marți, 12 ianuarie 2010

RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

THE INTERNATIONAL RECOGNITION OF THE ROMANIA’ STATE INDEPENDENCE

Abstract

After the Treaty of Berlin (July 13, 1878), the Romanian authorities tried to fulfill the conditions stipulated in the Treaty for the recognition of the Romanian state independence by the Great Powers. These conditions were: to cede the southern Bessarabia to Russia and taking in possession by Romania of the Dobroudja district, to concede citizenship to all foreigners without difference of confession, and, like a collateral condition, redeem of the Romanian railroads from the German shareholders.

Termeni cheie: România, Marile Puteri, independenţă, Tratatul de la Berlin, diplomaţie
Key words: Romania, Great Powers, independence, Treaty of Berlin, diplomacy

Pentru a se conforma voinţei colective a Europei exprimată prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Corpurile legislative – convocate în sesiune extraordinară la 15/27 septembrie 1878 – urmau să se pronunţe asupra stipulaţiilor referitoare la România din Tratatul de la Berlin. Guvernul prezentase în Parlament corespondenţa diplomatică privind activitatea sa în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin , ceea ce a dat naştere la numeroase discuţii, chiar la incriminări, mai ales din partea lui D.A. Sturdza, faţă de activitatea ministrului de Externe M. Kogălniceanu, care nu ar fi apărat cu fermitate interesele ţării, deşi, după propriile mărturisiri, aflase de intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei încă din iunie 1877 . Acuzaţii nemeritate, dar care întreţineau o atmosferă încordată.
La 26 septembrie 1878, majoritatea liberală din Senat propune o moţiune prin care Guvernul, în faţa voinţei colective a Europei, era autorizat a se conforma Tratatului de la Berlin, a intra în posesiunea Dobrogei şi a o administra, precum şi convocarea în cel mult trei luni a Constituantei . Senatorul Vasile Boerescu avea să sublinieze necesitatea îndeplinirii condiţiilor impuse de Tratat, în caz contrar nu putea fi exclus ca puterile semnatare să delege unul dintre state, s-ar putea chiar Rusia, să aducă la îndeplinire decizia Congresului, ceea ce ar reprezenta „un act de nebunie” .
Îndeosebi la Cameră se ivesc dezbateri contradictorii legate de acceptarea sau nu a condiţiilor Tratatului de la Berlin, unii deputaţi, precum Nicolae Ionescu, susţinând că nu exista nici un pericol dacă România nu s-ar supune voinţei colective a Europei. Moţiunea majorităţii din Adunarea Deputaţilor, care nu pomenea de termenul convocării Constituantei, ci doar că problema art. 44 se va reglementa pe cale constituţională, va determina intervenţia lui Titu Maiorescu, în calitate de reprezentant al opoziţiei. Acesta evidenţia încă de la început că Tratatul de la Berlin nu este un act sinalagmatic, care să presupună şi consimţământul celeilalte părţi, deci prevederile acestuia trebuiau executate. În caz contrar, poziţia României ar fi periclitată serios, cu atât mai mult cu cât trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul românesc (art. 22) urma a înceta abia la 1 iulie 1879.
Sesizând eforturile diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea independenţei înainte şi doar cu un simplu angajament al aplicării art. 44, Maiorescu ţinea să sublinieze că moţiunea era un subterfugiu, pentru a lăsa impresia că se execută ceva, dar în realitate nu se executa. În opinia sa trebuia procedat imediat la aplicarea prevederilor Tratatului şi la convocarea cât mai urgentă a Camerelor de revizuire . După dezbateri aprinse, Guvernul era autorizat a retrage autorităţile civile şi militare din sudul Basarabiei şi luarea în posesiune a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor .
Printr-o notă a consulului rus, baronul Stuart, remisă în luna august 1878 Guvernului român, diplomaţia de la St. Petersburg solicitase predarea Basarabiei de sud, aşa cum se procedase în 1857, când Rusia fusese obligată să retrocedeze acest teritoriu Moldovei . Potrivit procedeului de atunci, Guvernul princiar trebuia să numească un comisar însărcinat cu depline puteri pentru a stabili noua frontieră, de comun acord cu comisarul rus. Totodată, urmau a fi numiţi delegaţi pentru a stabili în toate amănuntele predarea teritoriului şi soluţionarea problemelor financiare, administrative şi judiciare. Când delimitarea va fi încheiată, delegaţii ruşi vor putea efectua predarea Dobrogei autorităţilor române. Guvernul rus solicita urgentarea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru intrarea în atribuţii a comisiei. Se sublinia imperios în nota amintită că soluţionarea acestei probleme era de o importanţă vitală pentru relaţiile viitoare ale celor două ţări. Făcând abstracţie de raporturile reci „care au afectat în mod dureros pe adevăraţii prieteni ai României”, Ţarul era dispus să reia „bunele relaţii tradiţionale cu această ţară, care nu va avea niciodată de suferit, nici cea mai mică atingere” .
Nota baronului Stuart avea să provoace anumite reacţii la nivelul cercurilor guvernante. Ministrul de Finanţe, Ion Câmpineanu, observa, de pildă, „tonul cominatoriu” al respectivei note, Rusia căutând un pretext pentru a prelungi ocupaţia sau pentru a refuza predarea Dobrogei în cazul în care Guvernul princiar nu se conformează cerinţelor diplomaţiei ruse. Câmpineanu evidenţia faptul că la 1857 delimitarea s-a făcut printr-un act internaţional, ceea ce nu era cazul şi în momentul de faţă, întrucât frontiera era Prutul, pe de o parte, şi braţul Chilia cu Stari-Stambul, pe de altă parte, frontieră eminamente naturală. Concluzia sa era aceea că trebuia evitată cu orice preţ, implicarea şefului statului .
Aflat la Sinaia, Domnitorul, după o consultare prealabilă şi cu ministrul Justiţiei, comunica Guvernului că „nu doreşte ca semnătura sa să figureze pe vreun act la predarea Basarabiei” , tocmai pentru a sublinia caracterul nedrept al acestuia.
În urma unui schimb de note diplomatice , atât Guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de la Petersburg aveau să cadă de acord asupra retragerii autorităţilor române din cele trei districte basarabene la 1 octombrie 1878 şi a ocupării imediate a regiunii de către unităţi ale armatei ruseşti . Problema delimitării frontierei între România şi Rusia avea să fie reglementată de comisia româno-rusă constituită la 23 noiembrie 1878. În cele din urmă, frontiera era stabilită pe talvegul braţului Chilia, spre nemulţumirea părţii române, ceea ce permitea Rusiei să controleze gurile Dunării .
Guvernul român încerca să disocieze problema cedării sudului Basarabiei de cea a preluării Dobrogei, respingând „cu energie” ideea schimbului. În această din urmă privinţă, se sublinia că Dobrogea a fost oferită României nu de Rusia, care nu avea drept de proprietate şi de posesie asupra provinciei, ci de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin . La 14 noiembrie 1878, Domnitorul, în fruntea trupelor sale, va asista la instalarea administraţiei române în Dobrogea, oferindu-se locuitorilor acestei străvechi provincii asigurări în privinţa respectării drepturilor lor, indiferent de religia pe care o profesează . Luarea în posesie a Dobrogei nu a fost lipsită de dificultăţi, oficialităţile imperiale ruse tergiversând transferul autorităţii părţii române, după cum trupele ruse nu se grăbeau să părăsească provincia pe parcursul retragerii lor din Bulgaria, ceea ce semăna foarte mult cu o ocupaţie . Aşadar, se instala tot mai pregnant o răcire a raporturilor româno-ruse, ce se va agrava cu prilejul delimitării frontierei româno-bulgare.
Dificultăţile vor surveni între România şi Principatul bulgar în ceea ce priveşte delimitarea graniţei de sud a Dobrogei, comisia europeană însărcinată cu această misiune confruntându-se cu serioase divergenţe atât la masa tratativelor, cât mai ales pe teren. Potrivit art. 2 din Tratatul de la Berlin, această graniţă trebuia să treacă la răsărit de Silistra şi până la sud de Mangalia, localitate care aparţinea teritoriului românesc. Cercurile conducătoare de la Bucureşti erau nemulţumite de faptul că Silistra, fortăreaţă cu o poziţie strategică importantă şi absolut necesară unei comunicări facile cu Dobrogea, era atribuită Bulgariei. Potrivit inspecţiilor de pe teren, proiectatul pod peste Dunăre care să asigure comunicarea permanentă între cele două maluri nu putea fi construit la răsărit de Silistra, această zonă fiind mlăştinoasă, ci la vest, unde terenul era propice în acest sens.
De aceea, diplomaţia de la Bucureşti încerca să câştige de partea sa pe membrii comisiei europene de delimitare, singur delegatul austro-ungar fiind dispus a susţine interesele româneşti. În această comisie, ale cărei lucrări s-au deschis la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, reprezentantul rus Bogoliubov cerea ca frontiera să treacă la 21 de Km de Silistra, în dauna României, ceea ce contravenea chiar şi prevederilor Tratatului de la Berlin, opinie neîmpărtăşită însă de ceilalţi delegaţi. În momentul în care membrii comisiei s-au deplasat pe teren, la Silistra, delegaţii români: Mihail Pherekyde, colonelul Ştefan Fălcoianu, colonelul Arion şi colonelul Slăniceanu făceau cunoscut punctul nostru de vedere, care susţinea, din raţiuni pur defensive, acordarea Silistrei şi a împrejurimilor. În caz contrar, fortificarea acestora nu putea fi îndreptată decât împotriva României, ceea ce va obliga cele două ţări vecine, una prin măsuri de precauţie, cealaltă prin măsuri reciprocitate, să se situeze pe poziţia unei „păci armate”, prejudiciabilă în egală măsură ambelor părţi, română şi bulgară .
Confruntând această opinie cu dificultăţile de pe teren, membrii comisiei, cu excepţia reprezentantului rus care persista în a favoriza Bulgaria în detrimentul României, stabileau ca Arab-Tabia, o colină din faţa Silistrei, să fie atribuită României, frontiera fiind stabilită la 800 m în aval de localitatea în litigiu .
Lucrările comisiei aveau să fie suspendate în luna decembrie 1878, atât ca urmare a timpului nefavorabil, cât mai ales din cauza opoziţiei Rusiei faţă de soluţia adoptată . Frontiera româno-bulgară nefiind stabilită, cercurile guvernante de la Bucureşti întâmpinau serioase dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea punctelor de vamă, ceea ce prejudicia interesele noastre economice şi fiscale, într-o perioadă în care trezoreria română înregistrase mari deficite. Diplomaţia română solicita Puterilor europene stabilirea definitivă a graniţei aşa cum se pronunţase comisia europeană de delimitare, în litera şi spiritul art. 46 al Tratatului de la Berlin. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reprezentantul Porţii – putere direct interesată, întrucât Principatul Bulgariei se afla sub suzeranitate otomană – acceptase traseul frontierei aşa cum fusese stabilit .
În această stare de incertitudine, un detaşament român se va instala, în ianuarie 1879, la Arab-Tabia , Guvernul de la Bucureşti considerându-se îndreptăţit a intra în posesia acestui punct strategic şi bizuindu-se pe decizia, adoptată cu majoritate de voturi, a comisiei europene de delimitare . O astfel de atitudine stârnise nu numai reacţia fermă şi energică a Rusiei , ci şi cea a celorlalte Puteri europene, cu excepţia Austro-Ungariei şi Angliei , care solicitau imperios retragerea trupelor române de la Arab-Tabia. Ceea ce, de altfel, avea să se şi întâmple la 21 februarie 1879, evitându-se, în ultimul moment, izbucnirea unui incident, întrucât 10.000 de soldaţi ruşi părăsiseră Silistra cu destinaţia Arab-Tabia, pe care o vor ocupa la 22 februarie . Diplomaţia franceză, de pildă, consiliase Guvernul român a da dovadă de spirit de conciliere, pentru a preveni un conflict cu Rusia .
După constituirea a două subcomisii însărcinate cu studierea situaţiei de pe teren, se vor relua, în cursul lunii iulie 1879 lucrările comisiei europene la Constantinopol, şi de această dată Rusia fiind hotărâtă să nu cedeze. Mai mult decât atât, delegatul rus, Bogoliubov, propunea ca frontiera româno-bulgară, contrar prevederilor art. 2 din Tratat , să fie fixată pe talvegul Dunării, înţelegând prin aceasta curentul cel mai puternic al fluviului. Această soluţie va predomina, astfel că în septembrie 1879 ea va fi adoptată, precizându-se că toate insulele aflate la dreapta talvegului vor rămâne în continuare în posesia României ca „enclave”, iar cele din stânga fluviului care aparţinuseră Imperiului Otoman înainte de această dată, acum reveneau Bulgariei sau României în funcţie de hotărârile comisiei europene de delimitare.
În privinţa Arab-Tabiei, lucrările comisiei s-au desfăşurat fie la Silistra, fie la Bucureşti, în luna octombrie 1879, fiind acceptaţi, cu titlu consultativ şi fără drept de vot deliberativ, reprezentanţii români şi bulgari. Neconcordanţele iscate între punctul de vedere rus şi cel român au determinat propunerea convocării unei Conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol (decembrie 1879). Şi cum discuţiile păreau a nu ajunge la nici un rezultat, Austro-Ungaria s-a oferit să medieze conflictul, urmând a propune un parcurs care să întrunească acordul ambelor părţi. Propunerea, care diferea de rezultatele de până atunci ale comisiei de delimitare , avea în vedere ca frontiera să treacă la est de Silistra, lăsând însă României localitatea Arab-Tabia . Soluţia aceasta va fi împărtăşită, în cele din urmă, de toate Puterile europene, însă nu va fi ratificată de Sultan decât în iulie 1881, după ce Poarta a acceptat şi noua frontieră cu Grecia.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad – socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Pe aceeaşi linie se înscrie şi decizia Consiliului de Miniştri, după o prealabilă sondare a atitudinii Puterilor europene, ca Domnitorul Carol I să poarte titlul de Alteţă Regală (9/21 septembrie 1878). Încă din luna decembrie 1877, Ion Bălăceanu, agentul diplomatic român la Viena, era însărcinat a afla poziţia Austro-Ungariei faţă de acordarea titlului de Rege lui Carol I. Atunci, Contele Andrássy declarase că un asemenea titlu nu poate fi recunoscut, întrucât românii din Transilvania „pourraient croire que leur Souverain n'est plus à Vienne, mais à Bukarest” . În noua conjunctura creată de Tratatul de la Berlin, atât Austro-Ungaria cât şi celelalte Puteri europene nu mai vedeau nici un impediment în recunoaşterea titlului de Alteţă Regală .
Astfel, se declanşează o nouă şi persistentă campanie diplomatică menită a determina Puterile europene să numească la Bucureşti trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, acţiune ce ar fi reprezentat, de fapt, „forma exterioară şi consacrarea definitivă a independenţei noastre” .
Cea mai receptivă la propunerea avansată de Guvernul princiar fusese diplomaţia de la Viena, care încă din iulie 1878 oferea asigurări în acest sens, lui Ion Bălăceanu fiindu-i recunoscută, două luni mai târziu, calitatea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Tot în luna septembrie 1878, contele Hoyos era numit în aceeaşi calitate la Bucureşti .
Exemplul Cabinetului austro-ungar era secondat în aceeaşi lună de Rusia – satisfăcută de efectuarea schimbului teritorial prevăzut în Tratatul de la Berlin –, Guvernul de la St. Petersburg acordând reprezentantului său la Bucureşti, baronul Stuart, rangul, ceva mai modest, de ministru rezident, pentru ca în luna noiembrie 1878, generalul Ioan Ghica să fie primit în audienţă de Ţarul Alexandru al II-lea în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar .
Ulterior, în decembrie 1878, Imperiul Otoman s-a arătat şi el dispus a relua relaţiile diplomatice cu statul român independent, pe bază de reciprocitate, fiind acreditat la Constantinopol ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar Dumitru Brătianu, iar la Bucureşti Suleiman Bey .
Mai puţin fructuoase se vor dovedi demersurile româneşti pe lângă Cabinetele de la Berlin, Paris, Londra şi Roma. Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta „cu rigurozitate” prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar . Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă , precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine „o promptă evacuare a trupelor” .
Nici la Londra sau Paris nu existau sentimente mai bune, Cabinetul francez, de pildă, declarându-se nesatisfăcut de ritmul în care autorităţile române înţelegeau să transpună în practică art. 44 din Tratat, referitor la egalitatea în drepturi civile şi politice a străinilor de alt rit decât cel creştin. Ostilitatea diplomaţiei de la Quai d'Orsay şi admonestările repetate, ce aminteau de perioada garanţiei colective, au fost de natură a provoca indignare la Bucureşti. Într-o lungă notă confidenţială adresată reprezentantului nostru la Paris, şeful diplomaţiei române, Mihail Kogălniceanu, ţinea să constate că „prezenţa amicală la Bucureşti şi activitatea luminată a unui ministru plenipotenţiar francez ar avea pentru soluţionarea fericită a problemei în discuţie (aplicarea art. 44 - n.n.) mult mai multă greutate decât presiunea exercitată de la distanţă sub formă de predici” .
Guvernul britanic hotărâse încă din martie 1879 să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck va reuşi să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880 .
Cât priveşte atitudinea Guvernului de la Roma, deşi iniţial conferise reprezentantului său rangul de ministru plenipotenţiar, în faţa atitudinii Angliei, Franţei şi Germaniei, observa că nu poate nesocoti voinţa acestora şi, prin urmare, întârzia să înainteze scrisorile de acreditare lui Fava . Aşadar, se poate lesne constata că recunoaşterea independenţei României, privită din unghiul de vedere al Cabinetelor europene, era subsumată soluţionării şi aplicării clauzei referitoare la acordarea de drepturi civile şi politice, indiferent de religie. Cu alte cuvinte, rezolvarea „chestiunii evreieşti” .
Lunile care au precedat Congresul de pace de la Berlin fuseseră marcate şi de o intensă activitate a organizaţiilor şi personalităţilor israelite în favoarea emancipării co-religionarilor din Balcani. Un rol considerabil în acest sens i-a revenit lui Gerson Bleichröder, care a întreprins demersuri – dublate adeseori şi de presiuni – pe lângă Curţile europene în vederea includerii în Tratatul de pace a unor clauze de natură să garanteze drepturile civile şi politice ale evreilor din Serbia, Bulgaria şi România . Vom reuşi astfel să ne explicăm de ce Bleichröder, îi scria cu încredere bunului său amic Adolphe Crémieux, cu o săptămână înainte de inaugurarea lucrărilor Congresului, că „România va fi silită să admită emanciparea evreilor” .
Într-adevăr, aşa cum am observat deja, plenipotenţiarul francez la forumul european, el însuşi presat de familia Rothschild din Paris , luase iniţiativa în acest sens. Potrivit art. 44 din Tratat, în România „deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice”.
Transpunerea în practică a respectivei clauze impunea, însă, revizuirea art. 7 din Constituţie de către Camerele legislative reunite, ceea ce va provoca evidente nelinişti şi insatisfacţii. Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea „neamicală” a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de „problema israelită” ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani.
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea „cu naturalizarea câtorva evrei”, iar Italia se declara satisfăcută dacă se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
În Mesajul tronului de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legislative din 15/27 noiembrie 1878, Carol I evidenţia noua poziţie a României de stat independent, cu drepturi depline în marea familie a ţărilor europene. Sarcina parlamentarilor era aceea de a stabili necesitatea revizuirii Constituţiei, pentru a elimina acel principiu al inegalităţii politice pe motive religioase, care „nu mai concordă cu luminile secolului” . În acelaşi sens, P. P. Carp, de pildă, declara că „noi nu ne putem arăta în faţa Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, şi numai arătând bunăvoinţa noastră vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea strictă a conţinutului Tratatului de la Berlin”. Prin urmare, omul politic conservator propunea suprimarea art. 7, pentru ca apoi să se cerceteze şi mijloacele necesare pentru soluţionarea „chestiunii evreieşti” .
Atmosfera tensionată din Camere şi permanentele acuze privind eşecul diplomatic suferit la Berlin impuneau o remaniere guvernamentală, ministrul de Externe M. Kogălniceanu, ţinta atacurilor opoziţiei, fiind sacrificat şi înlocuit cu Ion Câmpineanu . Principala preocupare a executivului va fi aceea de a crea condiţiile necesare revizuirii Constituţiei, astfel că la 17 ianuarie 1879, Ion C. Brătianu făcea o declaraţie oficială în Parlament în acest sens . Atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul îşi manifestau acum disponibilitatea de a lua în dezbatere propunerea de revizuire . Guvernul se va îngriji, în paralel, de trimiterea mai multor misiuni diplomatice în capitalele europene pentru a explica poziţia sa favorabilă soluţionării „problemei evreieşti” şi a grăbi, astfel, recunoaşterea independenţei .
În Parlament atmosfera nu va fi nici pe departe liniştită, existând interese divergente între diferitele grupări politice. În Adunarea Deputaţilor, omul politic junimist Titu Maiorescu, prin intermediul unei interpelări, solicita lămuriri în privinţa procedurii de revizuire a art. 7, cu atât mai mult cu cât constata că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti, plecase în misiune în capitalele europene pentru a obţine recunoaşterea independenţei, înainte de îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 44 din Tratat. Recunoaşterea independenţei s-ar fi obţinut mult mai repede dacă s-ar fi convocat de urgenţă Adunările de revizuire, renunţându-se la interminabilele dispute şi tergiversări din Parlament.
Intenţia Guvernului era aceea de a evita pe cât posibil o nouă bulversare a opiniei publice, sensibilă în privinţa „chestiuni evreieşti”, şi aceasta în condiţiile în care în mentalul colectiv persista amărăciunea provocată de pierderea sudului Basarabiei, iar relaţiile ruso-române se acutizaseră ca urmare a concepţiilor diferite asupra stabilirii frontierei sud-dobrogene.
De aici strădaniile premierului I. C. Brătianu de a demonstra în ambele Camere că Puterile europene au enunţat, prin Tratatul de la Berlin, doar un principiu şi nicidecum nu au impus acordarea naturalizării în masă a evreilor din România. O realitate se cerea recunoscută, aceea că prin prevederea inclusă în art. 7 s-a făcut mult rău, fără a oferi în schimb „cel mai mic bine”. Cu toate acestea, România a continuat să fie atractivă pentru evreii din imperiile vecine, numărul acestora crescând simţitor până la războiul de independenţă. Celor care invocau concurenţa elementului evreiesc şi criticau cercurile guvernante favorabile modificării art. 7, primul ministru le reproşa că nu făcuseră, de fapt, nimic concret pentru a garanta interesele economice şi sociale româneşti prin crearea unor instituţii de credit solide. Cât priveşte aşa-numitele acuze că ar fi existat anumite angajamente ale executivului în faţa străinătăţii, acestea nu au existat. Dimpotrivă, mesagerii României au căutat să convingă, în preajma şi în timpul Congresului de la Berlin, pe unii reprezentanţi ai Alianţei Israelite că inserarea în tratatul de pace a unei clauze privind emanciparea evreilor ar fi o mare greşeală, mai ales pentru coreligionarii lor din România, şi ar leza astfel demnitatea naţională. Din păcate, din considerente mai presus de putinţa delegaţilor români, forul european a adoptat deciziile binecunoscute. Relevând aceste crude realităţi, primul ministru a reuşit să obţină din partea Camerei voturile necesare acţiunii de revizuire .
Şi în Senat persista ideea eronată că jertfele umane şi materiale, precum şi eroismul de care au dat dovadă românii pe câmpul de luptă ar constitui argumente suficiente în ochii diplomaţiei europene pentru recunoaşterea independenţei României, fără a mai fi necesară modificarea art. 7 din Constituţie . Pentru Vasile Boerescu, art. 44 din Tratatul de la Berlin, conţinea două părţi. Prima, se referea la faptul că doar evreii indigeni, născuţi în ţară şi fără vreo protecţie străină, se vor bucura de drepturi civile şi politice, fără a se indica şi modalitatea în care se va face emanciparea. În opinia sa, nu se solicita nicăieri a se recunoaşte evreilor supuşi străini drepturi politice, drepturi de care nu se bucură nici măcar străinii creştini. Partea a doua a respectivului articol avea în vedere, într-adevăr, pe toţi străinii care nu erau de religie creştină, dar se referea la libertatea cultului, la tratarea pe picior de egalitate din acest punct de vedere. Aşadar, temerile în privinţa împământenirii a peste 500.000 de israeliţi nu se justificau, numărul evreilor indigeni fiind cu mult mai mic, poate de câteva mii sau zeci de mii . În acelaşi timp, ca fost diplomat şi bun cunoscător al situaţiei internaţionale, Vasile Boerescu evidenţia şi pericolul la care s-ar expune ţara în eventualitatea în care nu s-ar ţine cont de hotărârile forului european de la Berlin, şi anume acela de a ni se impune o soluţie care, cu siguranţă, nu va fi pe placul nimănui . Pe de altă parte, oferind asigurări că nu s-a pus niciodată problema unei naturalizări în masă a evreilor şi avertizând că cel mai mare pericol nu trebuie căutat în afară, ci în interior, în certurile şi dezbinarea dintre parlamentari, I. C. Brătianu înclina din nou balanţa în favoarea Guvernului şi obţinea adeziunea majoritară a senatorilor pentru acţiunea de revizuire .
Aşa cum sublinia şi Carol I în mesajul de deschidere a sesiunii extraordinare a Camerelor de revizuire, la 22 mai/3 iunie 1879, Puterile europene ne-au solicitat, pentru a ne admite în concertul statelor independente, a ne conforma ideilor înaintate care predominau în ţările civilizate, fără a ne impune însă o soluţie absolută, contrară intereselor noastre vitale. Înlăturarea restricţiilor din art. 7, potrivit cerinţelor vremii, se impunea de la sine, nu era altceva decât „o datorie imperioasă”, misiunea parlamentarilor fiind aceea de a asigura interesele noastre în interior şi poziţia României în raporturile internaţionale .
Cum era de aşteptat, şi de această dată obiecţiile vin din toate direcţiile, din toate partidele şi grupările politice parlamentare. Disputele de la nivelul tribunei Parlamentului şi din presă sunt adeseori pasionale. Limbajul îmbracă pe alocuri un caracter radical, ceea ce nu înseamnă că el izvorăşte din intoleranţă religioasă sau din presupuse sentimente antisemite. Trebuie avute în vedere, atunci când încercăm să înţelegem şi să explicăm această situaţie tensionată, dramatică, mai multe circumstanţe atenuante: dezamăgirea provocată românilor de atitudinea Puterilor europene, eşecul campaniei diplomatice pentru recunoaşterea imediată a independenţei, ştirbirea integrităţii teritoriale, amestecul extern în modificarea legislaţiei interne, presiunile exercitate asupra cercurilor conducătoare de la Bucureşti. În această ultimă privinţă, trebuie amintit faptul că, la un moment dat, s-a convocat chiar şi o conferinţă a ambasadorilor la Viena pentru a stabili mijloacele menite a soluţiona chestiunea emancipării evreilor din România. Reprezentantul austro-ungar avea să fie mandatat a consilia cabinetul de la Bucureşti să înlocuiască pur şi simplu art. 7 din Constituţie cu textul integral al art. 44 din Tratatul de la Berlin. Se mergea şi mai departe, reprezentanţii german şi englez declarând că în caz contrar, ţările lor vor apela fie la sultan, în calitate de suzeran al României, fie vor căuta o altă modalitate . De altfel, presiunile Germaniei mergeau până acolo încât cancelarul Bismarck încercase realmente să convingă diplomaţia austro-ungară că în eventualitatea în care Guvernul român nu soluţionează problema executării art. 44 din Tratatul de la Berlin, se impunea necesitatea întrunirii unei conferinţe a ambasadorilor la Constantinopol, România urmând a fi socotită în continuare sub suzeranitate otomană. Un astfel de demers avea să fie respins de contele Andrssy, după cum va fi refuzată şi propunerea unui demers colectiv energic. În acest sens, diplomaţia vieneză ţinea să avertizeze cercurile conducătoare de la Bucureşti asupra pericolelor care planau asupra României dacă problema executării art. 44 va fi amânată sau respinsă de Parlament .
După constituirea unui Guvern de colaborare la 11 iulie 1879 , tot sub preşedinţia lui Ion C. Brătianu, programul executivului susţinut în faţa parlamentarilor preciza clar că soluţia avută în vedere pentru revizuirea art. 7 era aceea a naturalizării individuale care exclude orice categorie, cu restricţii speciale pentru dobândirea proprietăţii rurale . Imediat, ministrul de Externe Vasile Boerescu trimitea o circulară reprezentanţilor diplomatici români în străinătate făcând cunoscut programul noului Guvern şi explicând intenţiile acestuia de a se conforma art. 44 din Tratatul de la Berlin. Revizuirea art. 7 din Constituţie comporta, pe de o parte, aspecte de ordin internaţional, care rezultau din Tratatul de la Berlin şi care cuprindeau principiile generale ale civilizaţiei moderne, iar pe de altă parte, aspecte de ordin strict intern, care rezultau din interesele naţionale şi economice ale naţiunii române. Ministrul de Externe preciza că nimeni nu contesta în România introducerea în dreptul nostru public a principiului potrivit căruia „deosebirea de convingere religioasă nu va putea constitui un obstacol pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor politice şi civile”, după cum naturalizarea nu poate fi decât individuală şi cu excluderea categoriilor, ca urmare a situaţiei particulare a ţării, majoritatea evreilor având statutul de supuşi străini. În privinţa efectelor retroactive ale principiului enunţat, naturalizarea deodată a peste 150.000 de evrei indigeni „ar însemna să dăm o grea lovitură tuturor intereselor economice ale ţării, să dăm un nou imbold simţului conservării, să tulburăm conştiinţele şi să exasperăm pe cei mai timoraţi, ar însemna cu siguranţă să-i aducem pe cetăţeni la disperare, să-i împingem la revoltă şi la Dumnezeu ştie la ce alte nenorociri”. Or, o astfel de responsabilitate nu şi-o putea asuma nici Guvernul actual, nici oricare altul . Într-o altă circulară se afirma că în egală măsură se vor întocmi şi listele cu acei evrei, supuşi români, consideraţi asimilaţi cu cetăţenii români şi socotiţi demni de a dobândi naturalizarea cu dispensă de stagiu. În privinţa Dobrogei însă, toţi locuitorii vor fi trataţi pe picior de egalitate, fără deosebire de religie sau confesiune .
Extrem de semnificativ în privinţa presiunilor exercitate de Puterile europene pentru aplicarea art. 44 din Tratatul de la Berlin este un raport al lui D. A. Sturdza, ministrul de Finanţe, din 22 iulie 1879 . În urma unei călătorii pe care a întreprins-o la Berlin şi a întrevederilor avute cu anumite oficialităţi germane şi reprezentanţii Puterilor europene, D. A. Sturdza aducea la cunoştinţa celorlalţi miniştri că: „A rezista Europei, ar fi pentru moment, a sili pe Europa a executa ea însăşi decisiunile tratatului într-un mod coercitiv şi umilitor pentru România”. Cerinţa absolută era ca Guvernul princiar „să recunoască francamente şi imediat dispoziţiunile tratatului de Berlin care o privesc”. Prin urmare, aplicarea în practică a cerinţelor Puterilor europene s-ar reduce la trei acte legislative separate, însă votate simultan în Parlament. În primul rând, textul art. 7 din Constituţie ar trebui înlocuit cu următorul: „Religiunea nu este un obstacol pentru a se bucura şi exercita drepturile civile şi politice. Legi speciale vor determina aplicarea acestui principiu. Dreptul de a cumpăra proprietăţi rurale este legat de drepturile politice. Drepturile câştigate sunt menţinute şi respectate. Calitatea de român se capătă prin dispoziţiunea art. 16 din Codul civil şi se pierde după regulile determinate de legi în genere”.
În al doilea rând, trebuia să se stabilească un număr oarecare de persoane care să dobândească împământenirea şi care ar fi clasate pe categorii:
1) acei care au satisfăcut cerinţele legii militare şi au servit sub drapel;
2) acei care au obţinut diplome universitare în România;
3) acei care au obţinut diplome de bacalaureat în România;
4) acei care au absolvit în România cursurile gimnaziale şi liceale;
5) acei care au obţinut diplome universitare în străinătate, dar care îşi exercită profesia lor în ţară;
6) acei care au făcut donaţii statului român;
7) acei care au înfiinţat în România stabilimente de binefacere şi educaţie;
8) acei care au scris şi tipărit o lucrare în limba română;
9) acei care au înfiinţat sau posedă stabilimente importante de industrie sau comerţ;
10) în fine, urmau a fi dispensaţi de stagiul de 10 ani acei străini care s-au născut şi au crescut în România, iar pentru cei care aveau domiciliul în ţară de zece ani şi nu fuseseră supuşi unei protecţii străine în toată această perioadă beneficiau de o reducere la cinci ani a stagiului.
D.A. Sturdza era autorizat a preciza că aceste puncte reprezintă limita minimă a cerinţelor Puterilor europene pentru a considera Tratatul de la Berlin ca recunoscut şi executat de România. Numai atunci Franţa, Anglia, Germania şi Italia ar recunoaşte imediat statul român independent.
Însuşi ministrul de Externe, pentru a acorda o mai mare greutate bunelor intenţii ale Guvernului român, va întreprinde în perioada august-septembrie 1879 o călătorie în principalele capitale europene . Rezultatele nu erau deloc pe măsura aşteptărilor, situaţia fiind încă precară. Naturalizarea individuală fără categorii nu întrunise adeziunea Franţei, Angliei şi Germaniei. Cât priveşte Austro-Ungaria, aceasta manifesta o „simpatie platonică”, amânând, de fapt, trimiterea la Bucureşti a ministrului plenipotenţiar şi declarând că nu se poate separa de celelalte Puteri. Rusia, fără a combate propunerile românilor, se menţinea în expectativă, iar Italia afişa aceleaşi sentimente platonice ca şi diplomaţia de la Viena, fiind total neputincioasă şi subordonată sfaturilor venite de la Berlin de a urma celelalte Puteri .
În acest context, cancelarul german va profita de „chestiunea evreiască” pentru a soluţiona o alta, care interesa direct cercurile financiare germane, anume chestiunea răscumpărării căilor ferate române. Astfel, Bismarck îi transmitea reprezentantului român la Berlin, Vârnav-Liteanu, că în eventualitatea în care premierul Ion C. Brătianu va rezolva în Parlament chestiunea căilor ferate, poate conta pe sprijinul Germaniei în privinţa înlăturării oricăror obstacole care s-ar ivi la Paris sau Londra în privinţa recunoaşterii independenţei sau a altor chestiuni. Rugămintea lui Bismarck era aceea ca premierul român să uzeze de toate mijloacele „în favoarea unei soluţiuni potrivite a chestiunii israelite”, pentru a nu-i îngreuna sarcina de a îndemna celelalte cabinete de a recunoaşte independenţa României .
Dincolo de dificultăţile externe menţionate, proiectul guvernamental urma să treacă proba de foc a dezbaterilor parlamentare în sesiunea extraordinară din septembrie 1879 . Prezentând proiectul de lege guvernamental reprezentantului român la Viena, Vasile Boerescu menţiona că era singura posibilitate de a concilia exigenţele Puterilor europene şi interesele legitime ale ţării. Guvernul se angaja că va depune toate eforturile necesare pentru reuşita proiectului în Camerele de revizuire, ceea ce era doar o probabilitate şi nicidecum o certitudine .
Fără a mai stârni atât de aprige confruntări de opinii, soluţia guvernamentală avea să fie adoptată, cu anumite modificări de formă, la 6 octombrie 1879 în Adunarea Deputaţilor şi la 11 octombrie în Senat, împreună cu tabelele celor 1.074 de evrei împământeniţi în bloc (883 dintre aceştia participând, în unităţi active sau de rezervă, la campania militară din 1877-1878) . O ultimă tentativă a opoziţiei de a introduce un amendament privind necesitatea întrunirii a două treimi din voturi pentru acordarea individuală a naturalizării fusese anihilată, în cele din urmă prevăzându-se majoritatea simplă . Textul noului art. 7 avea următorul conţinut: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, însă cel care solicita naturalizarea trebuia să îndeplinească anumite condiţii:
- să adreseze Guvernului o cerere în acest sens, în care să arate capitalul ce posedă, profesia sau meseria ce o exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România;
- va trebui să locuiască în România zece ani şi să dovedească faptul că este folositor ţării.
În afara celor împământeniţi colectiv, mai erau scutiţi de acest stagiu de zece ani următorii: cei care deţineau stabilimente mari de comerţ sau de industrie, cei care se remarcaseră prin invenţii utile sau talente distinse şi cei care s-au născut şi crescut în România, din părinţi stabiliţi în ţară şi care nu se aflaseră sub vreo protecţie străină .
Naturalizarea individuală va fi considerată de contemporani o soluţie conformă cu realităţile şi particularităţile societăţii româneşti din acea vreme, fără a abdica de la suveranitatea ţării, de la demnitatea ei şi de la principiile dreptului intern . Naturalizarea individuală, alături de cea în bloc a celor 1.074 evrei, a reprezentat o soluţie menită a nu provoca inutile tulburări interne, când independenţa României nu era încă recunoscută de anumite Puteri europene.
Ca urmare a acestui vot al Camerelor române, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879) . Pe de altă parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea „chestiunii căilor ferate” .
Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea acum de satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani, aducem aminte aici câteva aspecte legate de această „chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp de peste un deceniu . Încă de la începutul domniei, Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava-Iaşi-Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti-Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atât de vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român.
Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor, falimentul fiind prilejuit de speculaţiile bancare şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma conflictului militar franco-prusac. Astfel, Guvernul liberal moderat al lui Ion Ghica şi însuşi Domnitorul devin ţinta atacurilor opoziţiei. Paralel, diplomaţia de la Berlin exercita serioase presiuni la Bucureşti în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni, respingând, în acelaşi timp, proiectul Guvernului român de reziliere a concesiunii Stroussberg şi constituire a unei Societăţi a acţionarilor sau de răscumpărare a căilor ferate de către statul român.
Cancelarul Bismarck avea să meargă atât de departe în protejarea acţionarilor germani încât s-a adresat Porţii, ca putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate şi a refuzat pentru un timp a recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. Abia în octombrie 1871, în urma unui arbitraj, se constituia Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Gerson Bleichröder şi Adolf Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările, partea română achitând dividendele restante şi garantând o dobândă de 5% pe an.
Un nou puseu în evoluţia acestei chestiuni se manifestă la începutul anului 1875, când Societatea acţionarilor solicita statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Parlamentul român propunea răscumpărarea parţială a căilor ferate, proiect neacceptat însă de acţionari, care din nou apelează la sprijinul cancelarului german, acesta din urmă ameninţând de această dată cu ruperea relaţiilor diplomatice dacă nu se iau în consideraţie pretenţiile acţionarilor germani. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează, una din cauze reprezentând-o agravarea „crizei orientale”, fiind reluată în cursul anului 1878.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată, în iulie 1879, şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza, cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care „nu pot fi trecute cu vederea”, printre acţionari numărându-se „domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari - într-un cuvânt aproape tot Berlinul!” . La rândul său, Radowitz îi declara lui Sturdza că Germania nu poate susţine România atâta vreme cât nu este reglementată chestiunea căilor ferate. O dată soluţionată problema, românii vor găsi la Berlin un amic sincer, gata a-şi oferi sprijinul pentru a depăşi obstacolele. Întrucât România îşi manifesta temerea faţă de politica dominantă a Rusiei, era necesar să-şi reglementeze situaţia faţă de Europa, respectând cerinţele Tratatului de la Berlin, pentru a intra cu drepturi depline în familia europeană şi a se bucura de beneficii. Şi cum România urma să constituie un factor deloc neglijabil în evoluţia ulterioară a „problemei orientale”, ea trebuia să se apropie de Austria, fără a provoca Rusia .
În a doua jumătate a anului 1879, pretenţiile acţionarilor germani deveniseră însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că „domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt”, o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia „o calamitate pentru ţară” şi, în acelaşi timp, „un dezastru financiar pentru stat” . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative – printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti –, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani . Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care nu obţinea o satisfacţie completă într-o chestiune care angaja demnitatea sa. Această perspectivă, îl avertiza Haymerle pe Ion Bălăceanu, ar antrena consecinţe grave pentru România, premierul Brătianu fiind sfătuit să uzeze de toată influenţa sa asupra Camerei şi Senatului şi de toate mijloacele constituţionale pentru a degaja responsabilitatea Guvernului român faţă de Germania .
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român – a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia –, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor germani, adoptând legea pentru cedarea către statul român a căilor ferate din partea Societăţii Acţionarilor (ianuarie 1880) . Suma prevăzută pentru totalitatea titlurilor emise de statul român era fixată la 237.500.000 franci, amortizabilă în 44 de ani, garantată cu ipoteca asupra întregii reţele de căi ferate Roman-Vârciorova şi venitul net al monopolului tutunului. Acţiunile erau schimbate în obligaţiuni de stat, cu o dobândă de 6% pe an, dividendele fiind de 8% pentru acţiunile prioritare şi 3,3% pentru acţiunile primitive. Acţiunile prioritare urmau a fi amortizate până în anul 1943, iar cele primitive până în anul 1961 . Aşadar, „afacerea căilor ferate” lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare, aşa cum s-a putut observa, în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală .

Niciun comentariu: