Problema alegerii unui Prinţ străin la tronul Principatelor Române în timpul Congresului de pace de la Paris (1856)

În cursul anului 1855, odată cu succesul previzibil al Puterilor europene şi al Imperiului otoman angrenate în conflictul cu Rusia, în atenţia cercurilor diplomatice avea să se plaseze şi problema statutului juridic internaţional al Principatelor Române. Astfel, eliminarea protectoratului rusesc asupra acestora şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă europeană, îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării şi neutralizarea Mării Negre sunt câteva din preocupările reprezentanţilor reuniţi în Conferinţa de la Viena.
În asemenea împrejurări, pentru prima dată într-un forum european, delegatul Franţei, baronul Bourqueney (foto) avea să aducă în discuţie, printr-un memoriu, la 14/26 martie 1855, problema unirii Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, sub conducerea unui Prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Europa, cu ereditatea succesiunii . Şi chiar dacă dezbaterile în această privinţă au fost amânate, sub rezerva unor deliberări ulterioare comune cu consimţământul Porţii, ideea ca atare a continuat să preocupe cercurile diplomatice, emigraţia română menţinând, pe plan extern, mereu viu interesul pentru cauza românească, aşa cum, în ţară, unioniştii săvârşeau un adevărat apostolat prin răspândirea ideii unirii sub un Prinţ străin. Pe această linie se înscriu numeroasele articole apărute în presa străină şi cea din ţară, tipărirea de broşuri explicative privind vechile drepturi şi privilegii ale Principatelor, avansarea de memorii în mediile politice, atragerea unor personalităţi politice şi literare influente, care şi-au pus condeiul în favoarea cauzei româneşti.
Încă înainte de deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Viena, fusese adresat Prinţului Napoleon(foto), vărul Împăratului francez, un memoriu în care se solicita sprijinirea unirii şi, nici mai mult nici mai puţin, decât constituirea unui Regat independent sub conducerea sa1. La rândul său, cunoscutul om politic Nicolae Kretzulescu, prezentând dezavantajele domniei elective, sugera şi el, într-un alt memoriu avansat Franţei şi Angliei, necesitatea unirii Moldovei şi Munteniei într-un stat independent sub conducerea unui Prinţ străin ereditar. Printre argumentele invocate în favoarea acestei soluţii, se menţionează posibilitatea înlăturării oricăror influenţe şi ingerinţe din partea Austriei şi Rusiei asupra Principatelor . În Moldova, însuşi domnitorul Grigore Al. Ghica se va dovedi un ferm susţinător al ideii unirii sub un Prinţ străin, redactând un memoriu către reprezentanţii Puterilor europene la Conferinţa de la Viena, aşa cum Costache Negri fusese însărcinat a pune la dispoziţia acestora „toate datele istorice, toate informaţiile care ar putea contribui să-i lămurească asupra drepturilor şi dorinţelor ţării” .
Chestiunea Principatelor va fi reluată cu prilejul lucrărilor Congresului de pace de la Paris (februarie-aprilie 1856). După mărturisirile Contelui Cavour, în această perioadă Napoleon al III-lea ar fi propus Austriei, în schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardiniei –, Principatele Române, tronul revenind Ducelui de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg. S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întrunit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei .
Pe parcursul desfăşurării lucrărilor Congresului, problema Prinţului străin avea să suscite din ce în ce mai mult interesul cercurilor diplomatice europene şi al reprezentanţilor acestora în Principate. De pildă, consulul general al Angliei la Bucureşti, R. G. Colquhoun îl înştiinţa, în februarie 1856, pe ambasadorul englez de la Constantinopol, Stratford Canning, că populaţia din Principate, încurajată de cursul ultimelor evenimente, doreşte unirea Principatelor într-un singur stat sub un domnitor străin, cu garanţia colectivă a Puterilor europene şi, în cazul în care nu se accepta răscumpărarea tributului, sub suzeranitatea Porţii .
Opinia publică europeană era în egală măsură asaltată de numeroase articole în presă, comentându-se pe larg diferitele aspecte ale problemei orientale şi viitoarea organizare a Principatelor Române, nu de puţine ori nominalizându-se prezumtivi candidaţi la Tronul Principatelor Unite. Candidatura cea mai des invocată era aceea a Ducelui Nicolas de Leuchtenberg, nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înrudit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Maria), nepotul Ţarului Nicolae I . Presa belgiană, de pildă, preluând informaţii de la corespondenţii aflaţi la Paris, vehiculează ideea că Prusia ar fi dispusă a recomanda drept candidat pe tânărul Duce de Augustenburg, exclus de la succesiunea monarhiei daneze, în timp ce Anglia, în eventualitatea realizării unirii, l-ar putea accepta pe Ducele Nicolas Guillaume de Nassau .
Pe de altă parte, unioniştii menţineau o strânsă legătură cu publiciştii străini, francezi mai cu seamă, furnizând în permanenţă informaţii despre dorinţele populaţiei din Moldova şi Muntenia. De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Bataillard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit în opinia sa, pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un exemplu demn de urmat . Potrivit anumitor mărturii, încă din 1855, fraţii Hurmuzaki sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilitatea alegerii Contelui Filip de Flandra .
La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques Poumay, consemna că voinţa unanimă este "Unirea sub un Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe" . Ideea avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol, Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (decembrie 1856-ianuarie 1857), precum şi presupusele demersuri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei unirii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplomatice europene, astfel că Guvernul de la Bruxelles a fost nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe Blondeel din postul său .
Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la Bucureşti, Louis Béclard, sugerează ca fiind agreabilă şi posibilă candidatura Prinţului de Canino, Charles Lucien Bonaparte, sau a lui Pierre Napoleon Bonaparte . Asemenea preocupări se reflectă şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, preia zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a Prinţului de Savoia-Carignan .
Dintre publiciştii francezi devotaţi cauzei române, Elias Régnault, în a sa amplă lucrare intitulată Istoria politică şi socială a Principatelor Dunărene (apărută în 1855), considera că misiunea Puterilor europene, ce urmau a se întruni la Congresul de pace, trebuia să se circumscrie stopării acţiunii ameninţătoare a Rusiei contra Occidentului, ceea ce s-ar putea realiza prin unirea Moldovei şi Valahiei „sub un şef ereditar, duce, principe sau rege, ales din sânul unei dinastii europene”, precum şi prin transformarea noului stat într-un regat independent. Interesant este faptul că Régnault susţinea chiar ideea unirii într-un singur stat a tuturor provinciilor româneşti .
Cazul lui Régnault nu este unul izolat. Paul Bataillard, amicul paşoptiştilor români, avea să împărtăşească aceleaşi idei, elaborând, la începutul anului 1856, un consistent studiu, al cărui titlu era semnificativ: Primul punct al chestiunii Orientului. Principatele Moldovei şi Valahiei în faţa Congresului. În opinia autorului, Principatele trebuiau să se unească sub un Prinţ străin ereditar, recunoscut de toate Puterile, dar care să nu fie „nici turc, nici grec, nici rus, nici austriac, …nici chiar german, căci orice german ar deveni instrumentul Austriei” .
Tot în sprijinul cauzei române, Edmond Texier redacta un Apel către Congres în favoarea românilor, unde face o amplă pledoarie în favoarea unirii Principatelor şi a constituirii unui stat independent, sub patronajul puterilor occidentale, cu un suveran aparţinând unei familii domnitoare din Europa .
Acestor lucrări li se vor adaugă alte zeci de articole favorabile publicate în presa franceză, dacă ar fi să le contabilizăm numai pe cele apărute în ajunul şi în timpul lucrărilor Congresului de la Paris. Un însufleţit susţinător al cauzei române avea să fie şi Saint Marc Girardin, care prin articolele sale publicate în „Journal des Débats” şi imediat traduse în ziarele din ţară, încerca să explice raporturile existente între Principate şi Poartă, îmbrăţişând ideea unirii sub un Prinţ străin, ales de români înşişi, care să dea noului stat „independenţa la care ţinteşte demult” .
Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consultarea românilor cu privire la viitoarea lor organizare.
Fostul Domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica(foto), îi sugera fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca "partida naţională" să persiste în acţiunea sa privind alegerea imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale Principatelor fiind compromise pentru totdeauna . Acest gest nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază necesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene. Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta protectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă” .
Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin reprezenta nu numai un corolar al statului unitar, ci şi un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu statele suverane europene. De altfel, din aceste motive, precum şi din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea atenţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Cabinetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, întrucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatârnare absolută a Principatelor de la Turcia” .
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantinopol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ moştenitor”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercurilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Concluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „o unire nu este doar de dorit ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil, poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degradare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac” .
Susţinerea principiului unirii sub un Prinţ străin ereditar, dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, va atinge punctul culminant în momentul desfăşurării lucrărilor Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (1857), reprezentând unul din punctele fundamentale ale programului naţional conturat şi exprimat acum cu claritate . Şi chiar dacă Puterile europene nu vor ţine cont, în privinţa alegerii unui Prinţ străin, de cerinţele românilor, principiul nu va fi abandonat, ci doar amânat.