Rapoartele diplomaţilor britanici de la Bucureşti reprezintă o preţioasă sursă de informaţii ce poate completa imaginea de ansamblu asupra societăţii româneşti, a modului în care era ea percepută de străini. Prin intermediul lor reuşim să surprindem aspecte ale vieţii politice şi sociale româneşti, contactele cu diferite personalităţi ale vremii, potenţialul economic şi rolul României în calitate de factor de echilibru şi stabilitate în Balcani.
Perioada aflată în atenţia noastră este marcata, la limita sa cronologică inferioară, de recunoaşterea noului regim monarhic constituţional instalat în România în luna mai 1866, de către reprezentanţii diplomatici acreditaţi la Bucureşti, printre care, fireşte, şi consulul britanic John Green, iar la limita superioară de recunoaşterea independenţei de stat a României prin acreditarea unui ministru plenipotenţiar si trimis extraordinar la Londra (Nicolae Calimachi-Catargi) şi, respectiv Bucureşti (William Arthur White), precum şi prin ridicarea consulatelor la rangul superior de legaţii.
Din parcurgerea acestor rapoarte diplomatice am putut identifica numeroase aspecte menite a clarifica poziţia oarecum rezervată a diplomaţiei britanice faţă de veleităţile de independenţă ale românilor, dificultăţile de adaptare a societăţii româneşti la noul regim monarhic constituţional şi mecanismul parlamentar, aşa cum erau ele surprinse de consulii englezi acreditaţi la Bucureşti. Cel care avea să cunoască destul de bine realităţile societăţii româneşti, avea să fie consulul englez la Bucureşti, John Green, care a îndeplinit această funcţie o lungă perioadă de timp, aproape două decenii (între 1859 şi 1874). Acestuia, avea să-i succeadă la Consulatul de la Bucureşti: H. C. Vivian (1874-1876), Charles E. Mansfield (1876-1878) şi William Arthur White (1878-1886).
Aşa cum bine se cunoaşte, la 11/23 februarie 1866, în urma unei „conspiraţii” politico-militare bine organizate, Alexandru Ioan I era constrâns să semneze actul de abdicare. La un astfel de deznodământ concuraseră o serie de factori interni, printre care amintim: instituirea domniei personale prin lovitura de stat de la 2 mai 1864 şi diminuarea atribuţiilor Parlamentului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colaboratorii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al "camarilei". Pe de altă parte, nu pot fi ignoraţi nici factorii externi, Puterile garante şi Curtea suzerană privind cu îngrijorare crescândă acţiunile şi demersurile diplomatice ale lui Cuza, socotite un real pericol pentru "ordinea europeană", înseşi relaţiile cu Franţa, principala susţinătoare a Domnului român, cunoscând o tot mai pronunţată răceală.
După consumarea loviturii de stat de la 11/23 februarie 1866, s-a instituit imediat o Locotenenţă Domnească alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu (care nu se afla în Bucureşti, fiind înlocuit de D. A. Sturdza) şi colonelul Nicolae Haralambie, care îşi va asuma sarcina numirii unui Guvern provizoriu sub preşedinţia lui Ion Ghica. Prima măsură adoptată de noul Cabinet avea să fie convocarea Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă extraordinară pentru a lua act de abdicarea Domnitorului. Cu acest prilej, primul ministru recomanda candidatura Contelui de Flandra la Tronul Principatelor Unite, sub numele de Filip I, propunerea primită în unanimitate .
Faţă de acţiunea de la 11/23 februarie 1866, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, lovitura de stat fiind considerată o gravă încălcare a Tratatului de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din august 1858. Prin urmare, au fost transmise consulilor de la Bucureşti instrucţiuni identice pentru a nu întreţine relaţii directe cu autorităţile locale şi de a recomanda acestora din urmă menţinerea ordinii şi de a se abţine de la orice acţiune care ar putea prejudicia deciziile Conferinţei de la Paris . Recunoaşterea noii stări de lucruri ar fi reprezentat – în opinia cercurilor diplomatice europene – un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general. De altfel, consulul englez la Bucureşti avertiza Foreign Office-ul că în eventualitatea în care Marile Puteri ar respinge ideea Prinţului străin, Guvernul provizoriu va proclama independenţa .
Fără a lua în consideraţie deciziile reprezentanţilor Puterilor garante şi încercând să evite eventuale înţelegeri secrete la nivelul diplomaţiei europene pe seama Principatelor, autorităţile române, după refuzul oficial al Contelui Filip de Flandra şi în urma tatonării cercurilor diplomatice de la Paris, supun unui plebiscit candidatura Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul României . Organizarea plebiscitului avea să determine, însă, declanşarea unei manifestaţii separatiste la Iaşi (3/15 aprilie 1866) în frunte cu Nicolae Rosetti-Roznovanu, Constantin Moruzi (supus rus), Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi Mitropolitul Calinic Miclescu. Detalii asupra acestei mişcări separatiste ne oferă consulul englez de la Bucureşti, pe baza informaţiilor primite de la omologul său de la Iaşi, evidenţiind, totodată, amestecul Guvernului rusesc în susţinerea separatiştilor .
Odată cu promulgarea Constituţiei la 1 iulie 1866, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Cât priveşte diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, secretarul de stat britanic pentru Afaceri Externe, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan . Preocupările privind „chestiunea română” aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil .
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, John Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale „până la capăt” .
Izbucnirea conflictului austro-prusian şi înfrângerea rapidă a Austriei (11/23 august 1866) aveau să determine Poarta să-şi reconsidere poziţia faţă de Principate. După îndelungate tratative, emisarul român la Constantinopol, fostul bey de Samos Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; „demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv”, deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept „loc de adunare tulburătorilor”; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane „toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei” .
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri, aşa cum avea să constate consulul John Green, l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”, iar condiţiile drept „oneroase”. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor . Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind „germenele regalităţii” .
Complicaţiile survenite prin izbucnirea revoltelor din Creta şi pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. La sugestia Franţei va avea loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 un schimb de scrisori între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoscând ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept „punct de adunare celor ce pregătesc tulburări”, Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură . Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează – pentru prima dată în ţinută oficială – Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut . Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă.
O astfel de modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării „chestiunii orientale”.
Cabinetul de la Petersburg – urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese „încălcat” succesiv de români – îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct . Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Cu prilejul audienţei acordate consulilor, Domnitorul avea să aprecieze „viul şi simpaticul interes ce guvernele străine au avut neîntrerupt pentru România”. În acelaşi timp, îşi exprima speranţa că va beneficia în continuare de sprijinul Puterilor garante pentru a da cât mai curând „o dezvoltare salutară şi de progres tuturor intereselor acestei ţări şi a-i garanta viitorul său prin principiile de ordine şi de stabilitate ce ne silim a inaugura” .
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură (octombrie 1866) . Consulul englez la Bucureşti consemnează succesul de care s-a bucurat Principele României la Constantinopol, concesiile suplimentare făcute de Poartă, precum şi primirea entuziastă făcută de autorităţi şi populaţia bucureşteană. În acelaşi raport, ţinînd cont de noua situaţie de la Bucureşti, John Green solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca „agent şi consul general britanic în Moldo-Valahia” .
Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I şi aceasta întrucât diplomaţia ţaristă se hotărâse să acţioneze unilateral, consulul rus Offenberg prezentându-se în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi .
Extrem de interesante sunt rapoartele diplomatice privind demersurile sistematice ale diplomaţiei de la Bucureşti şi ale Domnitorului Carol I de dobândire a independenţei pe cale diplomatică.
Încă de la începutul domniei, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen se va prevala de numele şi prestigiul Casei sale, dar în egală măsură şi de relaţiile de rudenie cu monarhii europeni, implicându-se direct în coordonarea politicii externe româneşti, colaborând îndeaproape cu cei care aveau să îndeplinească funcţia de ministru al Afacerilor Străine. Pe de altă parte, semnificativ este faptul că agenţii diplomatici străini acreditaţi în capitalele europene purtau o corespondenţă specială, separată, cu Domnitorul.
Un eventual sprijin din partea Angliei în privinţa revendicărilor româneşti nu putea sosi atâta timp cât această putere respecta politica sa tradiţională de menţinere a echilibrului european şi, implicit, a integrităţii Imperiului otoman. Devine explicabil faptul de ce Cabinetul de la St. James ţinea să descurajeze aspiraţiile spre independenţă ale românilor. De altfel, în cursul unei lungi întrevederi cu Domnitorul României, consulul englez îşi manifesta temerea faţă de o posibilă alianţă între Prusia şi Rusia, alianţă din care ar face parte şi România şi care ar fi putut afecta nefavorabil poziţia lui Carol I. De fapt, dorinţa acestuia din urmă era aceea ca Prusia să acţioneze de comun acord în afacerile Orientului cu Anglia şi Franţa .
Acuitatea divergenţelor dintre cele şase Curţi garante nu mai reprezenta un mister pentru nimeni, ceea ce se va răsfrânge şi asupra conduitei factorilor de răspundere de la Bucureşti în privinţa modalităţilor de acţiune pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Întâlnirea de la Salzburg (august 1867) între Napoleon al III-lea şi Franz-Iosef, coroborată cu vizita acestuia din urmă la Paris, au contribuit din plin la răspândirea zvonurilor potrivit cărora, în eventualitatea unor modificări teritoriale, Franţa ar sprijini anexarea Principatelor de către Austria , ceea ce va determina o orientare a cercurilor conducătoare de la Bucureşti spre Rusia şi Prusia.
Pe de altă parte, atitudinea îngăduitoare a României faţă de trecerea grupurilor organizate şi înarmate de bulgari la sud de Dunăre a determinat manifestarea unor vii proteste nu numai la Paris şi Viena, ci şi la Londra, rapoartele lui Green fiind o mărturie în acest sens .
Cum era şi firesc, numeroase rapoarte ale consulului englez la Bucureşti privesc situaţia politică din România, dificultăţile guvernării şi eforturile Domnitorului în direcţia asigurării unei stabilităţi absolut necesare pentru bunul mers al ţării.
Caracteristica dominantă a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentală şi parlamentară. Exercitându-şi rolul de arbitru în disputele dintre grupările politice pentru accesul la conducere, Şeful statului avea să colaboreze, iniţial, cu liberalii radicali, cu atât mai mult cu cât aceştia se pronunţau în favoarea unei activităţi energice pe plan intern şi extern. În urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, Monarhul renunţă la formula Guvernului pur radical, orientându-se spre elemente de nuanţă moderată sau spre soluţia unui Cabinet de coaliţie, fără a obţine rezultate notabile.
Colaborarea Domnitorului cu liberalii radicali şi încrederea acordată îndeosebi lui Ion C. Brătianu, măsurile adoptate de acesta din urmă împotriva evreilor au contribuit la răspândirea unor aspre critici atât în interior, cât şi în afara graniţelor ţării . Intenţiile Guvernului de nuanţă radicală de a organiza armata după modelul prusian şi de a o înzestra cu armament şi muniţii importate din ţara de origine a Principelui Carol , suspiciunea cercurilor politice europene în legătură cu existenţa unui plan de „cucerire a Transilvaniei” şi legăturile cu republicanii francezi , zvonurile despre o posibilă suspendare a Constituţiei şi instituirea unei dictaturi sunt realităţi ori numai simple supoziţii care se regăsesc pe larg în rapoartele lui John Green.
Nevoit, ca urmare a numeroaselor presiuni externe, să renunţe la colaborarea cu radicalii, la sfârşitul anului 1868, Carol I se orientează spre formula Guvernului de coaliţie, un guvern alcătuit din elemente liberale şi conservatoare moderate. Este vorba de Cabinetul Dimitrie Ghica-Mihail Kogălniceanu, a cărui poziţie, aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, apoi între primul şi Vasile Boerescu, au provocat mari dificultăţi premierului, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente . Atent observator al vieţii politice româneşti, consulul englez la Bucureşti sesiza, la rândul său, permanentizarea conflictelor dintre miniştri, situaţia financiară dezastruoasă, nemulţumirea generală a cadrelor ofiţereşti, acţiunile opoziţioniste ale grupării radicale şi lipsa de simpatie faţă de persoana lui Carol I, cel care – cu obstinaţie – refuza să consimtă la retragerea Guvernului .
Colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870, din cauza disfuncţionalităţilor amintite anterior. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu, era nevoit să se retragă. În urma unor indiscreţii răuvoitoare, s-a aflat că acesta fusese iniţiatorul unui proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869 . Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înaintează demisia, în ianuarie 1870, fapt ce antrenează retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Punctul culminant al frământărilor politice avea să fie atins în anii 1870-1871, când „roşii” au aplicat tactica ameninţării cu detronarea lui Carol I, în speranţa convingerii acestuia să-i readucă la putere. Nu numai că o astfel de tactică nu şi-a atins scopul, dar Monarhul – dând dovadă de o remarcabilă abilitate politică – va apela, la rândul său, la stratagema abdicării, cu efecte benefice asupra stabilităţii vieţii politice româneşti.
Ascensiunea conservatorismului pe plan european reclamase orientarea Domnitorului spre elemente moderate sau alternativa Guvernului de coaliţie, de natură a oferi Puterilor garante suficiente asigurări de strictă neutralitate în politica externă. Intuind pericolul izolării pe scena politică, îndeosebi după dizolvarea Corpurilor legiuitoare în care deţineau majoritatea, liderii grupării radicale iniţiază o serie de acţiuni opoziţioniste, încă de la începutul anului 1869. Mijloacele practicate de aceştia au variat: iniţial, au declanşat o veritabilă campanie de presă, apoi au apelat la diferite întruniri publice şi, nu în ultimul rând, petiţii şi interpelări parlamentare . Preferinţa evidentă a Monarhului pentru un Guvern de orientare moderată a determinat o amplificare a atacurilor presei liberale îndreptate împotriva persoanei sale, la care se adaugă colportarea zvonurilor de abdicare şi ameninţările cu diverse atentate. Răspunzând unor astfel de provocări, Monarhul, în mod ostentativ, se plimba pe străzile Capitalei însoţit doar de aghiotantul său şi îşi intensifica inspecţiile militare, urmărind a se asigura de loialitatea armatei în cazul unei lovituri de stat ca cea de la 11/23 februarie 1866 . Acţiunile opoziţioniste – care urmăreau să demonstreze că era indispensabil concursul „roşilor” la opera de guvernare – nu au făcut altceva decât să-l irite pe Domnitor. Contrar aşteptărilor, Carol I se dovedea a fi ferm hotărât să nu cedeze presiunilor sufocante din cursul anului 1869 şi începutul celui următor. Putem deduce astfel că opoziţia sa în privinţa revenirii la conducere a radicalilor se datora atât unor cauze obiective – atitudinea defavorabilă şi presiunile Puterilor garante –, cât şi subiective, ţinând cont de atacurile deschise la adresa persoanei sale.
Un loc aparte în rapoartele diplomatului englez Arthur C. Green, care gira pentru perioada iulie-septembrie 1870 afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti, îl ocupă relatarea detaliată a evenimentelor de la Ploieşti, acţiunile radicalilor şi atitudinea autorităţilor, care a variat de la fermitate la neputinţă .
Instabilitatea politică, crizele guvernamentale succesive, imposibilitatea desfăşurării unei activităţi legislative normale, libertatea absolută a presei – care întreţinea o atmosferă încordată pe plan intern – sunt tot atâtea motive care l-au determinat pe Carol I să încerce modificarea Constituţiei în sens autoritar. În cursul unei întrevederi cu reprezentantul britanic la Bucureşti, John Green, Domnitorul reliefează dificultăţile întâmpinate şi eventualitatea retragerii sale. Pentru a remedia această situaţie critică existau, în opinia lui, diverse posibilităţi. Fie înlăturarea Constituţiei prin intermediul unei lovituri de stat, însă jurământul său din 1866 l-ar împiedica să pună în practică o astfel de măsură, fie revizuirea Pactului fundamental cu sprijinul Parlamentului, ceea ce părea dificil de realizat în condiţiile în care liberalii radicali aveau un număr însemnat de mandate. Cea mai sigură modalitate – în opinia lui Carol I – ar fi intervenţia Puterilor garante pentru reglementarea regimului politic din România şi a statutului ei juridic internaţional . Izbucnirea războiului franco-prusian, posibila generalizare a acestuia prin implicarea Rusiei şi Austro-Ungariei au determinat o sensibilizare a cercurilor politice de la Bucureşti faţă de perspectiva redeschiderii „problemei orientale”.
Concentrarea trupelor ruseşti în apropierea Prutului (aprilie 1870) şi eventualitatea intervenţiei acestora în România stârniseră îngrijorarea Domnitorului, fiind binecunoscute la Bucureşti intenţiile Imperiului rus de anulare a clauzelor restrictive din Tratatul de la Paris. Suspiciunea avea să fie alimentată de informaţiile furnizate de ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, potrivit cărora Rusia intenţiona să aducă în discuţia viitorului Congres de pace problema „neutralizării Mării Negre şi a teritoriului cedat României (sudul Basarabiei - n.n.)” .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în 25 noiembrie/7 decembrie 1870 . Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l'application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia - n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l'état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l'Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre.
De reţinut că membrii Guvernului Manolache Costache Epureanu (aprilie-decembrie 1870) împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Pe de altă parte, Domnitorul – înştiinţat de iniţiativa Angliei de a constitui o Ligă a neutrilor – îl însărcinează pe Petre Mavrogheni cu misiunea de a obţine adeziunea Cabinetului de la St. James faţă de necesitatea acordării unui statut de neutralitate României, asemănător cu cel al Belgiei. Din considerente amintite anterior şi care ţineau de linia politică a Guvernului britanic, Lordul Granville va declina propunerea emisarului român .
Cert este că diplomaţia britanică nu va încuraja nici intenţiile Domnitorului României de a modifica în sens autoritar Constituţia, sugerându-i acestuia consultarea cu oamenii politici din ţară pentru depăşirea dificultăţilor pe care le întâmpina . În asemenea circumstanţe, diplomatul englez John Green, la solicitarea secretarului de stat, redacta un amplu raport privind dezvoltarea economică, socială şi culturală a Principatelor în ultimii 20 de ani şi progresele înregistrate. Este un raport care merită toată atenţia şi care evidenţiază anumite realităţi, bazate pe date statistice şi constatări personale ale consulilor englezi de la Bucureşti, Iaşi şi a vice-consulilor de la Galaţi şi Brăila .
Incontestabil, situaţia devenea din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra afacerii căilor ferate, şi anume falimentul companiei prusiene prezidată de Stroussberg, căreia i se concesionase construcţia reţelei de căi ferate. Şi cum Principele României avusese un rol hotărâtor în respectiva concesionare, atacurile opoziţiei erau îndreptate cu prioritate contra sa, fiind socotit principalul răspunzător . Problema căilor ferate române va căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.Aşa cum rezultă şi din rapoartele consulului englez, la întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române .
John Green relatează, adeseori fără a face comentarii personale, şi evenimentele de la Sala Slătineanu din 10/21 martie 1871, unde avusese loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea determinase, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei. Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori –, avea să fie socotită de Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale, ameninţând în consecinţă cu abdicarea . Conştienţi de pericolele abdicării, oamenii politici conservatori se vor reuni în jurul Tronului, instituindu-se prima guvernare stabilă de după 1866, cea prezidată de Lascăr Catargiu.
O notă distinctă şi plină de culoare, străbătută de parfumul epocii, o prezintă descrierea de către diplomatul britanic a ceremonialului de acreditare a consulilor în România şi a ceremonialului privind aniversarea zilei de naştere sau a zilei onomastice a Suveranilor străini .
Reţin atenţia şi rapoartele agentului diplomatic englez privind intenţia Guvernului princiar de a proclama independenţa României în 1873 şi strădaniile ministrului de Externe, Vasile Boerescu, în acest sens atât pe plan diplomatic, cât şi mediatic, precum şi călătoriile Domnitorului Carol la Viena şi Berlin . Într-adevăr, în cursul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri fusese avansată ideea iniţierii de negocieri cu diplomaţia otomană în vederea capitalizării tributului , soluţie ce părea a avea sorţi de izbândă în condiţiile în care Poarta traversa o acută criză financiară. Un astfel de proiect era impulsionat şi de existenţa unor informaţii potrivit cărora Egiptul solicitase acelaşi lucru, iar discuţiile începuseră deja . Imperiul otoman, de fapt, se opunea categoric unor asemenea negocieri, existând temerea faţă de apropierea României de Austro-Ungaria. Mai mult, refuza chiar să recunoască reprezentantului român la Constantinopol, Ioan Gr. Ghica, titulatura de agent diplomatic .
Relaţiile vor deveni şi mai tensionate în momentul în care Marele Vizir expediază, în septembrie 1873, o scrisoare direct Şefului statului român, negând orice drept al "Principatelor moldo-valahe" de a încheia convenţii cu alte Puteri. Reacţia cercurilor politice de la Bucureşti s-a manifestat imediat, Vasile Boerescu adresând Guvernului otoman o notă de protest. Invocând vechile Capitulaţii, ministrul român de Externe evidenţia autonomia de care s-au bucurat Principatele, precum şi dreptul acestora de a încheia tratate cu alte state .
După o activitate diplomatică de aproape 15 ani în România, consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, John Green, se retrăgea din postul său, la 16 aprilie 1874 , fiind înlocuit de baronul Hussey Crespigny Vivian, diplomat cu o destul de bogată experienţă. Întrucât asupra activităţii acestui diplomat se păstrează anumite referinţe biografice, le menţionăm aici.
Născut la Londra, la 19 iunie 1834, H.C. Vivian şi-a desăvârşit studiile la Colegiul Eton, pentru ca în 1851 să fie angajat în corpul funcţionarilor din cadrul Foreign Office. La scurtă vreme, în 1856, avea să-l însoţească pe lordul Clarendon la Congresul de Pace de la Paris din 1856, pentru ca trei ani mai târziu să facă parte din delegaţia britanică desemnată a-l investi cu „Ordinul Jartierei” pe Regele Prusiei Wilhelm I. O misiune diplomatică destul de delicată a dus-o la bun sfârşit în 1864, când fusese trimis la Atena cu proiectul unui tratat privind transferul Insulelor Ionice către Grecia. Experienţa dobândită în aceşti ani avea să ducă la promovarea sa, în 1869, ca funcţionar superior în cadrul aceluiaşi Foreign Office, pentru ca, ulterior, să fie numit consul general britanic la Alexandria, în 1873, iar un an mai târziu la Bucureşti .
Prezentarea scrisorilor de acreditare ale lui H.C. Vivian, în calitate de agent şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti, a dat naştere unui incident menit să întârzie recunoaşterea oficială a diplomatului britanic de către Domnitorul Carol şi autorităţile Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. În respectivele scrisori de acreditare, diplomaţia britanică, prin limbajul utilizat, lăsa impresia că „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” sunt socotite, nici mai mult nici mai puţin, decât provincii ale Imperiului Otoman „guvernate” de Alteţa Sa Carol I . O astfel de formulare, fără echivoc, a fost de natură a stârni reacţia ministrului român de Externe, Vasile Boerescu, care printr-o notă diplomatică adresată agentului britanic subliniază, pe un ton ferm şi energic, drepturile şi statutul României potrivit tratatelor internaţionale .
Pe de altă parte, primit într-o audienţă particulară de către Domnitor , Vivian avea să se familiarizeze cu dorinţele şi aspiraţiile românilor. Carol I căuta să-l convingă pe interlocutorul său asupra drepturilor României potrivit tratatelor internaţionale, subliniind că singura legătură cu Imperiul Otoman era plata tributului, acceptată nu ca simbol al vasalităţii, ci în schimbul protecţiei faţă de orice invazie străină. Cunoscută fiind politica Marii Britanii în Orient, şi anume menţinerea integrităţii Imperiului Otoman şi a statu-quo-ului în Balcani, şi având în vedere acuta criza financiară care zguduia Sublima Poartă, Domnitorul încerca să sugereze necesitatea transformării României într-un stat independent, cu un statut asemănător cu cel al Belgiei, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Printre drepturile României de care se prevala Carol I în discuţia cu diplomatul englez se număra şi acela privind încheierea de convenţii comerciale cu statele străine, fără intermedierea Porţii, drept contestat cu vehemenţă, aşa cum bine este cunoscut, de aceasta din urmă, dar care avea să fie recunoscut de partenerii „Alianţei celor trei Împăraţi”.
Incidentul iscat de scrisorile de acreditare avea să fie aplanat printr-un schimb de note între ministrul român de Externe şi diplomatul englez, care primise instrucţiuni de la Foreign Office în sensul eliminării expresiilor socotite jignitoare la Bucureşti.
Astfel, a survenit recunoaşterea oficială, potrivit unui ceremonial bine stabilit, a lui H.C. Vivian în calitate de agent diplomatic şi consul general al Marii Britanii la Bucureşti. Cu acest prilej se afirma speranţa Guvernului englez de a menţine bunele relaţii cu Guvernul princiar, precum şi dorinţa Domnitorului Carol ca Marea Britanie să constituie un puternic sprijin în direcţia „împlinirii aspiraţiilor legitime ale României” . În noile circumstanţe, consulul britanic sugera chiar recunoaşterea titulaturii de România.
În pofida atitudinii dezinteresate a cercurilor politice londoneze, Carol I s-a întreţinut cu o serie de personalităţi influente în cursul vizitei sale în Anglia în august 1874. Ambasadorul britanic la Constantinopol, Elliot, convins că obiectivul Principelui României era obţinerea independenţei, relata, cu o notă de resemnare, lordului Derby necesitatea de a ţine cont de această năzuinţă; cu atât mai mult cu cât între Poartă şi „statul vasal” se ridicau numeroase probleme .
Timp de doi ani cât va conduce Consulatul englez de la Bucureşti, H.C. Vivian se va dovedi un bun observator al realităţilor societăţii româneşti, reuşind să ne ofere prin rapoartele sale diplomatice o imagine interesantă din perspectiva „celuilalt”.
Majoritatea rapoartelor sale sunt impregnate şi de amprenta personală, spre deosebire de predecesorul său, neezitând a-şi expune propriile comentarii şi sugestii privind acceptarea titulaturii de România , dreptul acesteia de a încheia convenţii comerciale cu alte state şi necesitatea încheierii unei astfel de convenţii cu Marea Britanie , izbucnirea crizei orientale şi atitudinea cercurilor politice de la Bucureşti , situaţia politică din ţară , intenţia Rusiei de a reanexa cele trei judeţe din sudul Basarabiei etc.
Din raţiuni ce ţineau mai curând de poziţia strategică şi experienţa anterioară decât de linia politică moderată a conservatorilor, Guvernul de la Bucureşti a adoptat o atitudine de expectativă. Ruperea legăturilor cu Poarta şi renunţarea la garanţia colectivă instituită în 1856, impuneau obţinerea unor asigurări corespunzătoare din partea Cabinetelor europene privind recunoaşterea neutralităţii României şi respectarea drepturilor sale. Urmărind cu atenţie poziţia şi tendinţele Guvernului român, consulul englez de la Bucureşti constata o prudentă rezervă din partea cercurilor conducătoare şi dorinţa de a nu se angaja prematur în conflict.
Pregătirile militare şi afirmaţiile lui G. Costa-Foru, agentul diplomatic român de la Viena, că la Bucureşti se doreşte proclamarea independenţei şi a Regatului , au provocat reacţia Puterilor garante, care se pronunţau împotriva implicării directe a statului român în conflictul balcanic. De altfel, Domnitorul declarase - în cursul unei întrevederi cu reprezentantul Angliei la Bucureşti -, intenţia sa de a nu mai plăti tributul şi de a se alia cu Puterea care va garanta independenţa României, respingând prin forţă orice tentativă de ocupare a teritoriului naţional . Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi circulara primului ministru, Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876. Diplomaţia britanică nu era interesată în susţinerea cerinţelor româneşti, cu atât mai mult cu cât menţinerea integrităţii Imperiului otoman reprezenta o condiţie indispensabilă pentru exercitarea controlului asupra Canalului de Suez.
Diplomatul englez va părăsi România în cursul lunii mai 1876 şi se va întoarce la Alexandria, în acelaşi an, deţinând rangul diplomatic de consul general, pentru ca ulterior să ajungă reprezentantul diplomatic al Marii Britanii la Berna (1879), Copenhaga (1881) şi Bruxelles (1884). Cea mai înaltă poziţie diplomatică o va deţine pentru scurt timp la Roma (1892), unde avea să-şi găsească sfârşitul în anul 1893, la vârsta de 59 de ani, răpus de pneumonie .
După un scurt interimat de două luni al vice-consulului Charles Saint John, afacerile Consulatului britanic sunt preluate de colonelul Charles Edward Mansfield. Preluarea afacerilor Consulatului de la Bucureşti de către un militar de carieră se explică, probabil, prin evoluţia crizei orientale şi posibilitatea implicării Rusiei în conflict. O asemenea acţiune ar fi avut consecinţe incalculabile: traversarea de către trupele ruseşti a teritoriului românesc sau transformarea acestuia în teatru de operaţiuni militare, precum şi utilizarea prilejului oferit pentru reanexarea la Rusia a celor trei districte basarabene. Din aceste motive, factorii de decizie de la Bucureşti nu vor înceta să tatoneze terenul pe lângă Puterile garante pentru recunoaşterea neutralităţii şi inviolabilităţii României. Sub auspiciile unei asemenea atitudini se situează misiunile lui C. A. Rosetti la Paris şi Ion Ghica la Viena şi Londra, accentuându-se poziţia dificilă a statului român în eventualitatea intrării Rusiei în războiul oriental. Deşi recomandau menţinerea neutralităţii, Cabinetele europene nu ofereau nici un fel de garanţii în acest sens.
Evoluţia cu rapiditate a crizei orientale va determina ca rapoartele consulului englez să urmărească cu prioritate eventualitatea implicării României în conflict , întrevederea de la Livadia cu Ţarul Alexandru al II-lea şi înalte oficialităţi ruse , reacţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti faţă de Constituţia otomană din decembrie 1876 , proclamarea independenţei de stat a României şi convenţia româno-rusă , rolul Armatei române în campania militară de la sud de Dunăre , intenţia Rusiei de a reanexa, la încheierea păcii, sudul Basarabiei, primind în compensaţie Dobrogea .
În mai 1878, colonelul Mansfield avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta în 1857 va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei. În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” . Înainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10 000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” . Vom reuşi astfel să înţelegem conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury, care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. În cursul aceleiaşi şedinţe era supus dezbaterii şi conţinutul articolului al cincilea din Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoştea independenţa României şi dreptul la despăgubiri. Aducând în centrul atenţiei problema retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi formulând anumite obiecţii în acest sens, Lordul Beaconsfield era îngrijorat, de fapt, de restrângerea dreptului de liberă navigaţie pe Dunăre. Liniştindu-şi colegul de dezbateri în privinţa libertăţii comerţului, Contele rus Şuvalov încerca să-i convingă pe distinşii interlocutori că „problema Basarabiei” nu este una de „ambiţiune şi de interes”, ci o „cestiune de onoare” pentru Guvernul Imperial.
Chiar înainte cu câteva ore de a fi audiaţi în plenul Congresului, delegaţii români au reuşit să obţină o audienţă, anterior evitată, la Lordul Beaconsfield, care, deşi ascultase cu atenţie opiniile acestora, aprecia cu cinism că „în politică ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii” .
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce revenea Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunăriii şi în sudul Dobrogei , călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute , probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei , atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu , recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Anglia şi Germania prin note identice şi ceremonialul de prezentare a scrisorilor de acreditare a diplomatului englez în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .
Aşa cum se poate constata, documentele diplomatice britanice sunt absolut indispensabile pentru cunoaşterea epocii şi conturarea unei imagini cât mai clare asupra eforturilor, în plin secol al XIX-lea, de modernizare şi integrare europeană a unei ţări aflate la confluenţa intereselor unor Mari Puteri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu