marți, 12 ianuarie 2010

MISIUNEA EPISCOPULUI MELCHISEDEC LA SANKT PETERSBURG

ABSTRACT

In February 1868, Prince Carol of Romania sent a special mission to Sankt Petersburg led by Bishop Melchisedec Stefanescu and Ioan Cantacuzino, the minister of Finance, to attenuate the relations between Russia and Romania. Bishop Melchisedec studied at Kiev and was a representative leader of the church as bishop at Ismail, southern Bessarabia. He discussed with the Emperor Alexander I, the chancellor Gorceakov and other higher church authorities about Church matters and the possibilities to draw near the relations between the two countries. One of the rumors was that Bishop Melchisedec have a special mission, a possible marriage between Prince Carol of Romania and one of the daughters of the Czar, project rejected by the Russian authorities.

Termeni cheie: România, Rusia, Biserica ortodoxă, Melchisedec Ştefănescu, relaţii internaţionale
Key words: Romania, Rusia, Orthodox Church, Melchisedec Stefanescu, international relations.

În cursul lunii februarie 1868, Domnitorul Carol I al României luase decizia de a-i trimite pe episcopul de Ismail, Melchisedec, şi pe Ioan Cantacuzino într-o misiune extraordinară la Sankt Petersburg . Această misiune a fost destul de controversată, stârnind în epocă o serie de suspiciuni atât la nivelul diplomaţiei europene, cât şi pe plan intern, în rândurile conservatorilor aflaţi în opoziţie . În Occident, cercurile politice franceze şi Cabinetul de la Viena considerau, în condiţiile apropierii dintre Prusia şi Rusia, că delegaţia trimisă de Carol I la St. Petersburg avea drept scop de „a solicita adeziunea Cabinetului rusesc la proclamarea independenţei absolute a României”, ba mai mult, chiar acordul în privinţa „anexării” Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei .
Chiar dacă acestea erau pure speculaţii, nu înseamnă că diplomaţia de la Bucureşti nu era preocupată de găsirea acelor mijloace menite să ducă la o lărgire a autonomiei şi, în perspectivă, la obţinerea independenţei. Şi cum relaţiile cu Rusia, puternicul vecin de la Răsărit, nu puteau fi ignorate, emisarii români aveau misiunea de a sonda terenul în direcţia solicitudinii Ţarului Alexandru al II-lea (foto) şi a cercurilor diplomatice de la Sankt Petersburg, precum şi necesitatea reglementării anumitor chestiuni. Între aceste chestiuni se numărau problema bunurilor mănăstirilor închinate, precum şi cea privind autocefalia Bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Pentru a înţelege mai bine natura acestor probleme, se impune un scurt istoric.
Schimbările impuse de unirea politică şi administrativă a Principatelor Române s-au reflectat, cum era şi firesc, şi în sfera vieţii bisericeşti. În ceea ce priveşte mănăstirile „închinate” cu secole în urmă de voievozii români Locurilor Sfinte, numărul acestora se ridica la 35 în Ţara Românească şi 29 în Moldova . Treptat, s-au constat numeroase abuzuri în administrarea bunurilor acestora de către egumenii greci, precum şi un dezinteres aproape total faţă de aceste aşezăminte. Astfel că, în 1863 de pildă, respectivele mănăstiri datorau statului român sume enorme de bani, fără a mai pune la socoteală faptul că veniturile acestor mănăstiri se scurgeau în afara graniţelor ţării. Deşi măsura adoptată de Guvernul român privind secularizarea averilor mănăstireşti constituia o problemă de drept public intern, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte a ajuns să capete conotaţii diplomatice datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de „protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient. Potrivit Protocolului XIII adoptat în Conferinţa de la Paris din 30 iunie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între autorităţile române şi clerul elen. Cum ambele părţi implicate în soluţionarea chestiunii îşi apărau propriul punct de vedere, printr-o decizie a Consiliului de miniştri din noiembrie 1862 se hotărâse ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăstirilor închinate să fie vărsate în vistieria ţării. Mai mult decât atât, Adunarea Obştească votează în favoarea includerii respectivelor sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia defavorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi Constantinopol.
Prin sancţionarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti din 11 decembrie 1863 se prevedea şi o despăgubire de 51 de milioane de piaştri pentru călugării greci . Ca urmare a unei susţinute propagande diplomatice, Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol din mai 1864 nu va face altceva decât să ia act de măsura adoptată la Bucureşti şi să insiste pentru plata despăgubirilor. Obstinaţia cu care egumenii greci refuzau să accepte soluţia adoptată, a lăsat problema indemnizaţiei în suspensie.
Pe de altă parte, pe linia sporirii autonomiei ţării, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a aprobat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, prin care se prevedea, de fapt, autocefalia Bisericii române, legătura cu Patriarhia de la Constantinopol păstrându-se numai la nivelul dogmei . O astfel de măsură a stârnit reacţia Patriarhiei constantinopolitane, care solicita Domnitorului şi Mitropolitului Primat, Nifon, să condamne noile legi bisericeşti, lucru care nu s-a petrecut. Răspunsul oficialităţilor noastre politice şi bisericeşti a fost acela că Biserica română s-a bucurat întotdeauna de independenţă şi că nu s-a făcut altceva decât a se consacra o situaţie existentă. Totodată, la sfârşitul anului 1865, cu toată opoziţia unor deputaţi şi senatori, avea să fie aprobat de Parlament proiectul de lege privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn, la recomandarea Consiliului de miniştri şi a Ministerului Cultelor, încălcându-se tradiţia eligibilităţii lor de către clerici şi mireni .
Având în vedere cele expuse mai sus, alegerea episcopului Melchisedec pentru misiunea de la Sankt Petersburg ne apare cum nu se poate mai potrivită. Pentru a confirma competenţa sa în discutarea unor astfel de chestiuni delicate cu oficialităţile politice şi bisericeşti imperiale, sunt necesare câteva precizări biografice.
Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) s-a impus ca unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă, absolvent al renumitului Seminar teologic de la Socola (Iaşi) şi, ulterior, al Academiei duhovniceşti de la Kiev (1851), unde şi-a însuşit limba rusă şi a dobândit titlul de magistru în teologie şi litere. Reîntors în ţară, avea să ajungă profesor la Seminarul de la Socola, predând hermeneutică, „scripturistică ecleziastică”, dogmatică, precum şi limbile ebraică şi latină. Transferat apoi la Huşi, a îndeplinit, pe lângă îndatoririle de locţiitor de episcop, şi funcţia de rector al Seminarului de aici. Din 1865 este confirmat drept primul episcop al eparhiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, în sudul Basarabiei, eparhie ce luase fiinţă cu un an în urmă. La Ismail, a reuşit să achiziţioneze imobilele necesare Episcopiei şi a manifestat preocupări pentru îmbunătăţirea învăţământului teologic prin înfiinţarea unui Seminar . Dincolo de faptul că fusese un înfocat adept al cauzei unităţii naţionale înfăptuite la 1859, episcopul Melchisedec a fost un susţinător al politicii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pronunţându-se în favoarea secularizării averilor mănăstireşti, dar şi a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Pe această linie se înscrie şi atitudinea sa favorabilă legii din 1865 privind numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi de către Domn. În egală măsură, episcopul s-a dovedit a fi un mare erudit, el însuşi scriind o serie de lucrări privind istoricul Episcopiei Romanului şi al Huşilor, despre manuscrisele slavone de la mănăstirea Neamţ, lucrări consacrate vieţii şi activităţii unor foşti ierarhi reprezentativi ai Bisericii şi, bineînţeles, numeroase cărţi de teologie şi dogmatică. De altfel, rezultatele pe acest tărâm vor fi recompensate prin primirea sa, în 1870, în rândul membrilor Societăţii Academice Române (Academia Română) . Potrivit dorinţei testamentare, averea sa avea să fie pusă la dispoziţia Episcopiei Romanului, pentru acordarea de burse de studii la Academia din Kiev, pentru înfiinţarea unei grădiniţe şi a unei şcoli de cântăreţi bisericeşti la Roman, unde să fie primiţi numai copii orfani .
Revenind asupra misiunii de la Sankt Petersburg (8 februarie – 5 martie 1868), precizăm că discuţiile purtate cu acest prilej nu sunt îndeajuns cunoscute. Atât raportul către Domnitorul Carol I al lui Ioan Cantacuzino, cât şi cel al episcopului Melchisedec se regăsesc în Arhivele Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, la fondul Casa Regală. Ne vom opri aici numai asupra raportului întocmit de episcopul de Ismail. El a fost redactat în limba română, are 7 file şi conţine expunerea detaliată a convorbirilor avute cu Ţarul Alexandru al II-lea, cancelarul Gorceakov şi Mitropolitul de Sankt Petersburg .
La prima întâlnire cu cancelarul Gorceakov (foto), acesta i-a întâmpinat pe emisarii români cu bunăvoinţă, şi întrucât episcopul Melchisedec cunoştea limba rusă, conversaţia a urmat în această limbă. Încă de la început, cancelarul rus preciza că legăturile istorice din trecut dintre cele două ţări, care „au costat pe Rusia atâta sânge”, recunoştinţa pe care românii o datorează ruşilor, precum şi vecinătatea reclamă stabilirea unor „bune şi amicale relaţiuni”. Totodată, ţinea să dezmintă acuzaţiile potrivit cărora Rusia dorea să cucerească Principatele, punând pe seama inamicilor răspândirea unor astfel de „calomnii”. Dintre chestiunile pendinte ce urmau a fi discutate, cea mai gravă i se părea cancelarului cea a averilor mănăstirilor închinate, recomandând în acest sens pe Stremaukov, directorul Departamentului asiatic, care cunoştea à fond toate chestiunile privitoare la România .
La întâlnirea cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, acesta se arăta foarte preocupat de propaganda catolică în România, care în opinia sa îşi avea începuturile în timpul domniei lui Cuza, amintind de „persecuţia asupra mănăstirilor”, de „prefaceri în simbolul credinţei”, de înfiinţarea unei şcoli a călugăriţelor catolice la Iaşi, de iezuiţi care ar fi pătruns în ţară. În replică, episcopul Melchisedec avea să ofere asigurări că propaganda catolică nu poate izbuti în România, „fiindcă românii în genere sunt foarte ataşaţi de credinţa religioasă moştenită de la părinţi”, că „papismul este urât la noi în toate clasele pentru pretenţiunile despotice ale Papei”. În ceea ce priveşte aşa-numitele „prefaceri în simbolul credinţei”, acestea nu erau decât zvonuri răspândite de gazetele din Grecia, care doreau să lase impresia că egumenii greci erau „străjerii ortodoxiei” şi că odată cu plecarea lor „s-ar fi periclitat ortodoxia în România” .
Mitropolitul avea convingerea, greşită de altfel, că Domnitorul Carol fiind catolic ar înlesni propaganda catolică. Or, dimpotrivă, emisarul român sublinia că Domnitorul era foarte preocupat de ideea de a restabili Biserica pe baza canoanelor şi a drepturilor ei istorice, dorind reluarea vechilor relaţii cu Bisericile ortodoxe şi cu Rusia, în calitate de sprijinitoare a ortodoxiei. Fără a fi pe deplin convins de spusele interlocutorului român, Mitropolitul, după ce a reliefat consecinţele negative ale instabilităţii guvernamentale din România, avea să încheie cu promisiunea unei noi întrevederi ulterioare .
În timpul audienţei acordate emisarilor români, Ţarul Alexandru al II-lea a solicitat veşti despre Carol I, la care Ioan Cantacuzino a răspuns transmiţând complimentele acestuia, iar episcopul Melchisedec afirmând că Domnitorul este iubit de ţară, că are toată bunăvoinţa pentru prosperitatea Bisericii, că oferă sume însemnate din propriile sale mijloace pentru înzestrarea lăcaşurilor de cult cu cele necesare, că Ministerul Cultelor a primit de la buget o anumită sumă destinată reparaţiilor edificiilor religioase. O dovadă a faptului că Domnitorul avea bune intenţii faţă de Rusia se reflecta, în opinia Ţarului, şi în alegerea delegaţiei trimise la Sankt Petersburg. În ceea ce-l privea, oferea, la rândul său, asigurări de „bunăvoinţă şi protecţiune”. Interesându-se apoi de perioada în care episcopul Melchisedec şi-a făcut studiile la Kiev, Ţarul s-a mai arătat preocupat de existenţa în România a unei grupări politice „contrare ordinii” (aluzie la liberalii radicali), de eventuale asemănări între limbile rusă şi română, de chestiunile ce urmau a fi tratate cu Guvernul imperial, recomandând o înţelegere cu Gorceakov .
Cu prilejul celei de a doua întrevederi cu Mitropolitul de Sankt Petersburg, episcopul român i-a oferit portretele Domnitorului şi al Mitropolitului nostru primat, precum şi un album cu fotografii reprezentând cele mai frumoase mănăstiri şi biserici din România. Mulţumind pentru un asemenea dar şi rămânând plăcut impresionat, mai ales de ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, Mitropolitul rus aducea în discuţie zvonurile răspândite în presa franceză, cum că delegaţia română avea drept scop de a găsi o Prinţesă rusă care să se căsătorească cu Principele Carol, situaţie oarecum hazlie pentru că nu mai auzise până atunci de un „arhiereu peţitor”. Chiar dacă delegaţia română nu avea o astfel de misiune, episcopul Melchisedec sublinia că o astfel de alianţă matrimonială ar fi totuşi bine văzută în ţară. Această afirmaţie a atras replica imediată a Mitropolitului rus că Franţa nu ar accepta o asemenea legătură de rudenie între Rusia şi România. Întrevederea avea să ia sfârşit prin dorinţa exprimată de episcop de a asista la liturghie .
La o nouă întrevedere, Gorceakov îi mărturisea lui Melchisedec despre anumite reclamaţii la adresa lui care i-au fost trimise din ţară, de care însă nu a ţinut seamă. Speranţa sa era aceea de a reglementa chestiunile cu Patriarhia de la Constantinopol. Asupra acestor chestiuni, emisarul român se va întreţine cu Stremaukov, care recomanda o înţelegere cu Patriarhul, care nu dorea altceva decât respectarea canoanelor, oferind astfel prilejul Bisericilor greacă şi rusă de a ne recunoaşte. Melchisedec a căutat a explica faptul că alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor se face la noi nu de către Sinod, ci de către Domn împreună cu Corpurile legislative, deci pretenţiile Patriarhului nu pot fi satisfăcute, întrucât ar încălca legile ţării. Departe de a se lăsa convins, Stremaukov sugera nici mai mult nici mai puţin decât modificarea legilor „spre pacificarea ortodoxiei”. O altă idee vehiculată era aceea de a trimite un delegat român la Patriarhia de la Constantinopol ca să trateze problema împăcării. O astfel de soluţie era sortită eşecului, Melchisedec afirmând că Patriarhia de la Constantinopol se foloseşte de problema alegerii episcopilor ca de un pretext, adevărata cauză a neînţelegerilor fiind problema bunurilor mănăstirilor închinate. Atât Guvernul, cât şi Domnitorul erau dispuşi a reglementa această chestiune, dar fără ca Patriarhia constantinopolitană să îngreuneze lucrurile prin impunerea unor condiţii dificile. Stremaukov se oferea să medieze conflictul dintre Biserica română şi Patriarhia de la Constantinopol, sugerând ca Guvernul român să i se adreseze cât mai curând .
În ultima audienţă acordată delegaţiei române, Ţarul a oferit din nou asigurări despre „bunele sale dispoziţiuni” şi dorinţa de a restabili tradiţionalele relaţii ce au existat între cele două ţări. Totodată, îşi exprima convingerea că problema averilor mănăstirilor închinate se va reglementa „spre a se putea curma cearta şi a se satisface nevoile creştinilor din Orient”, generalul Ignatiev, ambasadorul rus la Constantinopol primind în acest sens instrucţiuni de a oferi concursul său României .
Acestea au fost detaliile cuprinse în raportul episcopului Melchisedec asupra misiunii extraordinare de la Sankt Petersburg cu care a fost însărcinat, împreună cu Ioan Cantacuzino. Cu certitudine, se poate considera că această misiune şi-a îndeplinit, într-o anumită măsură scopul, Rusia manifestându-şi disponibilitatea de a trata asupra unor chestiuni care vizau, de fapt, lărgirea autonomiei.

Niciun comentariu: