luni, 14 septembrie 2009

Problema sudului Basarabiei la Congresul de Pace de la Berlin (1878)


Problema sudului Basarabiei va cunoaşte momentul culminant la finalul războiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intenţia diplomaţiei ţariste de a reanexa cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail devenea o crudă realitate. O astfel de pretenţie, formulată acum oficial, nu numai că ştirbea integritatea teritorială a României, pe care Rusia se angajase să o respecte prin articolul 2 al Convenţiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorică.
Congresul de Pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Disensiunile grave între „garanţii” ordinei europene vor determina ca fiecare putere în parte să-şi rezerve „deplina libertate de apreciere şi de acţiune” . La 30 mai 1878 avea să se semneze între Anglia şi Rusia un protocol, prin care Bulgaria urma a fi divizată în două provincii şi erau limitate anexiunile ruseşti în Asia. Referitor la sudul Basarabiei, Cabinetul londonez, în pofida simpatiei manifestate de opinia publică în favoarea cauzei româneşti, îşi dădea acordul său tacit . A urmat o înţelegere anglo-austro-ungară (6 iunie) cu privire la restrângerea teritorială a Bulgariei până la nordul Munţilor Balcani şi la răsărit de Morava, reducerea ocupaţiei ruse pe teritoriul bulgar la 6 luni şi ocuparea de către austrieci a Bosniei şi Herţegovinei. Astfel, Austro-Ungaria s-a transformat dintr-un „campion al Turciei” într-un „co-partajant” cu Rusia şi Anglia . De asemenea, prin tratatul cu Imperiul Otoman (4 iunie), diplomaţia britanică, care nu-şi făcuse prea mari scrupule din a ameninţa Poarta cu o atitudine potrivnică la Congres, avea să dobândească insula Cipru . Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.
Răspunzând unei interpelări în Adunarea Deputaţilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Brătianu avea să sublinieze cu fermitate că Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii faţă de sudul Basarabiei şi că „oricine va fi acela care va reprezenta ţara noastră la Congres, nu va putea să se pună pe un alt tărâm şi să primească alte condiţiuni, decât acele pe care le voieşte ţara întreagă”. Brătianu, departe de a fi convins că justiţia divină sau justiţia umană „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea că „cel puţin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care ştie să-şi păstreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” .
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză însă a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută . Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856 .
Cu toată opoziţia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totuşi, să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi Ion Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise să persevereze şi să reziste la toate sugestiile privind orice tranzacţie în problema Basarabiei, iar dacă se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentanţii noştri trebuiau să protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei .
Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20.000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20.000 .
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveşte statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe dorea să afirme cu claritate că România nu acceptă de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul său, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Brătianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Bălăceanu, că Guvernul princiar „nu va ceda nici o părticică din Basarabia, nici chiar pentru cele mai strălucite compensaţii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmaţi, ţara fiind pregătită a se ridica pentru a-şi apăra dreptul său . În acest sens, agentul diplomatic român trebuia să obţină din partea lui Andrássy o declaraţie categorică în privinţa sprijinirii României, declaraţie care, de altfel, nu avea să fie formulată nici acum, nici mai târziu. Aşa cum constata şi consulul Belgiei la Bucureşti, atitudinea „curajoasă şi fermă” a României era de natură a incomoda serios Rusia, care „încearcă să evite, înaintea Congresului, tot ceea ce ar provoca un conflict” .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de a supune discuţiei Tratatul de la San-Stefano, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, Carol I considera că există puţine speranţe pentru păstrarea Basarabiei . Tot acum, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” . Ion C. Brătianu, în urma consultărilor particulare cu participanţii la Congres, scria din Berlin lui C. A. Rosetti că singurul care îi spusese adevărul fusese cancelarul Bismarck, ce avea interesul ca România să primească schimbul teritorial propus de plenipotenţiarii ruşi, ceea ce ar fi făcut ca sarcina sa la Congres să fie mult mai facilă. Englezii ne sacrificaseră cu mult timp înainte, însă se foloseau de revendicările româneşti pentru a vedea, de fapt, pe deplin realizate dorinţele lor. Andrássy îi reiterase lui Brătianu faptul că Monarhia dualistă nu va declanşa un război pentru sudul Basarabiei, care de altfel era pierdut, precizând că o eventuală împotrivire la hotărârile Congresului ar pune România într-o postură ridicolă. Totodată, ne consilia a nu dezarma, întrucât nu se ştia ce va urma până la sfârşit. Reprezentantul Franţei, Waddington se dovedea a fi mult mai practic, ceea ce sugera şi delegaţilor români, căutând a asigura ca despăgubirea să fie cât mai favorabilă. Cât îl priveşte pe contele Corti, acesta a fost „mai dulce în vorbe, iar nu în promisiuni” . Aşadar, tabloul general al situaţiei nu părea deloc favorabil revendicărilor româneşti. S-a pus la un moment dat chiar problema unei vizite inopinate a lui Carol I la Berlin , în speranţa obţinerii unor decizii favorabile României, însă Brătianu considera o astfel de acţiune, în împrejurările date, drept tardivă .
La 13/25 iunie 1878, Carol I elabora, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat şi care prezintă un interes deosebit prin ideile pe care le conţine . Aici, Domnitorul îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, înţelegerea Marilor Puteri realizându-se pe seama statelor mici, ale căror interese erau sacrificate. Aşadar, cedarea sudului Basarabiei era deja stabilită, punând România în situaţia de a se pronunţa asupra acestei chestiuni spinoase: fie să accepte tranzacţia şi să recunoască principiul unei spolieri, fie să-şi apere drepturile, refuzând orice compensaţie şi protestând împotriva unui act injust. În respectivul context internaţional, Carol I aprecia că forţa prima dreptul, însă va veni o zi când dreptul va fi mai puternic. Independenţa fusese singurul nostru scop şi a fost cucerită pe câmpul de luptă, orice sporire de teritoriu neconstituind obiectul ambiţiilor româneşti. Exista însă şi un mijloc de a ieşi cu onoare din acest război, fără a supăra prea mult Puterile europene, oferind, totodată, o reală satisfacţie ţării: organizarea Bulgariei, care „dădea de furcă Marilor Puteri”. În opinia şefului statului, nu era imposibilă ipoteza ca acestea să se adreseze României, pentru împlinirea unui asemenea scop, în numele Europei. În această eventualitate, Domnitorul considera că nu trebuia să refuzăm, iar dacă cedarea Basarabiei depindea de acest lucru, puteam accepta cu condiţia ca în ziua în care Bulgaria s-ar detaşa de noi, Rusia să se angajeze în faţa Europei că ne va retroceda Basarabia. Cu alte cuvinte, Bulgaria ar constitui un gaj, România transformându-se într-un veritabil supraveghetor al păcii în Orient, dobândind un prestigiu european de necontestat.
Aşa cum se poate observa, un asemenea proiect, de extindere a autorităţii României şi asupra Bulgariei, în condiţiile date, nu era însă viabil, Puterile europene neavând intenţia de a-l aborda. Cât priveşte Rusia, cu siguranţă că aceasta s-ar fi pronunţat categoric împotrivă. Scopul său evident era atunci acela de a institui şi de a menţine un control deplin asupra acestei provincii de la sud de Dunăre.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului Otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, Bismarck, cel care „domina Congresul în cele mici ca şi în cele mari” , departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Cât priveşte poziţia Rusiei, cum era de aşteptat, contele Şuvalov respingea, pe de o parte, orice analogie între poziţia Greciei, stat suveran, şi cea a României, al cărei statut de independenţă nu fusese recunoscut încă de Europa. Pe de altă parte, Gorceakov împărtăşea întru totul opinia lui Bismarck, prezenţa delegaţilor români fiind de natură a provoca „discuţiuni violente”. Dând dovadă de „generozitate” şi în faţa insistenţelor celorlalţi plenipotenţiari, Rusia nu se va opune însă. Ca atare, se decide ca reprezentanţii Principelui Carol I să primească invitaţia de a se prezenta în faţa Congresului pentru a-şi exprima cerinţele.
În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul art. 5 din Tratatul de la San-Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Cancelarul Gorceakov adăuga la rândul său că cele trei districte basarabene fuseseră cedate Moldovei prin Tratatul din 1856, act internaţional încălcat de români în 1859, când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, el dorea să sublinieze că nu rămăsese mai nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum, după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei. Lansându-se în „observaţii psihologice”, octogenarul cancelar, care ceva mai târziu avea să considere rezultatul Congresului drept „pagina cea mai neagră” din cariera sa de diplomat, constata, nici mai mult nici mai puţin, ingratitudinea românilor faţă de „serviciile” Rusiei în decursul unui secol, „toate drepturile şi privilegiile României” fiind asigurate „prin sângele rus”.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, Gorceakov căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se călăuzea după principiul „dacă sunt anexiuni pentru toată lumea, nu mi se vor reproşa acelea pe care le-am făcut eu” , se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinând să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României” . Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor noi întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. Dincolo de „bunăvoinţa platonică, adică sterilă”, doar ministrul de Externe francez, Waddington, a căutat să spulbere orice iluzii, lăsând să se înţeleagă că „Basarabia trebuie considerată pierdută”. Nici întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun . De fapt, Germania, interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României” .
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa că drepturile României trebuie apărate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă , emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentanţilor Congresului „opiniunile şi aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogălniceanu va face un scurt expozeu asupra drepturilor şi cerinţelor României. Încă de la început, el a ţinut să sublinieze că nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ce priveşte Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. În egală măsură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrăgeau din Bulgaria, urmând să utilizeze în acest scop doar calea maritimă;
- posesiunea deplină asupra insulelor şi a gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor, aşa cum fusese prevăzut, iniţial, în 1856;
- despăgubire de război proporţională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralităţii.
Ion C. Brătianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” .
Imediat după retragerea reprezentanţilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluată discuţia privind recunoaşterea independenţei României. Primul plenipotenţiar al Franţei, Waddington, încercând să salveze aparenţele şi să ofere o palidă compensaţie faţă de tratamentul „puţin cam aspru” la care au fost supuşi românii, avansa ideea acordării unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care să cuprindă Silistra şi Mangalia. Părerea exprimată întrunea aprobarea reprezentanţilor Italiei şi Austro-Ungariei, nu însă şi cea a ruşilor, care considerau că Guvernul Imperial s-a arătat destul de „generos”, Dobrogea şi Delta Dunării compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totuşi, ca urmare a insistenţelor celorlalţi colegi, reprezentanţii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova până în preajma Silistrei şi de aici până la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind şi ea concedată României.
De altfel, problema delimitării graniţei de sud a Dobrogei avea să fie încredinţată unei comisii europene teritoriale şi va constitui subiectul unor serioase divergenţe între oficialităţile române şi cele de la St. Petersburg. Profitând de ocazie, Contele Şuvalov ţinea să reamintească că aderarea Rusiei la independenţa României este subordonată direct primirii de către aceasta din urmă a „retrocesiunii reclamate de Guvernul rus”.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii socotite de guvernanţii de la Bucureşti drept „dureroase”. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46) . Profund dezamăgit de rezultatele Congresului şi de izolarea diplomatică în care se afla România, Carol I îi scria tatălui său: „E trist când Europa sileşte pe un stat tânăr, dornic de înaintare, care şi-a dovedit tăria şi puterea într-un războiu sângeros, să cedeze o provincie” .
De altfel, în tot timpul domniei sale, Carol I avea să rămână vizibil marcat de această ştirbire a integrităţii teritoriale, pe care el jurase să o apere, conform textului Constituţiei din 1866. Pe măsură ce opinia publică din ţară a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de la Berlin, atmosfera în interior devine tot mai tensionată, reproşându-i-se lui Kogălniceanu faptul că nu ar fi apărat cu suficientă fermitate drepturile României , ceea ce, fireşte, nu se adeverea. La un moment dat, convins că sudul Basarabiei era pierdut, Kogălniceanu înclinase spre o înţelegere cu Rusia pentru a obţine o însemnată compensaţie teritorială dincolo de Dunăre , însă, cum opinia sa nu a prevalat, a acţionat în conformitate cu indicaţiile Cabinetului din care făcea parte. Aşa cum avea să consemneze şi consulul englez la Bucureşti, „Guvernul şi susţinătorii lui continuă să vorbească cu voce tare de refuzul oricărui fel de compromis şi de rezistenţă până la extrem” .
Pentru a se conforma voinţei colective a Europei, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D. A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879. În opinia lui Titu Maiorescu trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie .
Aşadar, se instalase tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce va căpăta accente îngrijorătoare cu prilejul viitoarei delimitări a frontierei româno-bulgare.

Niciun comentariu: