministrul de Externe al Franţei, Ducele Gramont. Acesta era convins că Principele Carol „conspiră contra intereselor franceze” şi prin urmare, în eventualitatea unui război cu Prusia, Guvernul de la Paris va sprijini acţiunea de răsturnare a sa, „spre a da oarecare satisfacţie opiniei publice care a imputat uneori Împăratului că a pus un Hohenzollern la Dunăre!” .

Între timp, Carol I avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde oamenii politici adresau interpelări în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. De pildă, N. Blaremberg sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Şi cum Guvernul se angaja doar să respecte „cea mai strictă neutralitate”, se considera că acesta era cu totul subordonat Principelui de origine prusiană . Mai mult decât atât, complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Domnitorului şi prezumtiv succesor al acestuia, îi vor determina pe radicali să-l avertizeze pe Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Informat de această strategie a radicalilor şi, mai ales, ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Viena, Ducele Gramont, deşi adoptase o atitudine defavorabilă Domnitorului României în perioada anterioară, trimitea la 20 iulie 1870 instrucţiuni categorice girantului consular de la Bucureşti. Potrivit acestora, Principele Carol putea conta pe acelaşi ajutor al Franţei din trecut, diplomaţia pariziană fiind hotărâtă să descurajeze, pe măsura influenţei sale, „orice tentativă îndreptată împotriva sa” . Asigurări identice erau reiterate de A. Mellinet, consulul francez la Bucureşti, care se reîntorsese recent la postul său. Satisfăcut de aceste garanţii, Carol I confirma că România va adopta „o linie de conduită înţeleaptă şi conformă cu tratatele” . Mai mult decât atât, P. P. Carp, ministrul nostru de Externe, aducea la cunoştinţa diplomaţiei franceze disponibilitatea României „de a rezista la orice agresiune din partea Rusiei şi de a acţiona în acest scop în înţelegere cu Franţa sau Austria”, politica Guvernului român, chiar şi după „succesele parţiale ale Prusiei”, rămânând aceeaşi ca şi în trecut .
În timpul desfăşurării războiului franco-prusian, manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi. În egală măsură însă, o parte a presei publica articole calomnioase la adresa Prusiei, ceea ce-i va produce amărăciune lui Carol I .
O situaţie asemănătoare va avea loc după ce Franţa napoleoniană fusese îngenuncheată de către Prusia. De pildă, la 10 martie 1871 s-a organizat un banchet, de către comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat al Germaniei unificate, ceea ce a stârnit, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii zgomotoase de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie interpretată de Carol I ca o ofensă directă adusă persoanei sale. Situaţia se va aplana numai după ce Principele Carol, care ameninţase cu abdicarea, va primi satisfacţie prin formarea unui Guvern conservator strâns unit în jurul Monarhului. În perioada următoare, Franţa republicană se va confrunta cu propriile probleme, fără a mai juca, pentru o bună perioadă de timp, un rol esenţial pe scena internaţională. În asemenea împrejurări, politica externă a României se va orienta cu precădere spre monarhiile conservatoare reunite în „Alianţa celor trei Împăraţi”, în speranţa dobândirii de sprijin diplomatic pe calea independenţei.
Aşa cum s-a putut constata, relaţiile româno-franceze au cunoscut o evoluţie sinuoasă, determinată în principal de evenimentele petrecute pe scena internaţională, alternând momentele de sprijin efectiv cu momente de suspiciune şi chiar presiuni diplomatice.

Un comentariu:

Florin Chivoci spunea...

Documentarea dumneavoastra este admirabila despre legaturile cu Hexagonul din timpul lui Carol al II-lea insa ar fi de subliniat,dupa parerea mea faptul ca in istoriografia noastra de dupa '90 mai degraba relatiile Romaniei comuniste cu Franta condusa de presedintii Pompidou,Giscard si Mitterrand sunt foarte slab dezbatute si analizate.ca autor al unei teze de dizertatie despre vizita lui de Gaulle in Romania in 1968 pot spune ca anii '70-80 reprezinta traiectoria unei evolutii foarte sinuoase a relatiilor Bucuresti-Paris,un fel de razboi rece care s-a incheiat cu valul de simpatie pentru romania ce a urmat caderii lui Ceausescu.
Pot depune marturie in acest sens cu fragmentul final al tezei mele in care ma refer si la evolutia legaturilor dintre cele doua tari pe timpul lui Ceausescu.

Profesor Florin Chivoci,Pitesti