marți, 12 ianuarie 2010

Recunoaşterea internaţională a regimului monarhiei constituţionale ereditare (1866-1867)

Odată cu promulgarea Constituţiei, cel mai important obiectiv al autorităţilor de la Bucureşti va fi acela de a dobândi recunoaşterea noii domnii de către Curtea suzerană şi Puterile garante. Tratativele nu aveau să fie deloc uşoare, dacă avem în vedere avertismentele repetate ale diplomaţiei otomane cu intervenţia armată, poziţie susţinută de Austria şi Rusia.
Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate "chestiunea română".
Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă - în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti - a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea Dunării şi înaintarea spre Bucureşti. Întrucât ştiri alarmante de aceeaşi natură erau transmise de Al. G. Golescu, reprezentantul Guvernului român în capitala otomană, se întrunea de urgenţă la Bucureşti un Consiliu de Miniştri, la care avea să participe şi Carol I. După aproape patru ore de discuţii, se stabilea mobilizarea imediată a trupelor. Măsura urma să fie comunicată Împăratului Napoleon al III-lea, nutrindu-se speranţa unui sprijin eficace din partea diplomaţiei franceze pentru zădărnicirea proiectatei intervenţii armate otomane.
Într-o nouă şedinţă a Conferinţei de la Paris din 13/25 mai 1866, reprezentantul otoman, Savfet Paşa, avea să protesteze în privinţa preluării conducerii de la Bucureşti de către Carol I, solicitând măsuri energice pentru restabilirea ordinii. La rândul lor, plenipotenţiarii Puterilor garante se mărginesc - în urma unor dezbateri contradictorii - a declara că nu recunosc validitatea alegerii Prinţului de Hohenzollern. Totodată, consulii de la Bucureşti erau împuterniciţi a se abţine de la întreţinerea unor relaţii oficiale cu autorităţile române, ce ar putea implica recunoaşterea lui Carol I.
Pe măsură ce zvonurile privind o iminentă intervenţie a trupelor turceşti dincolo de Dunăre cresc în intensitate, Consiliul de Miniştri prezidat de Carol I decide acordarea unui credit de 8 milioane de lei pentru pregătirea de război a armatei, fiind concentrate în acest sens batalioanele de grăniceri şi dorobanţi. În acelaşi timp, într-un Consiliu de război, se discută măsurile militare necesare pentru apărarea Bucureştilor.
Pe de altă parte, reprezentantul Turciei la Londra încerca să convingă oficialităţile britanice de oportunitatea unor măsuri coercitive, cu atât mai mult cu cât autorităţile române au încălcat tratatele internaţionale ce confirmaseră suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă europeană. În opinia diplomatului otoman, această situaţie nu reprezenta doar o încurajare la revoltă a celorlalte provincii din Turcia europeană, ci chiar o insultă la adresa Sultanului, al cărui prestigiu în faţa supuşilor săi, deopotrivă musulmani şi creştini, ar fi serios afectat.
Aşa cum observa ambasadorul american la Constantinopol, Joy Morris, intervenţia militară unilaterală a Porţii în Principate ar determina redeschiderea "problemei orientale", acţiunea sa atrăgând după sine o intervenţie similară din partea Rusiei şi o revoltă generală a tuturor provinciilor creştine aflate sub dominaţia otomană (Serbia, Bosnia, Muntenegru şi insula Creta). O asemenea perspectivă era socotită de Puterile europene drept deosebit de periculoasă şi, în egală măsură, posibilă, diplomaţia ţaristă încurajând făţiş declanşarea unei acţiuni armate otomane la nord de Dunăre. Poziţia Rusiei se conturează cu o mai mare claritate în momentul în care reprezentantul său la Conferinţa de la Paris, Budberg, declarase că românii au subminat în totalitate valabilitatea Tratatului din 1856. Prin urmare, revendica dreptul puterilor limitrofe Principatelor de a-şi stabili în continuare conduita în funcţie de propriile interese.
Invocând astfel de argumente, Cabinentul de la Petersburg nu încerca altceva decât să pregătească terenul diplomatic pentru înlăturarea clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre din Tratatul de la Paris (1856). Era evident pentru toată lumea că respectiva clauză stingherea planurile expansioniste ţariste spre Bosfor, Dardanele şi Constantinopol.
Cancelarul Bismarck - în momentul în care îl îndemnase pe Prinţul Carol să accepte Tronul României - sugerase necesitatea stabilirii unor raporturi cordiale cu Rusia şi chiar o eventuală alianţă matrimonială cu una din rudele familiei Romanov. Potrivit documentelor diplomatice, s-a avut în vedere proiectul căsătoriei lui Carol I cu o Prinţesă de Leuchtenberg, însă o asemenena intenţie nu se putea concretiza deoarece Ţarul Alexandru al II-lea nu ar fi permis ca un membru al familiei sale să se afle sub suzeranitatea Sultanului. Existau apoi inconveniente în privinţa religiei catolice a Prinţului.
Pentru a dobândi recunoaşterea lui Carol I ca Domnitor al României, cercurile coducătoare de la Bucureşti sperau să câştige bunăvoinţa Rusiei prin trimiterea unei misiuni speciale la Petersburg, compusă din Vasile Boerescu şi George Costa-Foru. Odată ajunşi în capitala Imperiului, la 18/30 mai 1866, emisarii români au avut o serie de întrevederi cu diferite oficialităţi ruse: Stremaukov, directorul Departamentului afacerilor asiatice, Mitropolitul Isidor şi Contele Tolstoi, reprezentant al Sfântului Sinod.
Incontestabil, revelatoare pentru poziţia Rusiei în "chestiunea română" au fost convorbirile cu Prinţul Gorceakov. Iniţial, acesta a manifestat o atitudine rece şi rezervată, ţinând să-şi exprime personal insatisfacţia în privinţa consultării diplomaţiei ruse doar în ultimul moment, după ce delegaţiile române sondaseră deja poziţia celorlalte Curţi europene.
Nemulţumit de ineficienţa Conferinţei de la Paris, cancelarul avea să precizeze că reprezentantul său va înainta o propunere de dizolvare a acestui for european, fiecare putere urmând a-şi câştiga libertatea de acţiune. O asemenea măsură - în opinia sa - ar putea fi în beneficiul cauzei române, Rusia, în calitatea ei de putere vecină, manifestându-şi interesul faţă de prosperitatea Principatelor şi menţinerea ordinii.
Gorceakov lăsa să se înţeleagă că Guvernul român ar trebui să dea dovadă de înţelepciune politică, cu atât mai mult cu cât opinia publică din Rusia îşi manifestase îngrijorarea faţă de faptul că refugiaţii polonezi fuseseră găzduiţi în România, iar presa bucureşteană nu înceta de a ataca continuu atitudinea diplomaţiei ţariste. De aceea, ar fi de dorit ca Principele Carol să renunţe la colaboratorii săi din Guvern, I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, etichetaţi drept "revoluţionari" şi "demagogi". Totodată, cancelarul îşi exprima speranţa că autorităţile de la Bucureşti vor reanaliza problema bunurilor mănăstirilor închinate şi care fuseseră secularizate în vremea lui Cuza.
Având în vedere religia Principelui Carol, Mitropolitul Rusiei îşi manifestase, în faţa delegaţilor români, îngrijorarea în legătură cu o posibilă intensificare a propagandei catolice în România, discutându-se şi oportunitatea reglementării chestiunii religioase, serios afectată - în opinia sa - de reformele precedentului Domnitor. Pe aceeaşi linie avea să se înscrie şi conversaţia cu reprezentantul Sfântului Sinod, Contele Tolstoi.
În urma acestor întrevederi, Gorceakov avea să acorde o ultimă audienţă emisarilor români, atitudinea sa fiind acum mult mai cordială. El a reiterat opinia anterioară potrivit căreia, după dizolvarea Conferinţei de la Paris, Rusia îşi va redobândi libertatea de acţiune. Totodată, sublinia disponibilitatea Cabinetului de la Petersburg de a-l recunoaşte pe Prinţul Carol de Hohenzollern, în măsura în care se va garanta menţinerea ordinii publice şi vor fi înlăturate pericolele ce ar ameninţa religia naţională. Delegaţia română va oferi asigurări în sensul reglementării problemelor ce au constituit subiectul convorbirilor, declarându-se satisfăcută de atitudinea şi promisiunile cancelarului Gorceakov. La numai câteva zile, mai precis la 31 mai/12 iunie 1866, ambasadorul rus la Paris, Budberg, primea instrucţiuni pentru a solicita omologilor săi dizolvarea Conferinţei.
Poziţia obstrucţionistă a Porţii faţă de recunoaşterea lui Carol I era puternic încurajată de Austria, care se declarase favorabilă iniţierii unor măsuri coercitive în Principate. Perspectiva izbucnirii conflictului austro-prusian, mobilizarea şi preluarea conducerii trupelor române de către Carol I, instituirea taberei militare la Sabar (la 30 de km la sud de Bucureşti), toate acestea au fost de natură să genereze evidente nelinişti şi nemulţumiri la nivelul cercurilor guvernamentale de la Viena.
Privită din unghiul de vedere al diplomaţiei habsburgice, sosirea Prinţului Carol de Hohenzollern la Bucureşti constituia o abilă manevră de culise a lui Bismarck, scopul primului ministru prusian fiind acela de a ameninţa Austria cu spectrul unei acţiuni militare române în Transilvania. Se vehicula în acest sens aserţiunea potrivit căreia s-ar fi primit o considerabilă sumă de bani din partea Guvernului de la Berlin pentru organizarea şi înzestrarea unui corp de armată format din voluntari unguri şi ardeleni, ceea ce va întreţine temerea Curţii de la Viena.
Nu este mai puţin adevărat că Bismarck luase în calcul posibilitatea declanşării unei insurecţii în Transilvania, iniţiind chiar tratative cu reprezentanţii emigraţiei maghiare, care, la rândul lor, trebuiau să obţină adeziunea Guvernului român. În asemenea circumstanţe, nu este deloc surprinzător faptul că, de pildă, ambasadorul austriac la Constantinopol, Prokesch-Osten, îl avertiza pe ministrul de Externe al ţării sale asupra imposibilităţii practice de a mai împiedica dezmembrarea Imperiului otoman şi, în acelaşi timp, constituirea unui stat român independent.
Pentru a oferi asigurări statului vecin că sosirea Prinţului Carol în România nu are nici un fel de legătură cu planurile prusiene şi că Guvernul de la Bucureşti nu intenţionează să provoace dificultăţi la graniţa cu Transilvania, avea să fie trimis Dimitrie Ghica la Viena. Marcat vizibil de cursul evenimentelor şi departe de a se lăsa convins de argumentele invocate de emisarul român, ministrul de Externe austriac, Mensdorf, a manifestat în continuare rezerve în privinţa recunoaşterii lui Carol I. Mai mult decât atât, Contesa de Mensdorf, cu o vizibilă iritare, îi declarase în mod deschis lui D. Ghica faptul că austriecii "au destul de mulţi Hohenzollerni în nord, pentru ca să mai aibă şi în sud". Aşadar, convorbirile nu au dus la rezultatul scontat.
Intervenţia militară în Principate a putut fi evitată şi datorită sprijinului constant şi eficient al diplomaţiei franceze, îndeosebi ambasadorul de la Constantinopol, Moustier, exercitând serioase presiuni asupra Porţii. Însuşi Împăratul Napoleon al III-lea promitea - în cursul unei audienţe acordate agentului României la Paris, Ion Bălăceanu - să uzeze de întreaga sa influenţă în favoarea recunoaşterii, în condiţii onorabile, a lui Carol I de către Puterea suzerană.
Surprinzător este faptul că diplomaţia britanică, susţinătoare a integrităţii Imperiului otoman, va adopta şi ea o atitudine avantajoasă cauzei româneşti, secondând politica Guvernului de la Paris. Această colaborare anglo-franceză îşi avea explicaţia în soluţionarea problemei Canalului de Suez şi în interesul comun de a stopa o intervenţie unilaterală în Orient a Rusiei. Prin urmare, ministrul de Externe britanic, Lordul Clarendon, avea să avertizeze Poarta că o intervenţie armată în Principate, fără consimţământul tuturor Puterilor garante, reprezenta o violare flagrantă a Tratatului din 1856. Ca atare, Guvernul englez nu poate să susţină punctul de vedere otoman.
Instrucţiuni de aceeaşi natură erau transmise ambasadorului britanic la Constantinopol, Lordul Lyons, care se va alătura colegului său francez în recomandările referitoare la necesitatea recunoaşterii lui Carol I de către Sultan. Preocupările privind "chestiunea română" aveau să se reflecte şi la nivelul opiniei publice europene, atât presa pariziană cât şi cea londoneză exprimându-se într-un sens favorabil.
Întrucât trupele otomane de la Rusciuc îşi sporiseră efectivul şi păreau hotărâte să treacă Dunărea, Carol I inspectează în mod regulat unităţile sale militare. El avea să declare consulului englez la Bucureşti, Green, că în eventualitatea unei invazii turceşti, va prelua conducerea armatei şi va rezista în fruntea trupelor sale "până la ultima limită". În acelaşi timp, Dumitru Brătianu era trimis în Serbia pentru a afla poziţia acesteia în eventualitatea unui conflict militar cu Poarta şi pentru a procura muniţia necesară înzestrării trupelor.
Izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia (16 iunie 1866), acesteia din urmă alăturându-i-se Italia două zile mai târziu, precum şi victoria rapidă a armatei prusiene la Sadowa (3 iulie) au determinat modificarea atitudinii anumitor Puteri europene faţă de recunoaşterea lui Carol I. Curtea suzerană, tot mai izolată după înfrângerea Austriei şi intuind adevăratele scopuri ale politicii ţariste, va adopta o poziţie mai conciliantă. Ea se arăta dispusă a renunţa la intervenţia militară, avansând condiţiile pentru recunoaşterea Domnitorului. Exista temerea la Constantinopol că Austria înfrântă ar putea primi, în schimbul cedării Veneţiei către Italia, compensaţii teritoriale în sud-estul Europei (Bosnia şi Herţegovina), ceea ce ar fi periclitat grav unitatea Imperiului otoman.
Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.
Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. Este perioada în care diplomaţia otomană îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu însăşi posibilitatea menţinerii în continuare a garanţiei colective europene asupra Principatelor. O asemenea stare de nelinişte era alimentată de solicitarea oficială de închidere a Conferinţei venită din partea reprezentantului rus la Paris, Budberg comunicând faptul că Imperiul rus îşi rezervă de acum încolo libertatea de acţiune.
Noua situaţie creată va îndemna Poarta să sondeze cercurile diplomatice franceze şi britanice, exprimându-se temerea că un angajament direct între ea şi Principate va duce, în cele din urmă, la anularea în întregime a stipulaţiilor cuprinse în Tratatul de la Paris din 1856. Pe de altă parte, cu prilejul unei întruniri a reprezentanţilor Puterilor europene la Constantinopol s-a decis a se recomanda Porţii a nu pune în aplicare proiectul de ocupare militară a Principatelor.
În timp ce ministrul român de Externe, Petre Mavrogheni, înainta consulilor străini de la Bucureşti o notă ce reitera decizia Guvernului de a rezista la orice tentativă de invadare a teritoriului de către trupele otomane, Carol I continua să ţină sub observaţie pregătirile de apărare. Pe această linie se înscriu inspecţiile Domnitorului la Giurgiu, iar de aici la Târgovişte şi Ploieşti, ultimele două localităţi reprezentând importante puncte strategice în apropiere de Carpaţi.
Negocierile cu Poarta stagnau şi datorită opoziţiei Austriei, reprezentantul acestei ţări la Constantinopol fiind obsedat de ideea unei posibile acţiuni armate române în Transilvania. În sprijinul aserţiunii sale, diplomatul austriac invoca sosirea unor ofiţeri prusieni la Bucureşti şi înlesnirea unor pretinse transporturi de arme şi muniţii de către Guvernul de la Berlin. Atât diplomaţia franceză cât şi cea britanică sugerau cercurilor conducătoare de la Bucureşti să ofere garanţii Austriei că nu vor întreprinde o acţiune militară în Transilvania şi nu vor încuraja "refugiaţii şi aventurierii", adică polonezii şi maghiarii.
În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita, la rândul său, o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate. La aceste pretenţii exagerate se adăugau avertismentele ambasadorului francez la Viena, Ducele Gramont, ce fuseseră comunicate colegului său de la Bucureşti. Diplomatul francez lăsa să se înţeleagă limpede că, în eventualitatea unei acţiuni a liberalilor radicali de resuscitare a sentimentului naţional în Transilvania, va avea loc o coalizare a Austriei şi Rusiei cu scopul de a determina înlăturarea Prinţului Carol.
Fără îndoială, au existat anumite proiecte la nivelul liderilor liberali-radicali. De pildă, într-o notă a ministrului de Interne al Austriei adresată prezidiului Cancelariei aulice regale transilvănene se consemnau legăturile existente între românii de pe ambele laturi ale Carpaţilor şi amplificarea acestora în timpul războiului dintre Imperiul habsburgic, pe de o parte, Prusia şi Italia, pe de altă parte. Se menţiona, de asemenea, despre răspândirea unor proclamaţii ale Principelui Carol printre românii din Transilvania şi sosirea unor emisari din România. Erau evidenţiate şi contactele frecvente ale lui C. A. Rosetti cu diferiţii lideri ardeleni. Mai mult decât atât, respectivul ministru ţinea să aducă la cunoştinţă declaraţia lui Avram Iancu, potrivit căreia "acum a sosit momentul să reconstituim Daco-România".
Nu este mai puţin adevărat că în iulie 1866, C. A Rosetti îi facilitase generalului maghiar Türr o întâlnire privată la Bucureşti cu Domnitorul României. Emisarul ungur dorea să sondeze poziţia cercurilor conducătoare române în privinţa declanşării unei acţiuni comune împotriva austriecilor în Transilvania. Deşi acceptase o asemenea întrevedere, Carol I a păstrat o atitudine rezervată, declarându-i generalului că "nu poate primi propunerile sale, întrucât singura sa datorie este ca, printr-o bună administraţie, să ridice din nou o ţară complet dezorganizată din punct de vedere moral şi financiar".
Cert este că în împrejurările în care situaţia internaţională a României se afla încă sub semnul provizoratului, iar unele Puteri îşi manifestau deschis ostilitatea, orice iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti trebuia să se caracterizeze prin moderaţie şi abilitate diplomatică.
Pentru a înlătura suspiciunile cercurilor diplomatice europene, diplomaţia română se vedea nevoită, printr-o notă adresată consulilor străini la Bucureşti, să precizeze că zvonurile referitoare la concentrarea trupelor sale la graniţa austriacă şi o eventuală intrare a acestora în Transilvania sunt nefondate şi tendenţioase.
Linia de conduită a Guvernului era aceea de a menţine o neutralitate absolută, de a nu se implica în nici un fel în conflictul din Europa centrală şi de a nu provoca dificultăţi vecinilor. De asemenea, după sancţionarea Constituţiei, Carol I ţinea să precizeze în mod oficial că România îşi va păstra neutralitatea garantată de Puterile europene şi va respecta legăturile cu Poarta, declaraţie primită favorabil atât de diplomaţia europeană, cât şi de Curtea suzerană.
Atitudinea României era dictată şi de evoluţia situaţiei internaţionale. Nu putem ignora faptul că, departe de a fi un război de durată, conflictul din Europa centrală s-a încheiat, în mod surprinzător, după numai două luni, la 11/23 august 1866, prin victoria deplină a Prusiei. Teama obsesivă a oficialităţilor austriece faţă de o intervenţie armată românească dincolo de Carpaţi va stărui multă vreme, chiar dacă o nouă tentativă, de această dată a generalului maghiar Eber, de a-l convinge pe Carol I în sensul unei atare acţiuni nu a dus la rezultatele scontate. Întrucât mijloacele de persuasiune ale diplomaţiei habsburgice s-au redus substanţial după înfrângerea suferită în conflictul cu Prusia, se încerca încurajarea Porţii în adoptarea unei atitudini inflexibile în privinţa recunoaşterii "în condiţiuni umilitoare" a Principelui Carol de Hohenzollern.
După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie: Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente; denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei; Principele urma să primească investitura la Constantinopol; "demnitatea princiară va rămâne şi mai departe sub regimul electiv", deci nu se accepta ereditatea; armata nu putea depăşi cifra stabilită prin Convenţia de la Paris din 1858 (14 000 de oameni) decât cu acordul Puterii suzerane; Principatele, socotite parte integrantă a Imperiului otoman, îşi vor da concursul la apărarea drepturilor şi intereselor generale ale Porţii; angajamentul de a nu tolera atacuri în presă la adresa statelor vecine şi de a nu servi drept "loc de adunare tulburătorilor"; nu puteau fi întreţinute relaţii oficiale cu Puterile străine, iar convenţiile încheiate de Poartă cu alte state erau obligatorii pentru Principate; un agent otoman va rezida permanent în România; tributul va spori în funcţie de veniturile ţării; problema bunurilor mănăstirilor închinate urma să fie soluţionată imediat; era menţinută restricţia privind dreptul de a conferi decoraţii şi de a bate monedă proprie; toate acestea trebuiau să fie confirmate prin firmanul de investitură; în fine, încălcarea dispoziţiilor de mai sus oferea Curţii suzerane "toată libertatea de acţiune ca să ia orice măsură va crede de cuviinţă pentru salvarea drepturilor ei".
În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Carol I cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l "inadmisibil" şi "ofensator". Totodată, s-a decis redactarea unui contra-proiect, anumite dispoziţii suferind modificări, iar altele fiind suprimate.
Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat - în optica diplomaţiei de la Constantinopol - un motiv serios pentru impunerea acelor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta constituind "germenele regalităţii".
Între timp, izbucneşte o criză guvernamentală la Bucureşti. Ministrul de Finanţe, Ion C. Brătianu îşi înaintase demisia, proiectul său de emitere a monedei-hârtie fiind respins în Parlament. Este posibil ca această demisie, ce a antrenat căderea întregului Cabinet, să fi fost provocată şi de neînţelegerile cu primul ministru de orientare conservatoare, Lascăr Catargiu, care nu aprobase conduita radicalilor în timpul conflictului austro-prusiano-italian şi nici contactele acestora cu reprezentanţii emigraţiei maghiare.
Totodată, diplomaţia ţaristă sugerase emisarilor români la Petersburg (mai/iunie 1866) ca Domnitorul să renunţe la colaborarea cu radicalii I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Având în vedere aceste sugestii, nu poate fi exclusă ipoteza unei "sacrificări" a miniştrilor radicali pentru a obţine sprijinul Cabinetului de la Petersburg în exercitarea de presiuni asupra Porţii în privinţa recunoaşterii lui Carol I. De altfel, urgentarea acestei recunoaşteri era şi obiectivul primordial al noului Guvern de nuanţă liberal-moderată constituit la 15/27 iulie 1866, prim-ministru fiind numit Ion Ghica, cel care purtase negocieri la Constantinopol.
Politica diplomaţiei ţariste se schimbase fundamental odată cu izbucnirea conflictului între Austria şi Prusia. Spre deosebire de perioada anterioară, ambasadorul rus în capitala otomană, generalul N. Ignatiev, primea instrucţiuni să se abţină de acum încolo de a mai consilia Poarta şi de a adopta "une attitude d'observation". O asemenea schimbare de comportament a fost de natură a trezi suspiciunea demnitarilor turci, Aali Paşa propunând chiar lui Al. G. Golescu, reprezentantul român la Constantinopol, încheierea unei convenţii militare. Scopul era acela de a asigura o apărare comună în eventualitatea unor atacuri - ce nu puteau veni decât din partea Rusiei - îndreptate împotriva Porţii. Materializarea acestei propuneri, potrivit declaraţiei diplomatului otoman, ar fi contribuit la urgentarea problemei recunoaşterii şi la excluderea anumitor condiţii.
Negocierile privind recunoaşterea lui Carol I nu înaintau deloc, Poarta nefiind dispusă a acorda decât uşoare concesii referitoare la moştenirea în linie directă şi dreptul de a bate monede proprii, dar care să poarte un însemn turcesc, celelalte dispoziţii păstrându-şi nealterată redactarea iniţială. În asemenea circumstanţe, Consiliul de Miniştri consideră condiţiile inacceptabile, fiind trimişi la Constantinopol pentru continuarea negocierilor D. A. Sturdza şi G. Ştirbey.
Izbucnirea revoltelor din Creta (iulie 1866) a fost de natură a provoca noi dificultăţi Imperiului otoman. Urmărind a evita posibilitatea implicării Rusiei şi, deci, declanşarea unui conflict general european, Franţa sugerează efectuarea unui schimb de scrisori între Carol I şi Marele Vizir.
Fără îndoială, neînţelegerile survenite între Napoleon al III-lea şi Bismarck privind anumite compensaţii teritoriale în zona Rinului se vor reflecta şi în atitudinea "mai rece" a diplomaţiei franceze, dincolo de declaraţiile amicale ale Împăratului faţă de recunoaşterea lui Carol de Hohenzollern. Nu este mai puţin adevărat că ambasadorul rus la Constantinopol, Ignatiev, afirmase necesitatea acceptării de către Poartă a tuturor dorinţelor Principatelor, cu atât mai mult cu cât nu putea rezista multă vreme evenimentelor din Creta. Atitudinea diplomatului rus era mai degrabă una de circumstanţă decât una eficientă.
Pe de altă parte, se constată o tot mai accentuată apropiere între Rusia şi Prusia după misiunea colonelului prusian Schweinitz şi cea a generalului Manteuffel la Petersburg (iulie-august 1866). În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea "problemei germane" potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre. Demn de reţinut că un asemenea proiect fusese deja pregătit de Gorceakov şi avizat de Ţarul Alexandru al II-lea. Discutat în cadrul unui Consiliu de miniştri, se pare în luna septembrie 1866, planul a eşuat, atât ministrul de Război cât şi cel de Finanţe considerându-l periculos în acele circumstanţe politice şi, în acelaşi timp, de rău augur pentru finanţele Imperiului. Proiectul va fi amânat, dar nu şi abandonat.
În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta, Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii străine cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o "concesie extremă", creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci - puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic - erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români - ce se reuniseră la Cotroceni în ziua de 18/30 septembrie 1866 într-un Consiliu de Coroană prezidat de Carol I şi care a durat trei ore - declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii.
În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase lui D. A. Sturdza imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane.
Pe de altă parte, Domnitorul încerca să convingă cercurilor diplomatice de la Constantinopol că rezolvarea cât mai urgentă a "chestiunii româneşti" era în interesul Porţii, mai ales în condiţiile în care grecii stabiliţi în România au subscris sume mari de bani petru ajutorarea insurecţionarilor din Creta. Domnitorul dădea de înţeles că "n-ar mai putea să garanteze mult pentru liniştea ţării faţă de Turcia, din cauza aţâţării spiritelor", orice tergiversare a problemei recunoaşterii fiind periculoasă. Concomitent, datorită influenţei covârşitoare a diplomaţiei franceze asupra demnitarilor turci, Carol I înştiinţează pe Împăratul Napoleon al III-lea că în calitate sa de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern nu poate accepta expresia "umilitoare" de parte integrantă, decât cu menţiunea: "în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris".
Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană. Astfel, Aali Paşa se declară dispus a admite propunerea avansată de Principele României. Într-o scrisoare adresată Prinţului moştenitor al Prusiei, Carol I evidenţia dificultăţile întâmpinate în tratativele cu Poarta, rezultatul fiind socotit, în cele din urmă, satisfăcător, cu atât mai mult cu cât "suzeranitatea rămâne o formă goală fără conţinut".
Ca urmare a schimbului de scrisori ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Carol I, Poarta recunoaşte ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual "într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare".
Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii. Guvernul princiar trebuia să ofere asigurări că nu va îngădui nicidecum ca teritoriul român să servească drept "punct de adunare celor ce pregătesc tulburări", Carol I urmând a sosi la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură.
Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Odată cu finalizarea aranjamentului direct cu Poarta, reprezentanţii diplomatici ai Puterilor garante, cu excepţia consulului rus Offenberg, se înfăţişează - pentru prima dată în ţinută oficială - Principelui României, felicitându-l pentru succesul obţinut. Prezenţa consulilor in corpore nu însemna altceva decât manifestarea intenţiei Curţilor garante de a-l recunoaşte pe Carol I. Acest lucru se va petrece ulterior, nu însă în maniera dorită de unele Puteri garante, anume prin convocarea unei noi conferinţe şi aderarea colectivă. O asemenea modalitate avea să fie respinsă categoric de diplomaţia ţaristă, atitudine ce a potenţat suspiciunea Curţilor europene vizavi de o posibilă modificare unilaterală a Tratatului de la 1856 de către Rusia, în condiţiile agravării "chestiunii orientale".
Cabinetul de la Petersburg - urmărind a sublinia şi mai mult ineficienţa Tratatului de la Paris din 1856, ce fusese "încălcat" succesiv de români - îşi exprima preferinţa de a adera în mod direct. Astfel ne putem explica şi refuzul reprezentantului rus de la Bucureşti de a se alătura colegilor săi, pretextând lipsa de instrucţiuni din partea propriului Guvern.
Înainte de a întreprinde vizita la Constantinopol, Carol I va adresa o Proclamaţiune către ţară, act ce confirma recunoaşterea de către Sublima Poartă a dorinţelor naţiunii privind instituirea unei dinastii ereditare şi a unui guvernământ constituţional.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită compusă din personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndreaptă spre Giurgiu, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul România până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului. După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I se îmbarcă pe iahtul imperial Issedin, ce arborase pe catargul principal steagul românesc. La bordul iahtului era aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.
Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa. În aceeaşi zi, Carol I, în ţinută de general român, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl primeşte Sultanul Abdul-Aziz. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată în Memoriile Regelui Carol I: "Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său". Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa.
Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu aceeaşi ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană.
Timp de o săptămână, Carol I se întreţine la Constantinopol cu înalte oficialităţi otomane, cu membri ai corpului diplomatic, cu Patriarhul grec Sofronius şi membri ai Sfântului Sinod. Semnificativă a fost discuţia cu ambasadorul rus, Ignatiev, care nu ezită a semnala Domnitorului îngrijorarea Cabinetului de la Petersburg în privinţa pericolului pe care îl reprezintă "partidul roşu" (liberalii radicali) şi necesitatea reglementării chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate.
Ultima problemă a constituit, de altfel, şi subiectul unui memoriu înaintat Principelui de către arhimandriţii greci de la mănăstirea Athos. În conformitate cu textul acestui document, soluţia preconizată era aceea de a repartiza în mod egal veniturile mănăstirilor ce fuseseră închinate şi apoi secularizate prin reforma lui Cuza din 1863. O parte a veniturilor urma să revină bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe de pe cuprinsul Imperiul otoman, o alta era rezervată lăcaşurilor de cult din România, iar restul va rămâne la dispoziţia statului român. Carol I îşi va manifesta rezerva faţă de un asemenea proiect, declarând că "biserica grecească trebuie să se mulţumească cu suma oferită mai înainte drept despăgubire".
În timpul întrevederii cu ambasadorii fracez şi britanic, Principele a recunoscut şi apreciat rolul important pe care aceştia l-au jucat în convingerea diplomaţiei otomane de a adopta o atitudine conciliantă. Carol I va primi în dar de la Sultan o sabie de Damasc cu briliante şi "cinci minunaţi armăsari arabi". Cu prilejul celei de a doua întrevederi, mult mai cordială, va fi decorat de către Padişah cu cea mai înaltă decoraţie otomană, ordinul "Osmanie" cu smaralde şi diamante, şi invitat să participe la trecerea în revistă a trupelor gărzii imperiale. La rândul său, Principele "a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate", costul călătoriei la Constantinopol ridicându-se la suma de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta va accepta o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească.
După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentu "onorurile şi atenţiunile" de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime.
Este adevărat că în urma atitudinii diplomaţiei ţariste, Curţile garante nu vor mai reuşi să sancţioneze în mod colectiv, printr-un act politico-diplomatic, recunoaşterea lui Carol I. Consulul rus Offenberg avea să se prezinte în audienţă oficială Domnitorului abia după revenirea sa de la Constantinopol. Ulterior, el va remite din partea lui Gorceakov o scrisoare datată 16/28 octombrie 1866 şi prin care se comunica intenţia Rusiei "d'entrer en communication directe" cu Guvernul princiar, ceea ce echivala cu recunoaşterea lui Carol I ca "Domn al Principatelor Unite". Această conduită - potrivit opiniei agentului diplomatic francez la Bucureşti - se situa sub auspiciile unui plan al Imperiului rus, care, astfel, se considera eliberat de obligaţiile ce rezultau din Tratatul de la Paris, apreciere confirmată de majoritatea ziarelor ruseşti.
În scrisoarea mai sus menţionată, dincolo de "sentimentele binevoitoare ale Ţarului faţă de naţiunea moldo-valahă", Gorceakov nu uita să atenţioneze despre necesitatea reglementărrii problemei bunurilor mănăstirilor închinate şi "cu aer de admonestare" amintea despre imaginare intrigi poloneze pe teritoriul român. Sunt probleme asupra cărora va insista consulul Offenberg, înainte de întoarcerea sa în patrie, cu prilejul unei audienţe la Domnitorul României.
Diplomatul rus preciza cu o mai mare claritate că adoptarea de către Guvernul princiar a unor "măsuri energice" împotriva uneltirilor polonezilor avea să fie bine primită la St. Petersburg. Pe de altă parte, lăsa să se înţeleagă că prezenţa la putere a unui Guvern compus din membri ai grupării radicale va fi interpretată de diplomaţia ţaristă drept "un act de ostilitate".
La rândul său, Carol I, exprimându-şi satisfacţia în legătură cu recunoaşterea survenită din patea Cabinetului rus, se angaja - printr-o scrisoare adresată lui Gorceakov - în sensul reglementării "mulţumitoare" a chestiunii bunurilor mănăstirilor închinate. Domnitorul ţinea să înlăture suspiciunea diplomaţiei ţariste, oferind asigurări că nu va tolera "conspiraţiuni politice" împotriva statului vecin.
Poziţia adoptată de Cabinetul de la Petersburg va determina celelalte Puteri garante să adere la aranjamentul româno-otoman prin remiterea, la 8/20 ianuarie 1867, de note identice Înaltei Porţi.
Aşadar, după îndelungate şi dificile negocieri, diplomaţia românească a obţinut un însemnat succes. Acesta a marcat consacrarea monarhiei ereditare costituţionale, un pas important spre dobândirea independenţei şi accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.

Niciun comentariu: